Acasă la Vladimir Streinu

Dacă am cunoscut de copil casa lui Vladimir Streinu, dacă, elev de şcoală, am intrat în universul streinist, dacă eram în relaţii cu alte rude, în schimb, pe fiica dumisale, d-na Ileana (Ussy, cum îmi spune de trei decenii, fostul meu profesor de limba română, Vasile Fălcescu), am cunoscut-o abia în 2002, la Găeşti. Ne-am revăzut de atunci de multe ori, la Piteşti ori la Teiu, dar cele mai emoţionante întâlniri au avut loc în apartamentul bucureştean din Gh. Manu. Acolo îl regăseşti pe Vladimir Streinu (Casa memorială teiană pare rece, străină, reconstituită din piese ce nu i-au aparţinut, dar asta e altă discuţie). Şi nu doar prin lucrurile ce i-au aparţinut, prin cărţile pe care le-a răsfoit odinioară, prin însemnele recunoştinţei ulterioare, ci prin atmosfera extraordinară întreţinută de fiica domniei sale, actriţa Ileana Iordache-Streinu.
 Cum discuţiile private pe care le-am purtat, la o cafea, la o dulceaţă, trebuie să rămână private, mă voi rezuma să remarc că d-na Ileana este un caz rarissim de fiică exemplară, semn clar că educaţia primită în familia de aristocraţi din care face parte şi-a pus de la începuturi amprenta. Şi mai e ceva. Când descoperi că faci parte din elita culturală a ţării, cum îţi poţi descoperi propriul drum? D-na Ileana a ştiut, şi a găsit în sine resursele necesare, pentru a-şi dezvolta o carieră culturală de excepţie, în afara criticii literare (tatăl), prozei (mama), şi de a fi, în rol, de 57 de ani, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Personal, abia aştept să citesc amintirile d-nei Ileana, cele legate de propria carieră, mai ales că, de câteva decenii, rememorează, la solicitarea altora, cine a fost şi ce a făcut tatăl său! Vom avea, cu toţii, mari surprize!
Vladimir Streinu are o fiică de talia sa! Fapt ştiut de câţiva doar... Dar blândul timp este generos!

