PRIMA PAGINA ARGES Revista ARGES - Decembrie 2007 INTERVIU CU ACADEMICIANUL GHEORGHE PAUN
 
INTERVIU CU ACADEMICIANUL GHEORGHE PAUN PDF Imprimare Email
Scris de DUMITRU AUGUSTIN DOMAN   
gheorghe paunNu mă pot imagina trăind în altă limbă, exprimându-mă cu adevărat în altă limbă”

Stimate domnule Gheorghe Păun, sunteţi matematician (de renume mondial, aş zice, dacă sintagma n-ar fi fost definitiv compromisă în „epoca de aur”), profesor universitar în mai multe ţări, cercetător în domeniul computerelor, promotorul în România al jocului GO, dar şi autor al mai multor romane. Sunteţi, pentru unele din aceste merite, membru al Academiei Române. Am uitat ceva? Sunteţi şi cetăţean de onoare al municipiului Curtea de Argeş. Poate că ar trebui să vă întreb cum reuşiţi să vă organizaţi timpul pentru a le putea face pe toate cele pomenite mai sus. Dar nu vă întreb, pentru ca eventualii tineri care vor să vă calce pe urme să înveţe singuri. Îmi imaginez, însă, un punct în Cicăneştii Argeşului din care pornesc nenumărate linii spre ţările lumii unde aţi ajuns de-a lungul anilor. Vreţi să faceţi, pentru început, o sumară poveste a drumului copilului Gheorghe Păun de la Cicăneşti în lumea largă?

– Prima parte a drumului este oarecum standard: şcoala (în Cicăneşti), liceul (la Vlaicu-Vodă Curtea de Argeş, unde am dorit multă vreme să ajung profesor), facultatea (de matematică – desigur – la Bucureşti). Despărţirea de proiectele iniţiale s-a făcut in ultimul an de facultate, cel de specializare în informatică. Am inceput atunci să lucrez cu profesorul Solomon Marcus şi asta mi-a schimbat destinul profesional. Îl cunoscusem din anul patru, eram deja cucerit de „temperatura” ştiinţifică pe care o emana, dar abia în anul al cincilea am comis prima lucrare. E o istorie mai lungă, o voi povesti altă dată. Am prins însă gustul cercetării, mobilizat şi de profesorul Marcus, dar şi încurajat de faptul că aveam idei. Aveam atâtea idei că un număr de ani scriam zilnic, ziua şi teorema, scriam acasă, scriam în parc în timp ce plimbam copiii, am scris şi în avion.
„Liniile spre ţările lumii” au inceput destul de târziu şi cu destinaţii apropiate la început: RDG, Ungaria, Cehoslovacia – şi nici pentru ţările respective nu mi se dădea paşaportul de cate ori îl ceream, de câte ori aveam o conferinţă la care mi se acceptase o lucrare. (Pentru mai tinerii cititori, trebuie explicat că pe atunci totul „se dădea”, de la portocale la paşapoarte – dar şi asta e o istorie ce trebuie depănată pe îndelete.) Iar în 1983, când am primit pentru prima dată bursa Humboldt (pe baza unor formulare primite de la Constantin Noica, o spun ori de câte ori am ocazia), Ministerul Învăţământului mi-a răspuns sec la cererea de aprobare a acceptării bursei: „nu ne interesează”. La fel în 1984 şi 1985, drept care am scris Fundaţiei Humboldt să închidă dosarul, pentru că „din motive personale” nu pot veni în Germania. Norocul meu a fost că în 1991, deşi depăşisem limita de vârstă până la care se acorda bursa, 40 de ani, Fundaţia Humboldt a rediscutat dosarul meu şi astfel am început o lungă odisee (iliadă?) ştiinţifică. De atunci, media este de 8-10 ţări vizitate în fiecare an, cu mai mult de jumătate din timp petrecut în afara României şi, menţionez de dragul statisticii, cu în jur de 30 de zboruri cu avionul pe an. Europa aproape „la pas”, SUA şi Canada, Japonia, Singapore, Malaezia, Noua Zeelandă, China. Burse, proiecte de cercetare, conferinţe la universităţi, conferinţe de specialitate, colaborare cu cercetători locali. Fascinant pentru ţăranul plecat din Cicăneşti, super-eficient profesional, obositor fizic şi psihic. Specialist în făcutul şi desfăcutul geamantanului. Sălbăticit de singurătate, ars de neoanele aeroporturilor, sastisit de câte catedrale, palate şi parcuri sunt peste tot şi toţi vor să-ţi arate catedrale, palate şi parcuri. Din când în când, imagini care se văd de parcă au fost ieri. Muntele sfânt Fuji, Miajima – unul dintre cele mai frumoase trei locuri din Japonia –, Hiroshima, orasul imperial Kyoto cu al său templu Kyomizu, agăţat de munte, vulcanii stinşi din Noua Zeelandă, uriaşe conuri întoarse, de-ţi iese sufletul până ajungi înapoi în vârf, Marele Zid, Oraşul Interzis, palatul de vară de lângă Beijing, ricşe, biciclete, steaguri, Niagara şi Râul Notawasaga, parcurs cu canoea, ca indienii, până în lacul Huron, granitul roşu de pe malurile Nevei, Sena şi Saint Germaine-ul sub cer colorat de seară, andaluzii zgomotoşi şi andaluzele arzurii, arzând în flamenco şi sevillane şi trăindu-şi clipa, de acum până acum, de parcă mâine n-o să vină niciodată. Şi câte şi mai câte, multe uitate – dacă n-ar fi fost matematica probabil că aş fi avut răgaz să le scriu, dar dacă n-ar fi fost matematica n-aş fi avut prilejul să le văd şi trăiesc. Mă opresc, că mă apucă melancolia...
 
