Demonii literaturii şi fetişizarea societăţii de consum

În Pântecele Atlanticului, Fatou Diome reia tema identităţii şi a înstrăinării. Scriitoarea senegaleză prezintă cu mijloace de expresie precare drama exilatului şi neputinţa de a vedea altceva decât sărăcie, dispreţ şi teamă într-o Africă a analfabetismului şi a însingurării. Tradus deja în germană, engleză şi spaniolă, Pântecele Atlanticului (Le Ventre de l’Atlantique, Éditions Anne Carriere, 2003) nu este un roman senzaţional. Meritul său este acela de a radiografia momente din biografia naratoarei, restituind ficţiuni lejere.
Insula Niodior este enclava sărăciei, dar şi a visurilor neîmpărtăşite. Toţi cei care pleacă de pe insulă pot fi consideraţi norocoşi. Unii se întorc bogaţi, alţii acoperiţi de ruşine. Dar reuşita lor depinde doar de hazard. Salie, naratoarea romanului, reuşeşte să plece de pe insulă şi să-şi găsească un loc în furnicarul „lumii albe”. Libertatea nelimitată nu este sancţionată decât de remuşcarea de a-şi fi părăsit familia şi locurile natale. Începe să trăiască după normele unei vieţi schematice, reziduale, pentru care nu contează decât să ai confortul necesar: o lume septică, aşadar, în interiorul căreia te simţi vulnerabil şi trist. Cu toate acestea, „există muzici, cântece, mâncăruri ce-ţi amintesc brutal că eşti un exilat, fie că sunt prea aproape de originea ta, fie că-s prea îndepărtate. În astfel de momente, dornică să rămân zen, devin partizană a globalizării, căci creează lucruri fără identitate, fără suflet, lucruri prea edulcorate ca să mai trezească în noi vreo emoţie. Nostalgia e soarta mea, aşa că trebuie s-o îmblâzesc, să păstrez în sertarele mele cu relicve muzica rădăcinilor mele, împreună cu fotografiile alor mei, adormiţi pentru totdeauna sub nisipul cald din Niodior“ (p. 36). Dar Salie este pur şi simplu norocoasă. Stăpânirea limbii franceze este un punct în plus pentru reuşita plecării. Naivitatea, semianalfabetismul, actele în neregulă sunt capete de acuzare şi de expulzare din „minunata lume nouă“, abia descoperită de imigranţi. Madicke, fratele lui Salie, are şi el visul plecării, asemenea tuturor copiilor din Niodior. Exemplele reuşitei sociale sunt sporadice şi mitizate: „omul din Barbés” este la polul superior, fiind mandatarul experienţei occidentale. Spre deosebire de acesta, Moussa trăieşte tragedia eşecului şi, odată întors pe insulă, acoperit de ruşine, se sinucide în apele Atlanticului.
Ndetare, învăţătorul, un fel de „domnul Trandafir“, cum spune Alexandru Matei în prefaţă, este, la rândul lui, un exilat, un proscris. Dar rămâne singurul personaj lucid al acestei poveşti desprinse din valurile oceanului sau din dunele Sahelului. 
În consecinţă, Fatou Diome prezintă o lume a instantaneelor, fără prea multe nuanţe. Personajele sale visează mai mult decât trăiesc. Evadând din spaţiul strâmt al insulei, naratoarea nu priveşte libertatea ca pe un câştig, ci înţelege imediat bucuria alternativelor. Este, la urma urmei, o curiozitate a cititorului de a vedea cum este privită lumea din exterior, de la margini înspre centru şi nu invers.