Vladimir Streinu conferenţiar

Retras cu serviciul într-un colţ uitat de ţară, nu am rupt niciodată pasiunea pentru frumos, pentru literatură, pentru oamenii care m-au învăţat carte şi îndrumat în viaţă. Luam contact cu ei prin revistele în care-şi publicau articolele de critică, poeziile, eseurile sau rezumatul conferinţelor ţinute cu diferite ocazii. De profesorul Nicolae Iordache m-am despărţit la Găeşti, în 1931, când am terminat liceul. Pe scriitorul Vladimir Streinu însă l-am urmărit peste tot. Nu l-am părăsit niciodată. El nu a ştiut. A rămas numai o taină a mea. Îi reciteam poeziile, mai ales „Destin”, „Poruncă”, „Duplex”, „Moment cinegetic” cu acel reflex local „pe dâmburi şi muscele” şi altele.
Îi citeam articolele critice şi-mi plăcea să-l ascult vorbind, să-l văd cum stă în faţa publicului, drept, surâzător, olimpian. El era cineva, eu o caricatură. El era un bărbat înalt, tânăr, frumos, cu mers domol şi vorbă blajină, bine chibzuită şi frumos cântată, vorbă caldă muntenească, dozată de o suită baladescă, uşor tânguită ca o doină suferindă şi reluată apoi într-un vârtej îndrăcit de ciuleandră argeşeană.
Slujitor asiduu, în tinereţe, al poeziei, a înţeles cu mult mai târziu că un poet poate să nu fie şi critic, dar - categoric - un critic trebuie să fie şi poet. De aici, din această axiomă filosofică, înţelegem mai bine pe estetul de înaltă ţinută, a cărui frază captivează ca un izvor cu apă limpede şi rece pe un însetat.
Era prin 1939. După marele succes înregistrat în ianuarie la Sibiu, la şezătoarea literară organizată de revista „Universul literar”, împreună cu „Societatea scriitorilor ardeleni” cu care ocazie Vladimir Streinu a vorbit despre „Literatura şi scriitorii tineri” a avut loc a doua manifestare de acest gen în ziua de 19 februarie 1939, orele 10 dimineaţa, în sala Teatrului Naţional din Cluj. Prezentarea vorbitorului şi a unei părţi din asistenţă au fost făcute de Victor Papilian, preşedintele societăţii scriitorilor ardeleni. La acest eveniment au participat şi Eugen Jebeleanu, Vlaicu Bârna, Constantin Fântâneru, Traian Lalescu, Ştefan Baciu, Gheorghe Axinteanu, Radu A. Sterescu şi mulţi scriitori locali. Turneul început a continuat. În acelaşi local, la 5 martie, a avut loc „a treia şezătoare a scriitorilor tineri”. Vladimir Streinu a „vorbit”, spre regretul revistei „Universul literar”, care, neavând textul scris nu a putut comenta, in extenso, conferinţa. Totuşi, merită să reproducem unele însemnări din numărul pe 18 martie 1939 al acestei reviste care patrona, într-un fel, desfăşurarea şezătorilor culturale, de la acea dată, din Ardeal. „Valorosul critic, se spune sub titlul Literatură şi tinereţe  ne dă rareori ocazia să-l auzim vorbind, nefiind unul dintre obişnuiţii manifestărilor de cultură, în sălile publice. Tot ce a spus d-sa la Cluj a avut un farmec în plus, tocmai fiindcă s-a înfăţişat ca o improvizaţie spontană. Atât de frumos a vorbit dl. Vladimir Streinu despre singura şi adevărata tinereţe a scriitorilor, care este creaţia lor neîntreruptă. Un scriitor trecut de 50 de ani, care tipăreşte volume şi apare des în reviste, este mai tânăr decât unul de 30 de ani, a cărui activitate este firavă, fără convingere.
Aceasta este legea spiritului, a dăinuirii lui în eternitate. Poezia, în existenţa ei absolută, creşte ca pădurea din valea „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”. Pentru creatorul adevărat, în continuă relaţie emotivă cu lumea, şi în funcţie de creştere a limbii unui popor, nu există bătrâneţe. Avea atunci doar 37 de ani. Datorită acestui crez filosofic Vladimir Streinu a rămas mereu tânăr, fecund în domeniul literaturii, puţin slăbit trupeşte, dar mult mai împlinit ca intelectual, ca estet şi critic literar, revenind în ultimii ani la prima unealtă a sa de muncă - poezia. La 68 de ani, nu era bătrân. Întinerit prin artă, abia începuse să distingă („Distinguo”) ura de mânie, tinereţea de bătrâneţe. Sub transfigurarea permanentă a vieţii cotidiene era mai prezent, mai actual, mai necesar culturii naţionale în general şi literaturii în special, dar „pesemne” Parcele au vrut altfel. Şi au fost rele. Pesemne se împlinise „destinul” din poezia din tinereţe.

28 noiembrie 1971
(transcriere de pe bandă de magnetofon)

