PRIMA PAGINA Cafeneaua literară POETI DIN BASARABIA
 
POETI DIN BASARABIA
Scris de ADRIAN DINU RACHIERU   
liliana armasuLILIANA ARMAŞU ŞI „LUMEA DE HÂRTIE”

Doar terorizanta autocenzură, bănuim, întreţinând inhibiţii de tot felul, impunând o lungă şi exigentă tăcere, nicidecum sterilitatea creativă, şi ea – se înţelege – divers motivată a împiedicat-o pe Liliana Armaşu să continue dezinvolt şarja lirică anunţată în 2001, atunci când poeta, escaladând „munţii poeziei”, având un manuscris premiat la a XX-a ediţie a Festivalului Tudor Arghezi (Târgu Cărbuneşti, 2000) dădea la iveală, prin grija Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, o primă şi, deocamdată, unică plachetă: Eu scriu...Tu scrii...El este. Salutată la start de pana excesiv zglobie a lui Constantin Popescu (semnând O posibilă pre-faţă), Liliana Armaşu, cu sufletul îngenuncheat în faţa foii imaculate (cum ne previne), scriind „apăsat”, cu lacrimi de cerneală se încredinţa cititorului, înnegrind pagina cu „literele speranţei”. Poeta (n. 4 noiembrie 1972, la Petrosu-Făleşti, j. Bălţi) absolvise, în 1995, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării (USM, Chişinău), apoi urmase un program de studii doctorale la Cluj (1997-2001), angajată fiind la Ţara şi mai apoi redactor la Flux şi Arc.
Debutul Lilianei Armaşu, fără a stârni comentarii bogate n-a trecut, totuşi, neobservat. Ştiind că viaţa „e mai mult decât se vede”, „dezgolind” lucrurile, încercând a cuprinde lumea „întinsă pe foaie”, poeta face din Viaţa aşa cum e un personaj alegoric (cf. Viorica-Ela Caraman). Deşi strigătul „dă de veste că e prea plin înăuntrul lui”, ea îşi disciplinează astfel de impulsuri tulburi; convulsiile se domolesc, imediatul tumuluos, realitatea pe tavă îmbracă un ton confesional-reflexiv, de limpezime discursivă. Dar o solitudine apăsătoare se instalează, străină de orice diafanitate metaforizantă. Gândurile sunt „trecute prin ciur”, refuzând „versuri calofilice”; poezia, o „mantie de foc” invită la directeţe („nu cruţ pe nimeni şi nimic”), abolind graniţa laxă dintre aparenţă şi esenţă. Înfruntarea cu lumea, capabilă de „lovituri sălbatice” o invită la prudenţă. Foaia de hârtie e o pavăză, filtrând ecourile şi temperând exultanţa; mai mult, o lume de hârtie ar fi refugiul râvnit, captând, salvator, acel vers „plin de viaţă”. Posesia lumii prin cuvânt devine cumva posibilă: „Când zic pasăre-zbor / când zic moarte-mor”. Prefăcându-se în cuvânt (v. Rugăminte), ispitită de „nada nemuririi”, poeta, stăpâneşte cuvintele – „vameşi austeri”. Biblioteca ar fi „locul de veci”, înconjurată acolo de numeroşii „fraţi de hârtie”. Fiindcă Liliana Armaşu ne anunţă ferm: „Orice vorbesc aceea trăiesc”, convertind – cu aplomb demiurgic – limbajul în fapt trăit.
Dacă fracturismul, de pildă, reinventând poezia prin acel „limbaj de unică folosinţă” (D. Crudu) era şi un atentat la establishment-ul literar iar cei înrolaţi mişcării (câţi vor mai fi rămas) există aşa cum scriu (M. Mincu), Liliana Armaşu, fără a fi atrasă de febra experimentalistă pare a propune, instinctiv, o rocadă de vreme ce îşi poate „comanda” trăirile prin practica scripturală. Evident, o luciditate tăioasă însoţeşte acest demers, în siajul unor modele care au făcut carieră; dar nu e vorba despre un douămiism pastişabil, exersând epigonismul, provocând – prin adeziune – texte denotative, golite de emoţie şi interpretare. Poezia este, pentru Liliana Armaşu, un miracol şi un „vis amânat”, cu promise „clipe de faimă”. Ca volum de tatonare (cum   s-a spus), Eu scriu...Tu scrii...El este nu poartă, în pofida denivelărilor şi neglijenţelor (inclusiv de tehnoredactare) ştampila minoratului. El trăieşte prin ceea ce promite: noul poem se naşte pe ruinele celui abia negat; iar poemul desăvârşit ar trebui „să nu aibă început / şi nici sfârşit” (v. Scrie-man). Vizitată, instantaneu, de „mii de cuvinte”, poeta, încercată de chinurile „facerii”, recunoaşte: „poemul se zbate în mine / ca peştele pe uscat”. Un titlu precum Iubitul meu, poemul spune totul despre acest anagajament existenţial. Liliana Armaşu pariază, cu devoţiune, pe poezie, problema scrisului rămâne o chestiune vitală chiar dacă această „fixaţie”, desfăşurând un egocentrism deloc sfidător, cheamă în sprijin un limbaj narativ, pe alocuri chiar nepoetic.

