Poezia în viziunea lui Vladimir Streinu. Înainte de a discuta poezia originală a lui Vladimir Streinu, vom prezenta succint ceea ce credea criticul literar Vladimir Streinu despre îndeletnicirea orfică numită poezie.
Referindu-se la marii poeţi ai lumii, precum Edgar Poe („Poezia e creaţiune ritmică a frumuseţii, proprie incineraţie, aţâţare a sufletului, elevaţie a lui”), la Ch. Baudelaire („reîncarnare a autorului «Cerbului»”, adică a lui Poe), la Malarmé („poezia este muzica prin excelenţă”), la Paul Valery (poezia este „un fel de energie efemeră individuală”), Vladimir Streinu conchide: „Putem spune ce este poezia? Nu. Esenţa poeziei se rezumă la un punct mortal încă de determinat, atârnând în regiuni inexorabile, ca Polul Nord de intersecţia imaginară a prelungirii meridianelor” (Revista Fundaţiilor Regale, 4 aprilie 1935).
Tot în 1935 scria: „o experienţă personală, a cărei întărâtare singur o cunosc, m-a făcut să deznădăjduiesc de a putea vreodată privi poezia în marii ochi limpezi de căpriorară a înălţimilor. Când o presimţeam, totdeauna neîmblânzită… căutam să-i astup fugile cu ocoluri; vânatul fulgera prin tufişul inextricabil, fie lăsa culcuşul cald cu mirosul trupului dispărut. Poezia e ca o sălbăticiune care nu doarme. Vânătorii ajung să asculte cornul pădurilor, sarabanda de hăituieli a acestui hallali, întârziind cu privirea pe tufişul vibrator în care veşnic se disimulează vânatul. Aceasta este aventura poeziei şi de ea nu-mi simt aptitudinea de a vorbi în alţi termeni” (Tudor Vianu despre Ion Barbu, în Revista Fundaţiilor Regale nr. 5/1935).