Sărbătoarea cărţii

De câţiva ani, se fac sforţări admirabile de a ridica tipăritura literară la rangul ei. Între atâtea festivităţi sportive, care ajunsese prin surprindere să ne însemneze vremea cu excesele culturii fizice, cartea e chemată să ne amintească anual că Sparta fără Athena n`ar fi fost în stare singură să reverse cunoscuta strălucire istorică peste neamul vechilor Greci. Sărbătoarea cărţii a fost concepută la noi de o minte augustă, ale cărei numeroase iniţiative ţintesc toate la realizarea unei mari şi complexe armonii româneşti. E sigur că Regele nostru, care prin fericite iniţiative personale a devenit Cap efectiv al Statului, restituind Regalităţii sensul Ei originar, a respirat îndelung atmosfera eroică a poemelor homerice, a căror frumuseţe veşnică alternează exemplar exerciţiul gimnastic cu cel spiritual. Niciodată în istoria neamului nostru nu s`a urmărit mai metodic, mai armonios şi mai în întregime decât azi dezvoltarea virtuţilor trupeşti şi sufleteşti laolaltă. Trăim începuturile unui ciclu complet de cultură românească.
În acest cadru, cu fiecare an, asistăm la instaurarea nobilei datini a Cărţii. Se leagă, este drept, hotărârea Suveranului de acea tradiţie voevodală,care îşi vestise gloria cărturărească până prin Georgia şi Arabia; dar perspectiva istorică a vremii noastre cu cât este mai largă decât momentul ortodox de atunci şi mintea Regală de azi cu cât este mai cuprinzătoare spiritualmente decât venerabila pravoslavnicie a Brâncoveanului!
Căci astăzi, pe lângă tipăritura religioasă, sărbătorim toate direcţiile spiritului, după măsura mereu sporită a înzestrării româneşti. Sunt cărţi de literatură, de filozofie şi de ştiinţă, care nu s`ar fi tipărit fără reluarea datinei cărţii, sunt oameni de litere şi de laborator care fără iniţiativa regală n`ar fi simţit fiorul creator. Cu mare însufleţire cărturărească este cel dintâi rezultat al acestei festivităţi anuale. Dovadă vie stă activitatea desfăşurată de Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea” precum şi realizările celorlalte edituri particulare, stârnite şi ele, din prudenţa comercială, de noul suflu.
Dar rostul istoric al Sărbătoarei Cărţii se va lămuri singur cu vremea. Poate că numai urmaşii noştri îşi vor da seama de măreţia şi semnificaţia ei. Noi abia putem vedea şi simţi că o modificare fundamentală s`a produs în condiţiunea de existenţă a scriitorului român ca şi a oricărui alt producător intelectual. Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea” şi, subt imboldul acesteia, toate celelalte edituri, au distrus o tristă realitate. Altădată cărturarii şi scriitorii cu vocaţie certă îşi umpleau dăsagii sau sertarele cu vrafuri de manuscrise, care aşteptau ani lungi şi aproape nesfârşiţi, până ce o întâmplare fericită să le favorizeze tipărirea. Dăsagii unui Şincai nu mai pot azi reapărea. Scriitorul contemporan e solicitat mai înainte de a avea ceva prin sertare, este îndemnat de atmosfera vie a epocii să lucreze, să cerceteze, să creeze. Şi dacă îndemnul atmosferii nu hotărăşte pe vreunul dintre scriitorii mai leneşi să iasă din toropeală, d. prof. Al. Rosetti, directorul editurii Regale, are felul său decisiv de a interveni.
Noi simţim numai fiorul mobilizării spirituale, pe care îl dă Sărbătoarea Cărţii; urmaşii noştri îi vor contempla deplina semnificaţie istorică!
 
 (text publicat în Universul literar, anul XLVII, nr.18, sâmbătă, 18 iunie 1938)