Dar s-o luăm pe rând. Vă rog să sintetizaţi pe înţelesul nostru, al profanilor, opera dvs. de matematician.
– Grea întreprindere. În finalul unei poezii (dedicate lui Solomon Marcus!), Nichita Stănescu spunea ceva de genul „matematica s-o fi scriind cu cifre, dar poezia nu se scrie cu cuvinte”. Simplifica, desigur, poetul: matematica se scrie mai ales cu litere – şi acesta este cazul matematicii pe care o practic eu. Informatică teoretică. Gramatici, automate, limbaje formale. Şiruri de litere abstracte, guvernate de reguli de corectitudine abstracte. Nu fraze în limba cutare, dar posibil de concretizat la acest nivel. Dar şi în „fraze” care descriu şiruri de actiuni de tip producţie-economie (ca în teza de doctorat, susţinută prin 1977, la vreo trei ani de la terminarea facultăţii). A fost o idee extrem de productivă, dar am abandonat-o pentru alte subiecte, totdeauna vecine. Pentru savoarea jargonului: gramatici cu derivare controlată, gramatici contextuale, sisteme de gramatici. Am trecut apoi la calculul molecular, mai ales folosind – în teorie, pentru că nu am intrat în laboratoare decât pentru a le vizita de curiozitate – strania-celebra-minunata dublă spirală de ADN. Iar în ultima vreme, calculul celular, calculul cu membrane. În toate domeniile menţionate mai devreme am lucrat cam cinci ani, am scris apoi o monografie (totdeauna la o editură străină) şi am trecut la altceva – cu excepţia calculului cu membrane, pe care l-am iniţiat de mai bine de şapte ani şi cu care plănuiesc să rămân până la pensie... Foloseşte ca tehnici de investigare toate celelalte domenii de care m-am ocupat, are un succes extraordinar, m-a transformat într-o iniţială (se vorbeste curent despre P systems, comunitatea aşteaptă probabil să mor puţin pentru a vorbi apoi despre „Păun systems”), mă cheamă lumea să-l „propovăduiesc” în stânga şi în dreapta, a început să aibă aplicaţii surprinzătoare (în biologie, medicină, modelare economică etc.) – toate premisele să nu mai sar încă o dată în alt domeniu. Cu menţiunea că de mai mult timp mă încearcă oarece frison profesional când mă gândesc la organizarea neuronilor în creier, cel mai reuşit calculator inventat vreodată, dar pe de o parte mi se pare o sarcină prea dificilă, care ar fi trebuit abordată mai la tinereţe, pe de altă parte calculul cu membrane poate încorpora elemente semnificative din neuro-biologie, deci o parte din sarcină se poate acoperi în felul acesta.
Revenind la întrebare, dar numai cu privire la calculul cu membrane: provocarea este de a privi celula vie cu ochelari de matematician-informatician, pentru a descoperi procese, structuri de date, operaţii cu aceste date, pe scurt, idei de interes pentru informatică. Pentru că o celulă înseamnă membrane care delimitează compartimente („reactoare protejate”) în care au loc reacţii specializate, localizate, ajungem imediat la un ...sistem P. Un model matematic, care calculează tot ce poate calcula un calculator obişnuit, uneori principial mai repede. Totul pe hârtie, totul în teorie. Nu există încă nici o implementare biologică, există în schimb programe care simulează sisteme P (folosite în aplicaţii de genul celor pe care le aminteam, mai ales în biologie).

