A fost odată ca niciodată un cal năzdrăvan ajuns, nu ştiu cum, animal de povară. Dar după ce a tras în hamuri, a adus poveri în spinare ani de zile cât secolele de lungi, şi-a zis de o dată în sinea lui: „Ajunge, domnule, eu am altă menire pe pământul şi sub cerul ăsta!”. S-a scuturat de trei ori dând jos de pe el hamurile, şaua şi pielea răpciugoasă, a înfulecat câteva găleţi de jăratic, i-au dat aripile şi a fost gata să zboare până în slava cea fără de margini. Şi dacă privim aşa lucrurile, se poate ca Poema Nicoletei Popa să fie o replică la această cunoscută, tâlcuită şi răstălmăcită poveste populară. Dar mai departe nu se mai potriveşte. În creaţia cultă pe care o avem în faţă, calul înaripat şi scăpat de osândă nu se adresează vreunui Făt-Frumos să-i zică: „Urcă pe mine, stăpâne, cum vrei să te duc, ca vântul sau ca gândul?” Pentru că se află în clipa din care nu se va mai lăsa niciodată de nimeni stăpânit. Este clipa când aflăm minunea că animalul de povară, căreia i-au crescut aripi, a fost OM. Mai exact FEMEIE. O tânără şi frumoasă femeie. În cazul nostru, autoarea însăşi. Care ne povesteşte şi mai mult se mărturiseşte: „…cum am încredere în tine/când îmi ciupeşti existenţa/cu pârţuri mirositoare/şi sughiţuri zgomotoase/mă trântesc pe covor/şi adun cu pensa resturi de alimente/de la regurgitaţia nocturnă…”