POETIC ŞI ONYRIC

Pentru literatura franceză se crede îndeobşte că identificarea experienţei poetice cu experienţa onyrică datează de la suprarealişti. Această eroare teoretică e însă ceva mai veche. Fără a-i căuta rădăcinile germanice, o găsim la unul dintre romanticii francezi minori. Gérard de Nerval, în fantasmagoriile lui, după cum însuş precizează, urmărea „revărsarea visului în viaţa reală”. Conduita excentrică în viaţă ca şi absurditatea prozei din Aurélia ou le Reve et la Vie i se motiveză prin câştigul poetic pe care îl spera de la promovarea stării de vis ca normă literară şi socială.
Suprarealişti lui Breton, din acest punct de vedere, au preluat de la Gérard Labrunie, cum se numea în adevăr straniul de Nerval, o metodică a visului şi o credinţă în beneficiul poetic al onyrismului. Atât de mult s’au alăturat aceşti poeţi idei onyrice, că unul dintre ei făcea, cu toată seriozitatea, glume destul de stupide; el se închidea în casă zile întregi, după ce atârnase la intrare o tăbliţă pe care era scris: „La poete travaille”. Se înţelege că vizitatorii obişnuiţi, o zi-două, nu l-au supărat; dar a treia zi, unul a intrat totuş: poetul sforăia. Breton comentează faptul, venind – evident – cu teoria, după care poetul în somn este explorator, un scanfandru etc…
Dar punctul de plecare al suprarealiştilor n´a fost atât Aurélia, cât afirmaţiile psichologiei noui asupra vieţi inconştiente. Cu deosebire Freud socotise visul ca un fel de che(i)e sigură a Inconştientului. După el, visele au un conţinut manifest şi un conţinut latent. Conţinutul manifest e de natura halucinaţiei, iar cel latent este însăşi viaţa inconştientă a celui care visează.
Între unul şi altul are loc un proces de modificare radicală care face de nerecunoscut conţinutul manifest faţă de conţinutul latent. Deaceea, psichanaliştii intervin să lămurească acest proces obscur, să-l lumineze, să dea o interpretare viselor, pentru a descoperi natura individuală – inconştientă, adică adevărul psichologic.
Teoria lor implică şi ideea de libertate mai mare a vieţii psichice în timpul somnului. Nimic de ordin social, etic sau estetic nu împiedică desfăşurarea vieţii interioare în somn. Natura se declară în adevărul ei întreg, fără nici o stânjenire din partea raţiunii.
Suprarealismul, fiind o şcoală a libertăţii absolute, a profitat de tot ceea ce freudismul îi oferea; a profitat atât de libertatea vieţii onyrice, din care şi-a formulat cunoscutul „automatism psihic”, cât şi de importanţa psichanalitică a visului, ca o chee a vieţii inconştiente, pe care au cultivat-o în chip excluziv.
Şi nu numai în teoria lui Freud găsim rădăcinile acestei erori estetice; psichologia generală mai veche o alimentează şi ea din belşug. Căci visul este spontan, e iraţional şi exagerat, aşa cum cer poeţii romantici să fie „inspiraţia”.
Origin(e)a identificării stării de vis cu starea de poezie este aşa dar teoretică.
Asemănările pot merge chiar mai departe. Starea onyrică se consumă rapid ca şi starea lirică; are mişcare independentă şi nici un concept intelectual nu intră în compunerea ei de imagini.
Dar oricâte raporturi ar fi între ordinea poetică şi dezordinea onyrică, fapt este că devastarea produsă de ideea asemănării lor în câmpul literar rămâne fără precedent. Şi azi, după ce furia suprarealistă a trecut, apar în toată limpezimea scopurile urmărite de această mişcare literară anarhică.
Fără îndoială, suprarealismul a fost o şcoală în primul rând a distrugerii.
Pornind din dadaism, s’a putut crede un moment că, spre deosebire de furia destructoare a părinţilor, suprarealiştii urmăresc altceva şi anume adevărul inspiraţiei poetice. După desvoltările ulterioare ale mişcării lor, ei continuă însă opera anarhică a dadaiştilor şi o desvoltă, mutând-o chiar pe teren social. Căci în Second manifeste…, Breton trece din domeniul pur literar în cel social, făcând o profesiune de credinţă revoluţionară. Şi se înţelege că nimic nu mai este de discutat cu scriitorii cari nu mai sunt scriitori.
Totuşi, dacă suprarealiştii potrivit instinctelor lor de anarhie au cultivat stările onyrice pe latura de incoerenţă şi libertinaj, nu înseamnă că între vis şi poezie nu este nici o legătură.
Lăsând de o parte lumea de imagini, care prieşte atât uneia cât şi alteia, rămâne totdeauna de dorit ca poeţii să se simtă, când compun, stăpâniţi în întregime de imaginea lor ca şi omul care visează – de visele lui. Cine nu poate observa asupra lui însuşi această putere excluzivă a onyricului? Visul se întovărăşeşte întotdeauna cu un sentiment de plenitudine, pe care numai marile opere poetice îl mai suscită.
Fericirea ca şi nefericirea, în vis, sunt copleşitoare. Un câmp înflorit sau o fiară care ne urmăreşte devin, pe planul onyric, imagini cu totul absorbante, după cum Luceafărul lui Eminescu face pe orice cititor, în momentul lecturii, indisponibil.
Între „poetic” şi „onyric” vor fi existând analogii de mecanică internă sau de natură, dar coeficientul de instrucţiune al viselor, pentru poeţi, stă în caracterul lor de plenitudine.