Nu se cade să intru în amănunte, dar aş adăuga aici adresa web http://psystems.disco.unimib.it, unde pot fi găsite toate informaţiile asupra calculului cu membrane, de la bibliografie, la adresele celor care lucrează în domeniu.

Einstein zicea că „atâta timp cât legile matematicii se referă la realitate, ele nu sunt singure; iar atâta timp cât sunt sigure, ele nu se referă la realitate”. Care e raportul secţiunii din matematică pe care-l cultivaţi cu realitatea?
– Iarăşi o întrebare dificilă, dar în alt sens decât mai devreme. Aş face-o şi mai dificilă adăugând la citatul din Einstein un citat, aproximativ, din Noica, (virgulă) care spunea undeva că matematica nu are de a face cu adevărul ci cu exactitatea. Într-un anume sens, matematica nici nu se referă la realitate. Din premise pe care nu le chestionează, matematica inferă teoreme (numite eventual „legi” în fizică sau chimie) care sunt garantat corecte, pentru că au fost produse pe căi logic corecte. De pildă, dacă spaţiul în care trăim e euclidian sau nu e treaba fizicii, matematica studiază cu egală frenezie şi plăcere amândouă geometriile respective – şi multe altele. Matematica şi-a construit o lume a ei, iar matematicienii sunt nişte mici demiurgi locali, fiecare cu universul său, fericit cât se poate, suficient sieşi, autist în mod specific. Un mare matematician a scris un articol cu titlul Schizofrenia matematicii, tocmai elaborând asupra despărţirii matematicii de realitate şi nu glumea deloc în articol.
Evident, discuţia e lungă şi cere nuanţe. Ceea ce e abstract se poate „materializa” în cele mai diverse locuri. Cu cât mai abstract, cu atât în mai multe şi mai variate locuri. Exemplul drag şi la îndemână mie: o gramatică formală poate descrie în acelaşi timp şi construcţia frazelor în engleză, şi a programelor într-un limbaj de programare, şi procese la nivelul ADN-ului, şi activităţi de producţie într-o întreprindere. Adesea, matematicianul pleacă de la „realitatea” limbii engleze, trece la simboluri, modele, teoreme care au o bună parte a motivării intrinsecă, artă pentru artă, şi ajunge la aplicaţii în biochimia ADN-ului, sau, invers, pleacă de la ADN şi ajunge la aplicaţii lingvistice. Nu improvizez, sunt cazuri pentru care pot da trimiteri bibliografice.
Coborând la ceea ce fac eu, lucrurile sunt mai simple, cel puţin pentru cazul calculului cu ADN şi al calculului cu membrane: totdeauna am citit exact atâta biologie până am avut o idee de dezvoltare teoretică, apoi am început jocul cu semne al matematicii. Am plecat deci de la „realitate” (aproape totdeauna pun ghilimele, pentru că totdeauna am căutat în cărţi ce e acela ADN şi ce e aceea celulă, niciodată nu am privit o celulă prin microscop), dar m-am depărtat imediat, de teamă sa nu mă „contaminez”. Biologia celulei e un univers în sine, absolut fascinant chiar şi pentru un matematician, şi, deşi îmi sfătuiesc totdeauna doctoranzii să citească tot ce le pică în mână, personal nu prea (mai) urmez acest sfat. (Poate şi pentru că sunt plătit să scriu, nu să citesc...) După o vreme, mă întorc la cartea de biologie, sau la discuţii cu biologi de meserie, şi mai iau o „doză de realitate”, suficientă pentru câteva luni de matematică. În calculul cu membrane mă interesează însă foarte mult întoarcerea la realitate prin aplicaţii. E o mare miză aici, ştiinţifică şi nu numai, şi se pare că sistemele a căror iniţială am onoarea s-o port (frază celebră, a unui matematician pretins-modest, al cărui nume nu mi-l amintesc acum) au şanse să ajungă „folclor”, aplicate adică frecvent, eventual fără referire la iniţiatorul lor („citit, dar nu citat”, ceea ce e de preferat lui „citat, dar nu citit”).
 