IUBITUL MEU, POEMUL

Stau toată vremea închisă în casă
şi nici nu-mi pasă
dacă e vară, toamnă sau primăvară
dacă a început sau nu mileniul trei
dacă mai figurez pe listele celor vii.
Aici în casă e cald şi e bine
şi suntem în doi –
poemul meu e tânăr, e chipeş
are mult suflet şi ochi albaştri
prin ei comunic cu cei de Dincolo.
Poemului meu îi place muzica şi dansul
zi de zi valsăm şi astfel
visul meu – de a şti să zbor – devine
frumoasă realitate;
recunosc, sunt îndrăgostită de el
până peste margini, peste poate
pentru el am lăsat şcoala, prietenii,
pentru el fac sport dimineaţa şi
îmi pun măşti pe faţă în speranţa
de a nu îmbătrâni.
Numai alături de el trăiesc din plin
prezentul fără să-mi fac iluzii deşarte
pentru inexistenta zi de mâine.
Binecuvântez clipa când am luat
condeiul în mână şi-am scris
poemul.
 

MUNŢII POEZIEI

Peste multe am trecut cu uşurinţă în viaţă:
peste ape-fluvii, peste oraşe înalte,
peste vremi de furtună, peste oameni de fier,
peste gândurile mele împotmolite în noapte
numai peste munţii poeziei nicidecum nu pot trece.

Am lăsat în urmă cărţi necitite şi oameni necunoscuţi,
am sfârtecat din cele mai frumoase clipe ale dragostei,
am copt în mine tăceri, am ratat promise victorii,
mi-am lăsat moartea la casa de amanet,
căci prea mare e încă acest zbucium şi dor-poezia.

Voi merge pe cele mai ascunse drumuri care există,
mi-i voi face dragi pe cei mai umili dintre oameni,
voi sta la sfat cu fiecare dintre cei strămutaţi în istorii
şi tuturor neliniştilor mele le voi da o formă aleasă
după aceea voi lăsa şi eu această mantie de foc – poezia.
 
* * *
Nici azi nu pot să scriu versul acela
deşi trupul mi-e mai plin de cuvinte
şi sufletul – mai bogat de nelinişte.
Urlu de durere şi de plăcere
mi s-au deschis toate rănile
de la mâini şi de la picioare –
mă uit cu jind la sângele dinăuntrul lor
şi mă gândesc câte pagini aş putea umple cu el
dacă trupul (mi) s-ar elibera
şi sufletul (mi) s-ar ogoi.
Stau ore în şir în cadrul acestui spaţiu
cu pixul tremurând în aer şi plâng
iar lacrimile de cerneală-mi cad fără rost
pe foaia albă şi lunecoasă ca bulele de mercur.
Ce n-aş da să pot scrie astăzi acel vers –
tot ce-mi aparţine aş împărţi tuturor
aş ceda chiar şi moartea mea
(dar fiecare îşi are moartea lui)
pentru un vers plin de viaţă
iar el tocmai astăzi trece prin
dreptul meu şi-mi străfulgerează inima
da, el este, exact el
îl recunosc după formă, după culoarea ochilor
după liniile palmelor, după vocea-i oraculară
dar nu pot, nu pot nicidecum să-l scriu
şi nu-mi rămâne decât să urlu, să gem
de plăcere şi de durere prin pustiu.


POEM DE LEAGĂN
PENTRU OAMENII SINGURI

Sunt lângă tine, dragostea mea.
Fii fericit.
Eu nu te-am cunoscut. Tu nu m-ai cunoscut.
Copiii noştri nu se vor naşte.
Nu avem ce pierde.

Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,
florile şi încântarea.
Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte.
Dormi liniştit.

De mult ce ne-am iubit
am mâncat pământ în prostie,
ne-am scrijelit obrajii şi ne-am zdrobit genunchii,
ţinând în frâu – capcane – dorinţele.

Acum am învins. Suntem legaţi
de-a pururi de-un aspru legământ –
nimeni niciodată să nu ştie
ce doar noi am aflat.

Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,
florile şi încântarea.
Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte.
Dormi liniştit.
 

BATEM CÂMPII

Facem ce facem
ne trezim dimineaţa, alergăm, batem câmpii,
ne certăm, obligatoriu, căutăm ceva, nu ştim exact ce,
făurim speranţe – deşarte – ne coasem buzunarele,
înmormântăm idealuri şi bem
„întru veşnica lor pomenire”,
melancolizăm, citim titlurile din ziare,
vociferăm aiurea, ne îmbrăcăm-dezbrăcăm,
completăm imaginea lumii
cu plictisitoare privelişti de nuntă,
evadăm dintr-o stare-n alta:
parcă râdem, parcă plângem,
parcă trăim, parcă iubim,
(doar morţii sunt ceva mai statornici în sentimente)
apoi, ne închidem în propria găoace
pentru a slobozi lumile de sub noi
(mai vechi, mai noi).
 

SCURT MESAJ DE DRAGOSTE

Vreau să-ţi spun ceva important:
tu eşti singurul care ştii
cum să deschizi uşa.
Ultima actualizare în Miercuri, 30 Decembrie 2009 11:22
 
Prezentarea
Webdesign by CCP Ny hjemmeside