(publicat în Universul literar, anul XLVII, nr. 26, sâmbătă, 13 august 1938)

Vladimir Streinu – profesor
la Liceul Mihai Viteazul

În septembrie 1944, Vladimir Streinu ajunge profesor suplinitor la Liceul Mihai Viteazul. Un liceu de la care se pensionase, la 1 septembrie 1938, E. Lovinescu, cel care predase ca profesor titular-definitiv limbile latină (principală) şi română (secundară) începând cu anul şcolar 1928-1929. Ca şi prietenul lui Vladimir, P.V. Haneş.
Trebuie subliniat că, la fel ca în cazul altor mari critici ai noştri, cariera didactică a lui Nicolae Iordache a fost plină de neprevăzut. Astfel, după absolvirea facultăţii, ajunge, în anul şcolar 1924- 1925, profesor suplinitor la Liceul „Traian” din Turnu Severin. În anul şcolar 1925-1926 este profesor suplinitor la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti. La 1 septembrie 1926 este numit profesor „cu încredinţare de catedră” la Şcoala Comercială din Ploieşti, dar, prin detaşare, a funcţionat în anul şcolar 1926-1927 la Liceul „M. Eminescu” din Bucureşti, ca profesor de limba franceză. După revenirea din Franţa, unde a pregătit o teză de doctorat, ajunge, în toamna anului 1927, profesor la Găeşti, la Liceul ,,Dr. C. Angelescu’’, după care funcţionează, între 31 ianuarie 1931 - 31 august 1933, ca profesor suplinitor de limba română la Şcoala Comercială „Regele Ferdinand” din Bucureşti. Este transferat la Liceul „I.C. Brătianu” Piteşti din 1septembrie 1933. A mai funcţionat, rămas ca detaşat, la Găeşti, până în ianuarie 1934. La liceul din Piteşti predă între 1933 şi 1938, după care, la 1 septembrie 1939, îl regăsim la Şcoala Normală de Băieţi Bucureşti. De la 1 septembrie 1939 şi până în septembrie 1942 a fost profesor titular de limba română la Şcoala Normală şi Primară din str. Sf. Ecaterina nr. 2, Bucureşti, apoi (septembrie 1942 - septembrie 1944), după concentrarea pe front, este profesor de limba română la Liceul „Gh. Lazăr”, ca detaşat de la Şcoala Normală Bucureşti.
În fine, ultimul post din învăţământul preuniversitar îl ocupă, între septembrie 1944 şi decembrie 1947, când este ,,epurat’’, lăsat pe drumuri adică,  la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti, tot detaşat de la Şcoala Normală Bucureşti.
Contextul social era la fel de complicat ca şi cel politico-istoric. Numai vreme propice seninătăţii creaţiei nu era! Astfel, în timpul bombardamentelor americane din 4 aprilie 1944, Liceul ,,M. Viteazul’’ suferise pagube materiale importante. În plus, clădirea este rechiziţionată în acea lună ca spital militar german. În aceste condiţii, liceul e dispersat în comuna Retiş, judeţul Târnava Mare, unde ajung profesori şi elevi, sub conducerea directorului Mihai Iacob, iar prof. Virgil Claudian rămâne  director la permanenţa din Bucureşti, până la 30 septembrie 1944. Între 2 şi 12  septembrie 1944, liceul e transformat într-un… lagăr sui-generis pentru personalul ambasadei germane, apoi comandament sovietic, după care e transformat, până la 20 octombrie 1944, în Spital de zonă interioară de ortopedie al armatei române. Cursurile încep abia la 8 noiembrie 1944, alături de elevii de la M.V. învăţând, după-amiaza, cei ai Liceului Comercial, rămas fără sediu. Pe de altă parte, prin ordinul Ministerului nr. 172369 din noiembrie 1944, manualele şcolare sunt epurate de paginile despre scriitori consideraţi fascişti. Sunt date jos tablourile fasciste şi din biblioteca liceului sunt scoase cărţile interzise. Sunt epuraţi, la începutul anului 1945, din funcţiile educative profesorii cu atitudini antidemocratice în trecut. Unii dintre aceştia vor fi suspendaţi din învăţământ, sau chiar internaţi în lagărul de la Caracal.  