Pentru matematică e nevoie şi de talent ori „doar” de studiu aplicat?
– Fără îndoială, şi de talent. De un „ce” primit de la mama-natură, care face posibil traiul ca matematician. Cineva spunea că un test dacă cineva e bun pentru matematică e faptul dacă i-a plăcut sau nu geometria, la şcoală. Mai e nevoie de rezistenţă fizică şi psihică (căutarea unei demonstraţii cere uneori mai multă putere – insist: şi fizică şi psihică – decât îşi imaginează nematematicienii), de inspiraţie, inventivitate, tenacitate. Există matematicieni care au lucrat ani de zile la rezolvarea unei probleme. Nu se poate altfel. Se spune – mai glumesc şi matematicienii – că matematica e o amantă capricioasă, dacă o părăseşti pentru o zi, te părăseşte pentru totdeauna. E nevoie şi de cevanoroc. Cred că fiecare dintre noi este rezultatul unui şir de întâmplări, de întâlniri, norocoase sau nu, cu persoane sau oportunităţi, de nivel mic sau de nivel istoric (vezi schimbările din decembrie 1989 şi bursa mea Humboldt), şi acest lucru e valabil şi pentru matematicieni, e valabil şi pentru subsemnatul.

După bogata experienţă de universitar în Europa Occidentală, care este impresia dvs., astăzi sunt mulţi tineri pasionaţi de matematică?
– Nu pretind a cunoaşte prea bine ce se întâmplă prin Europa şi prin lume, pentru că interacţiunea mea cu „mediul” e destul de limitată. Limitată la grupuri de cercetare, deci de nivel master-doctorat şi post-doctorat, fără prea multe contacte cu studenţii propriu-zişi. Pot deci să spun cam cum e la nivelul cercetării tinere. În principiu, situaţia este cam ca la noi. Matematică se face în multe facultăţi, informatica teoretică presupune multă matematică, dar în general studenţii sunt atraşi de profesii şi locuri de muncă mai căutate, mai bănoase, mai simple, deci la matematică vin cei care au cu adevărat o pasiune pentru cercetare. La fel cu informatica teoretică.

Dar, în materie de computere, tinerii occidentali sunt preocupaţi doar de corespondenţă pe mail sau sunt dependenţi de PC ca de pix, indiferent de domeniul în care activează?
– Calculatorul înseamnă în primul rând internet, magazie de informaţie, editor de texte, suport pentru imagini, filme, muzică, eventual pentru jocuri. Puţini calculează cu calculatorul... Din holul facultăţilor până pe masa fiecărui profesor, cu laboratoare uneori imense pentru studenţi, calculatoare se găsesc peste tot – iar multi studenţi sunt nedespărţiţi de laptop. Nu se mai poate trăi fără calculator şi internet. Îmi amintesc că prin 1991, la Kyoto, am auzit pentru prima oară de e-mail, dar, chiar şi acolo, în Japonia, exista un singur calculator legat la internet pentru un întreg capăt de coridor, nu fiecare profesor avea e-mail la el în birou. Astăzi în multe universităţi se poate naviga pe internet (iată cum se îmbogăţeşte limba) wireless, oricum se poate naviga de pe telefonul mobil, oricând şi de oriunde. Şi asta, indiferent de domeniu, într-adevăr. Într-un deceniu şi ceva, internetul s-a transformat într-o hiper-bibliotecă universală, deschisă oricui şi oricând, conţinând aproape tot – lasă că şi mult gunoi, dar asta e o altă problemă. Pot să vă spun că şi eu, atunci când sunt prin lume, şi ceilalţi colegi (deci matematicieni-informaticieni, dar cunosc şi biologi care fac acelaşi lucru), petrec/petrecem o mare parte a timpului cât suntem la birou în faţa calculatorului, mai ales pentru e-mail sau căutând ceva pe internet. În funcţie de „sezon” primesc şi trimit între 10 şi 40 de mesaje pe zi. Mi-e greu să-mi imaginez că m-aş putea întoarce la scrisori trimise prin poştă, cu eventualul răspuns venind peste trei-patru săptămâni, cum era „pe vremuri”, ehei, prin mileniul trecut, acum nici douăzeci de ani.

Trăiţi în stil american, ca să zic aşa, în stil occidental, nu după preceptul „azi aici, mâine-n Focşani”, ci după „azi aici, mâine-n Europa, America, Japonia”. Unde v-aţi simţit mai bine, mai apropiat sau mai îndepărtat de „acasă”, ca profesor universitar, ca turist?
– Am trăit vreo 30 de ani în Bucureşti şi îmi amintesc că remarcam uneori discutând cu soţia că atunci când spuneam „mergem duminică acasă?”, „acasă” se referea la Cicăneşti. Adresa din buletin era din Bucureşti, cea din suflet era pe Argeş în sus. Nici măcar în Bucureşti nu m-am simţit deci „acasă”, cu atât mai puţin prin lume. Au existat locuri care mi-au plăcut mai mult, altele care mi-au plăcut mai puţin; mai precis, din fiecare loc mi-a plăcut ceva – rigoarea din nord şi viaţa solară, chiar dacă uneori nocturnă, din sud, spectacolul japonez şi pragmatismul american – dar niciodată nu mi-a plăcut totul şi tot timpul m-am simţit „în trecere”, într-un fel de auto-exil temporar, peregrin pe la porţile matematice ale lumii, în ultima vreme, predicator al calculului cu membrane. Am prieteni şi colaboratori pretutindeni, am scris lucrări in coautorlâc cu peste o sută de cercetători, am petrecut perioade lungi în Germania, Finlanda, Spania, am stat cu lunile în Japonia, Franta, Ungaria, Polonia, dar nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că aş putea rămane acolo definitiv. Principala explicaţie e probabil faptul că nu aş putea trăi în altă limbă decât în limba română. Ne e o lozincă, nu mă alint. Pur şi simplu simt în limba română – deşi profesia mi-o fac aproape exclusiv în engleză – şi nu mă pot imagina trăind în altă limbă, exprimându-mă cu adevărat în altă limbă.

Din sejururile dvs. în Finlanda, aţi prins gustul pentru saună şi v-aţi instalat una acasă, la Curtea de Argeş. Cel mai recent roman al dvs. se numeşte Ultima saună. V-am auzit spunând diverse proverbe finlandeze pe tema saunei. Vă rog să le reproduceţi pentru cititorii noştri.
– Aş lua-o mai pe departe. Mă atrag teribil lucrurile vechi şi pregnante, specifice unui loc anume, „dioramele din trecut” conservate în cultura câte unui popor, exotice spre straniu pentru alte popoare. Sauna finlandeză, sumo-ul japonez şi corrida spaniolă sunt exemple tipice şi pentru toate trei am făcut un fel de pasiune, de tip mai degrabă literar în cazul sumo-ului şi corridei, pentru că nu pot fi văzute în afara mediului lor de origine, şi la modul practic pentru saună. Toate cele trei preocupări sunt o combinaţie de sublim şi terestru, de frumos şi dizgraţios, dar toate trei sunt ritualuri, cu scenariul fixat acum câteva secole, cu mult mai mult decât se poate prinde într-o descriere scurtă, la rece, eventual într-o prezentare TV. Cazul cel mai dramatic e cel al sumo-ului, unde la televizor nu vedem mai mult de câteva secunde în care doi coloşi cu ochii îngropaţi în grăsime – proverb specific: „la sumo greutatea e o armă” – se imping şi se lovesc peste faţă până ce unul atinge podeaua, eventual cade ca un elefant secerat, iar lumea aplaudă; ce se întâmplă înainte şi după acele secunde nu-l interesează niciodată pe operatorul/regizorul de la Eurosport, dar ceea ce se întâmplă înainte şi după lupta propriu-zisă e nu numai parte a luptei, dar şi mai interesant cultural şi estetic. La fel cu corrida – un amestec incredibil de sublim, barbarie, artă, fineţe, nebunie, mitologie (mult întrepătrunsă cu mitologia flamenco-ului), turism, comerţ, pasiune, interese. Doar cine a fost în sală la sumo şi în arenă la corrida poate înţelege ce spun (eventual, citind Kawabata, respectiv, Hemingway înainte...).
Sauna e un lucru mai cuminte, mai nordic, nu numai la propriu. O necesitate înspre cercul polar, unde e frig şi întuneric o jumătate de an, un ritual în Finlanda. „În saună ne purtăm ca în biserică”, spune un proverb de pe acolo. Fiind o activitate populară şi veche, sauna e descrisă în multe proverbe – toate pozitive. Nu ştiu decât câteva, cu care îmi incurajez oaspeţii care se lasă greu convinşi să intre în saună – şi mulţi se lasă greu, probabil pentru că „omul când nu pricepe e contra” (asta e o zisă de-a lui Moisil, nu e proverb finlandez), iar despre saună nu se ştiu prea multe lucruri la noi, sau nu se ştiu aşa cum trebuie (vorbim aici despre sauna tradiţională, nu despre cea „turistică”, condimentată cu „masaje” sau alte preocupări). „Dacă picioarele te duc la saună, te duc şi înapoi acasă”, pentru că sauna nu numai că nu face rău (celor fără probleme grave de respiraţie, cardiace, sau de piele), ba chiar vindecă tot, pentru că „ceea ce nu trece cu saună, alcool şi catran e incurabil”. Chiar dacă Hipocrate spunea „daţi-mi o febră şi vindec orice boală” (iar în saună temperatura corpului creşte cu mai mult de un grad), medicina modernă nu confirmă în totalitate entuziasmul proverbului finlandez, dar ne asigură de efectul benefic în relaxarea fizică şi psihică, în eliminarea de toxine etc. În plus, „niciodată o femeie nu e mai frumoasă ca la o oră după saună”. Asta are de a face cu circulaţia periferică, curăţarea pielii, relaxarea de care vorbeam. Pe lângă toate acestea, sauna este şi un bun prilej de socializare, o şezătoare cu pretext dat, perfectă mai ales la vreme de iarnă.
Aş mai putea adăuga la proverbe unele ziceri ale lui Arto Salomaa, un clasic al informaticii teoretice, cu care am colaborat mult şi în cursul a mulţi ani, guru al meu în materie de saună (sauna sa de la ţară, de la Rauhala – casa păcii/liniştii – este „cea mai bună din lume”, spune el), care a fost la Curtea de Argeş înainte de a avea eu sauna, deci nu a validat-o încă, dar a promis ca o va face cândva. Salomaa leagă sauna de funcţionarea creierului, care „îşi deschide venele la atingerea loylu-lui” (aburul din saună, în finlandeză, şi mai mult decât atât, sufletul pietrelor şi apei deopotrivă – veţi vedea în romanul pe care l-aţi pomenit mai devreme), de numărul de medalii olimpice pe cap de locuitor din Finlanda, clasifică problemele matematice în funcţie de numărul de saune necesare pentru a le rezolva. Numai de bine despre saună, nu degeaba în mitologia scandinavă raiul e imaginat ca o saună perpetuă.

În diversele domenii în care vă afirmaţi, vă elaboraţi amănunţit, inginereşte, proiectele. Acum, de pildă, ca să vă pun o întrebare idioată, stereotipă, ce planuri de viitor (mai apropiat, mai îndepărtat) aveţi?
– Totdeauna fac planuri, totdeauna revizuiesc planuri. Cred că eficienţa înseamnă alegere corectă, inspirată, adesea renunţare, deci planuri flexibile. De pildă, pentru anul acesta şi în oarecare măsură şi pentru 2008 ştiu cam pe unde voi fi în fiecare lună, la ce conferinţă, pe la ce universitate, dar nu ştiu exact ce voi face acolo ca activitate de cercetare. Depinde de ce idei îmi vor veni între timp, de ce interese şi idei au colaboratorii locali, de ce noutăţi vor apărea între timp în calculul cu membrane (nici nu vreau să mă gândesc că voi lucra altceva în viitorul apropiat).
Nu la fel de simplu e cu proiectele literare, pe care le-am tot amânat în ultima vreme. Lotta poate fi considerat „romanul meu german”, Ultima saună este „romanul finlandez”, ambele au fost scrise cu ceva vreme în urmă şi rescrise mai apoi, sunt însă în mare întârziere cu „romanul spaniol”, mă bântuie uneori gândul unui roman despre Curtea de Argeş, unde viaţa nu e deloc plictisitoare, ca să nu spun mai mult.  
Oricum, visez „să mă adun de pe drumuri” şi acest lucru se va întâmpla cu siguranţă într-un viitor nu foarte îndepărtat. Din oarece oboseală, din constatarea că am cam trecut de 50 de ani şi asta se simte prin încheieturi, din dragoste pentru iarba din spatele casei, la porunca nepoţilor care se apropie şi cu care abia aştept să mă copilăresc din nou, legal, firesc, fără să se mire şi să mă dezaprobe cineva. Şi pentru plăcerea de a sta la un taifas cu prietenii din Curtea de Argeş, cum stăm noi acum, eventual la o saună.

Ce visa copilul Gheorghe Păun, pe vremea când era la Cicăneşti, să ajungă atunci „când se va face mare”?
– Fiecare vârstă cu visurile ei... Pe vremea şcolii generale mi se părea o minunăţie sa fii profesor la Cicăneşti, de la vremea liceului nu-mi amintesc prea bine ce voiam, pe când eram la facultate mă vedeam profesor la liceul din Curtea de Argeş. Un vis constant al copilăriei a fost însă „să mă fac” pictor. Nu am trecut de creioane colorate, tuş, acuarelă, cărbune, dar dintotdeauna mă amintesc colorând. De altfel, asta e şi prima mea amintire: printre altele, tatăl meu picta icoane, bizantin-schematice, deci m-am născut cu vopsele în jur. Tot tatăl meu este cel care m-a oprit să încerc să devin pictor, într-o mică scenetă pe care o am perfect în fata ochilor (şi pe care am povestit-o): el curăţa o sobă, la bucătarie, era plin de funingine, eu eram în mijlocul camerei, cu o carte în mână, discutam cu el despre viitor; „bine, zice el, vrei să te faci pictor, dar crezi că poţi ajunge la fel de mare ca ăla?”, şi a arătat spre carte; m-am uitat eu la carte, m-am uitat la mine, şi, cu o luciditate pe care în general copiii de 10-12 ani nu ar trebui să o aibă, am răspuns „nu cred...”; „atunci, vezi-ţi de şcoală, de matematică”. Un detaliu important: cartea din mâna mea era un album Luchian, de care eram fascinat total; se pare deci că respectul pentru Luchian a fost mai puternic decat chemarea mea spre pictură.

 
Prezentarea
Webdesign by CCP Ny hjemmeside