Vladimir Streinu ajunge profesor suplinitor de limba română la Liceul Mihai Viteazul în locul prof. I.U. Soricu, pensionat. Mai mult ca sigur, a depus şi el, la 30 octombrie 1944, în cadrul şcolii, conform solicitării Guvernului Rădescu, jurământul de credinţă pentru apărarea noilor transformări de după 23 august 1944.  De la 1 ianuarie 1945, Vladimir Streinu este numit profesor definitiv. Cancelaria cuprinde oameni de cultură importanţi: Mihail Dragomirescu, Scarlat Struţeanu, Ioan Steriopol (franceză, detaşat la Liceul Brătianu din Piteşti, până la 10 mai 1945), istoricul Dumitru Tudor, Alexandru Balaci (italiană), Edgar Papu (italiană), Vasile Băncilă (filosofie), Nicolae Tatu (filosofie), Gh. Guţu (latină),  Alfons Popescu (muzică). Printre elevi: Paul Caravia (clasa a VI-a). Nicolae Iordache (Vladimir Streinu) este diriginte, de la 1 februarie 1945, la clasa a VIII-a B, în locul lui Nicolae Tatu (dovedit ca legionar). Este o clasă bună, cu un mare procent de promovaţi, spre deosebire de alte clase. Din cei 56 de înscrişi, promovează 51 (trei sunt corigenţi, unul retras, altul transferat). Premianţii clasei: Emanoil Em. Teodorescu (9,50), Grigore Pandelas (8,79), Mihai Drăguşanu (8,33). Marea majoritatea îşi ia bacalaureatul la sesiunea din iulie 1945.  
Anul şcolar 1944-1945 a fost un an greu, desfăşurat sub lozinca Totul pentru front, totul pentru victorie. Fapt ce generează o creştere a inflaţiei necunoscută până atunci. Taxele şcolare se majorează substanţial (până la 85.000 lei), iar taxa de internat ajunge şi ea la 300.000 lei. Ministerul Educaţiei vine în sprijinul cadrelor didactice, înfiinţând o Direcţie a Economatului, care asigură, pe bază de legitimaţie, alimente şi îmbrăcăminte profesorilor. Ministrul Ştefan Voitec anulează reţinerile pentru împrumuturile luate de profesori de la Casa Şcoalelor, şi, de la 2 decembrie 1944, se acordă o indemnizaţie de scumpete.
Profesorul Nicolae Iordache nu uită că este... Vladimir Streinu! Înfiinţată încă din 1926 de prof. P.V. Haneş, Societatea Prietenii Istoriei Literare, editează şi o revistă. Una centrată pe cercetările de istoria literaturii vechi. Deşi coleg de cancelarie cu E. Lovinescu, opţiunile estetice păreau diferite, până la cooptarea lui Vladimir Streinu. Acesta îl determină pe Lovinescu să publice, în 1942, schiţa Lucrul Dracului (pag. 556) şi studiile critice: Discurs neacademic de recepţie (1942, pag. 273), Critica prin contradicţie principală (1942, pag. 155), N. Iorga-stilist (1943, pag.1-2).
 La 22 decembrie 1944, la intervenţia lui Vladimir Streinu şi prin bunăvoinţa directorului adjunct Mihai Constantinescu (D. Tudor e numit oficial director abia la 10 ianuarie 1945), Societatea Prietenii Istoriei Literare este autorizată să ţină, lunar, pe mai departe, şedinţe publice în biblioteca Liceului Mihai Viteazul. La aceste şedinţe publice participă atât elevii preocupaţi de literatură, cât şi profesori şi părinţi. Totodată, aceştia fac abonamente la revista Kalende. Preocupări literare, condusă de Vladimir Streinu.
Spiritul revoluţionar pune treptat stăpânire pe viaţa liceului. În primăvara anului 1945, se organizează spectacole în cinstea ţărilor aliate (U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Franţa, Iugoslavia), sala de gimnastică a liceului e pusă la dispoziţia Sportului Popular din cadrul Frontului Naţional Democratic, elevii strâng bani pentru sinistraţii din Moldova, la cererea lui Mihail Sadoveanu, sau colectează cărţi pentru soldaţii români aflaţi pe front. La 1- 2 mai, la solicitarea Guvernului,  internatul găzduieşte 60 de persoane din echipe săteşti de dansuri naţionale din întreaga ţară care participă la un festival de gen în Capitală, în cinstea Zilei Internaţionale a celor ce muncesc. Elevii sunt ,,prelucraţi’’ în privinţa necesităţii condamnării celor care au servit hitlerismul, o dată cu apariţia primelor arestări ale ,,criminalilor de război’’.
La 29 iunie 1945, liceul aniversează 80 de ani de existenţă. Sunt invitaţi să participe: ministrul Ştefan Voitec (fost elev al liceului, Ministerul Educaţiei Naţionale), Petre Constantinescu-Iaşi (Ministerul Cultelor), directorul general din M.E.N., Toma Vasilescu, Mihail Cruceanu – preşedintele sindicatului învăţământ, Mircea Florian, administratorul Casei Şcoalelor, foştii profesori ai liceului: P.V. Haneş, I.U. Soricu, Claudiu Isopescu, ş.a., directori ai altor licee : Petre N. Mirodescu (Liceul Regele Mihai I), I. Totoiu (Matei Basarab), Constantin Dumitraş (Sf. Sava), Virgil Arbore (Gh. Şincai), M. Stoicescu (Gh. Lazăr), I. Şiadbei (M. Eminescu), Şerban Gheorghe (Spiru Haret), Ion Sotiriu (Titu Maiorescu), Alexandru Tzigara-Samurcaş - cel mai bătrân absolvent al liceului, prof.univ.dr. P.P. Negulescu, fost ministru, absolvent al liceului, pe timpul ministeriatului căruia s-a pus temelia noului local al liceului, prof. univ. dr C-tin Anghelescu, fost elev, fost ministru al Învăţământului ş.a.
Programul artistic a fost prezentat anterior (24 iunie) la radio, la emisiunea de la ora 18.00, Ora şcolară radio, şi a cuprins: O şcoală octogenară: Liceul Mihai Viteazul, conferinţă susţinută de directorul D. Tudor, Valurile Dunării de Ivanovici (corul şi orchestra liceului), Dunărea albastră de Strauss (corul şi orchestra liceului), La şezătoare, cântec popular (corul liceului), Floarea României, potpuriu naţional de F. Paschill (orchestra liceului), Capriciu pe un ritm banal, compoziţie de elevul Teodor Grigoriu, clasa a VII-a A, asistat de orchestra liceului. Despre eveniment s-a scris în Jurnalul de dimineaţă, Semnalul (unde Vladimir Streinu era colaborator) etc.
Oportunismul se declanşase. Trebuia demonstrat fostului elev al liceului  – ministrul Ştefan Voitec – că se poate pune bază pe acest liceu. Directorul Virgil Claudian s-a depăşit pe sine.  La 23 august 1945 se aniversează o mare serbare dedicată împlinirii unui an de la istoricul act al revoluţiei antifasciste. Conducerea liceului pune la dispoziţie sala sa de festivităţi pentru desfăşurarea, între 16-21 octombrie 1945, a Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român. Cursurile se deschid la 5 noiembrie 1945. Este invitat şi primul-ministru Petru Groza, dar acesta nu participă. Virgil Claudian cere aprobare pentru introducerea predării limbii ruse.
La procesul lui Ion Antonescu (7-18 mai 1946), elevi de la Mihai Viteazul pătrund în sala de judecată pentru a-şi ţine la curent, din oră în oră, colegii.  
Lui Vladimir Streinu i se aprobă menţinerea postului de la Liceul Mihai Viteazul obţinut prin detaşare şi pentru anul şcolar 1945-1946, în situaţia în care Şcoala normală de băieţi fusese desfiinţată. La 19 decembrie 1945, Nicolae Iordache cere ,,acordarea celui de al 4-lea termen de gradaţie pentru vechime’’. I se aprobă.
Sunt anii în care Versificaţia modernă prinde contur.  Şi anii în care comunizarea cancelariei de la Mihai Viteazul se acutizează. Conştient de consecinţe, Vladimir Streinu se apără de toxinele mediului istoric cu demnitatea intelectualului desăvârşit, publicând articole de atitudine în Semnalul şi Dreptatea ţărănistă. ,,Reforma’’ învăţământului îl prinde la acest liceu. Şomer, bolnav deja, cu responsabilitatea de a-şi întreţine familia...

 
Bibliografie
* Anuarul XXIV al Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti. Anii şcolari 1967-1968 şi 1943-1944
* Anuarul XXV al Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti. Anii şcolari 1968-1969 şi 1944-1945
* Anuarul XXV al Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti. Anii şcolari 1969-1970 şi 1945-1946

Stimate Domnule Dumitraşcu,

Am citit în Argeşul liber un articol foarte frumos despre Vladimir Streinu, care a fost cumnatul meu, frate cu Anton Iordache, ce a murit în exil la 800 km de casa lui din Teiu Vale şi l-am adus fără viaţă în 1983 la cavoul de sub biserica făcută de Şerban Iordache, tatăl lor. Am citit şi-am plâns de duioasele fraze şi pline de adevăr! Doresc foarte mult să vă cunosc şi să vă rog a scrie şi de Anton Iordache care a făcut tot ce se vede de valoare în această comună! Ca să moară exilat de tot ce a făcut el şi sunt mărturie că a fost şi un foarte bun român  care în 1916-1918 la vârsta de 17 ani a fost refugiat în Moldova cu Vladimir Streinu şi au făcut Şcoala Militară în Dorohoi, fost judeţ, înscriindu-se ca voluntari în războiul pentru Întregirea neamului, de la Tisa până’la Nistru,  România Mare, ca ofiţer de comandă la armata blindată şi a luptat până la capitularea Berlinului.
Doresc să vorbesc cu Dumneavoastră şi să vă spun dorinţa mea, mai multor ce veţi găsi Dumneavoastră că merită scris după frumosul talent ce-l aveţi ce m-a făcut să plâng, ce costă e plătesc!
Aştept să vă văd. Sunt în casa de la moară pe care o aştept să mi-o dea de 2 ani şi încă nu ştiu nimic, dar nu mai este nimeni în ea decât subsemnata octogenară, ce am fost plimbată de la Nistru până la Tisa.
Cu toată stima,

Maria Iordache

Aştept să ne vedem când veniţi acasă, să vorbim personal.
Ca floarea reginei de pe muntele înalt
Să vă fie drumul vieţii înainte luminat!
De tinereţe şi succesele dorite
Nenumărate, să vă fie împlinite!

15.VI. 1993

(Maria Iordache, Bichia, cum i se spunea în sat. N. 6 oct. 1904, comuna Zvoriştea, Suceava – 4 ian. 1996, Teiu. A fost cea de-a treia soţie a lui Anton Iordache (căs. 1945). A fost directorare Şcolii de Gospodărie de la Teiu Deal. La 3 martie 1949 i s-a stabilit D.O. în Suceava.
Anton Iordache: 14 august 1899 – 16.02.1983, com. Zvoriştea. Alungat din Teiu, arestat. A lucrat pe şantierele hidrocentralellor Sebeş, Alba, Bicaz şi Lotru. A scris versuri, publicate de Vasile Fălcescu în Teiu – cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu)