Călin Vlasie:
„Nici Manolescu, nici Simion nu puteau face
o antologie ca asta”

O panoramă critică… este o carte foarte valoroasă, fundamentală. Este prima antologie critică completă şi nu mă îndoiesc de faptul că ea va fi un reper. Ea acordă atenţie textualismului, pe care Marin Mincu l-a prins foarte bine teoretic. Azi nici nu se poate imagina o enciclopedie a poeziei româneşti fără textualism.
Ştim, desigur, că însuşi Călin Vlasie este textualist, el fiind cuprins bunăoară în această antologie la secţiunea numită „Textualişti. Postmoderni”.


E foarte bine că O panoramă… începe cu Macedonski, pentru că el este deschizătorul poeziei moderne, iar nu Eminescu. Faptul că îl plasează pe Macedonski la începutul antologiei este foarte important, pentru că în acest fel se pune în valoare un mare poet. Macedonski deschide modernitatea, Eminescu o închide.
Ştim că pentru Călin Vlasie, Eminescu nu este nici cel puţin un poet minor: „Eminescu este idiotul naţional” – declară el într-un interviu cu Daniel Corbu în revista Feed back nr. 2/2005. Faţă de această minimalizare a lui Eminescu, fireşte Macedonski, nu poate fi decât „un mare poet”.   

Această carte este o biblie a poeziei româneşti din secolul al XX-lea. În străinătate ar produce senzaţie, pentru că poezia românească este cu mult peste poezia străină – franceză, germană, italiană, americană. Dar în genere, noi tot la Eminescu am rămas…

Peste antologia lui Mincu nu se poate trece. Ea este sinteza unei epoci spirituale. Putem uita tot ce a făcut Mincu, dar această antologie nu o putem uita. Nici Manolescu, nici Simion nu puteau face o antologie ca asta.
Marin Mincu este unul dintre cei mai combatanţi şi foarte puţin flexibili critici la ceea ce se opune culturii lui. El pariază pe Gălăţanu şi pe alţi câţiva nouăzecişti şi asta este extraordinar. Nu vom găsi mulţi ca Marin Mincu.
O panoramă… este o carte fundamentală. Marile cărţi direcţionează viziuni proprii. Mă aştept ca această carte să producă modificări în receptarea poeziei. Peste această carte nu se poate trece. Îl felicit pentru ea. Îmi pare rău că nu a apărut la editura mea.
 
Marin Mincu: „Cu mici excepţii, critica românească
este urechistă.
Ne salvează doar marii poeţi”

Nu am cuvinte să le mulţumesc celor care au vorbit despre mine. Poate că în bibliografia obligatorie a studenţilor de la Litere profesorii  Universităţii piteşteane vor introduce şi cărţile mele. Văd mulţi studenţi în sală. Mai este aici Virgil Diaconu. Nu-l văd pe Mircea Bârsilă. Prin ei, Piteştiul e bine reprezentat în poezie.
Nu s-a spus că eu sunt scriitor bilingv. Între anii 1974-1994 am fost profesor în Italia, unde am şi locuit. Aici am publicat cărţi în limba italiană. Sunt primul produs al culturii româneşti calificat în Occident.
La Torino am constatat că noi am rămas mult îndărăt literar. La noi există o lâncezeală metodologică în privinţa textului literar. Nicolae Manolescu este un critic neoimpresionist.
În receptarea critică românească a poeziei sunt trei mari etape. Prima este aceea a lui Titu Maiorescu. La noi există şi azi înclinaţia către foiletonism critic şi lejeritate. Aşa, cultura noastră rămâne provincială. A doua fază de receptare critică a poeziei este Istoria… lui George Călinescu, ce urmează metoda croceană. Dar Croce nu are, de fapt, o metodă critică. George Călinescu dă însă o operă incomparabilă, pentru că el selectează şi comentează ceea ce reprezintă poezia la nivelul liricităţii. Nici Alex. Ştefănescu nu a scris cu adevărat o istorie a poeziei româneşti. A treia etapă critică este Panorama… aceasta.
Cu mici excepţii, critica românească este urechistă. Suntem mimetici. Ne salvează doar marii poeţi. Dar scopul nostru este să nuanţăm limbajul literar şi cel critic. Eu am scris zece volume de poezie şi câteva cărţi de critică. În principal, mă consider poet. În critică am propus 11 categorii de poeticitate. Poeticitatea este conştientizarea actului poetic. Ceilalţi critici doar ilustrează actul poetic. Cartea mea este o estetică a formelor poetice româneşti şi, în acelaşi timp, o antologie. Esenţială este explicitatea. Cartea cuprinde 94 de poeţi. Cine nu este aici nu este important. Ar fi trebuit să încep Panorama… cu Ştefan Petică, nu cu Macedonski. L-am sărit pe Eminescu, pentru că atunci când Mallarmé făcea ermetism, el era un romantic întârziat.
Singurul critic român e Manolescu. Dar faptul că i-am criticat metoda m-a costat absenţa din Istoria… lui. Să-i spui lui Niki (către Călin Vlasie, care, după câte am înţeles, urmează să editeze Istoria… lui Manolescu) că limbajul lui critic a rămas la fel de urechist.
 
Criteriile „poetice”
ale antologiei   

Lansarea de la Universitatea piteşteană (integrată de Centrul Cultural în manifestările Festivalului Internaţional Primăvara Poeţilor) poate fi socotită, fără îndoială, un eveniment cultural bine pus în scenă şi bine susţinut critic. Orgoliul lui Marin Mincu, fracturat pe alocuri de şarje autoironice, a dat bine în sala numai ochi şi urechi.  
Cum a gândit criticul Marin Mincu antologia? Ce sistem critic-estetic aplică? Selectează el obiectiv, adică în temeiul unor criterii (principii) poetice generale ale poeziei moderne operele/poeţii români antologaţi, pentru ca antologia sa să fie credibilă?
Poezia românească a secolului XX este „integrabilă, spune criticul, în 11 categorii taxonomice posibile: I. Simbolişti (…); II. Tradiţionalişti (…); III. Modernişti (…); IV. Avangardişti (…); V. Antimetafizici. Apocaliptici. Boemi (…);  VI. Baladişti. Mitizanţi (…); VII. Poetica prozaicului şi a cotidianului (…); VIII. Neomodernişti. Neoexpresionişti Neoexperimentalişti. (…); IX. Manierişti. Textualizanţi (…); X. Textualişti. Postmoderni (…); XI. Autenticişti. Schizoizi (…); (p. 66).”

„Categoriile taxonomice” enumerate sunt, de fapt, canoanele generaţioniste practicate în spaţiul cultural românesc şi criteriile lor. În acest sens, criticul chiar vorbeşte despre „canonul estetic/generaţional” (p. 65) şi recunoaşte că „Ideea de generaţie impune cu necesitate înnoirea metodei poetice (…) şi fundamentarea axiologică.” (p. 38). Canoanele şi criteriile  poetice generaţioniste mai sunt înţelese de autorul antologiei drept întruchipări sau forme ale poeticităţii. Marin Mincu omologhează mai întâi „critic” canoanele şi criteriile generaţioniste – prin simplă numire, ca şi cum acestea ar fi de la sine înţelese, aşa cum înţeles este Duhul Domnului plutind peste ape! –, apoi salvează autorii şi operele lor chiar în temeiul acestora.
Logica aceasta nu ar fi de lepădat dacă şi numai dacă aşa-zisele canoane & categorii (categoriile taxonomice sau categorii ale poeticităţii) ar fi 1). estetice şi suficiente şi dacă 2). selecţia s-ar petrece chiar în numele acestora. Rămâne să ne întrebăm însă dacă un text care este pur şi simplu simbolist (în înţelesul istoric...), care este pur şi simplu tradiţionalist, modernist, avangardist, antimetafizic, apocaliptic, mitizant, prozaic, cotidian, neomodernist, neoexperimentalist, manierist, textualist, postmodern, autenticist poate fi (tocmai prin aceste categorisiri) un poem! Şi dacă aceste însuşiri sunt suficiente pentru ca textul în cauză să fie numit poezie! Acestea sunt întrebările fundamentale pe care criticul, înaintea spiritului său de fineţe, a şarmului şi a notorietăţii sale indiscutabile trebuie să şi le pună. Şi să le rezolve.

Cred că aceste întruchipări/forme „ale poeticităţii” nu sunt decât false forme, criterii, principii. Sunt nişte categorii atât de largi, încât în ele pot să intre şi proza şi opera dramatică… Oricum, ele nu spun mare lucru în ceea ce priveşte, în mod specific, poezia, pentru ca în marginea lor să pot antologa cu temei. Ce ne spune nouă din punct de vedere poetic categoria tradiţionalist? Dar cea de modernist? Dar cele de avangardist, antimetafizic, apocaliptic, mitizant, prozaic, cotidian, neomodernist, neoexperimentalist, manierist, textualist, postmodern, autenticist? Este oare suficient să decretez că un poet este tradiţionalist sau modernist, pentru ca prin această specificare să înţeleg că textele lui sunt chiar poezie? Problema acestei valorizări este aceea că ea se face în marginea unor criterii care nu sunt prin ele însele poetice. De aceea ea este falsă.
Fireşte că din intuiţie criticul poate să antologheze şi poeţi de valoare, dar susţinerea critică, teoretică nu îi salvează pe aceştia. Abia în temeiul unor criterii poetice ce aparţin oricărui spaţiu cultural vom putea vorbi despre poezie, vom putea numi un text sau o operă poezie şi, mai departe, să evaluăm şi antologăm opera în cauză. Altfel spus, trebuie să conştientizăm notele conceptului, de fapt conceptul de poezie modernă. Trebuie să valorizăm conceptual, iar nu canonic. Nu putem să optăm pentru canoanele care se înlocuiesc unul pe altul la 10-20 de ani, deci care se perimează din  10-20 de ani şi, în acelaşi timp, să ignorăm principiile autentice ale poeziei moderne.
Pentru a valida un text ca poezie în temeiul unui canon, a textualismului, să spunem, ar trebui mai întâi ca acel canon să fie poetic.  În plus, noi vedem că nu toţi poeţii înregimentaţi din solidaritate sau din spaima de neant unui canon chiar aparţin prin opera lor acestuia. Sunt destui optzecişti, de pildă, care sunt poeţi fără a fi textualişti. Textualismul în sine şi numai prin el însuşi nu salvează pe nimeni. Însă de vreme ce mai toată critica noastră face operă de cult din canoane (generaţii), nu avem decât să gândim în continuare canonic şi să pierdem poezia.   
Cu această gândire care exclude conceptul, aşadar principiile poetice, vom considera antologici poeţi care nu au mare lucru de spus Poeziei (Cezar Baltag, Ion Alexandru, Matei Vişniec, Nicolae Ionel, Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Emilian Galaicu-Păun, Simona Popescu, Cristian Popescu ş.a.) şi vom ignora (exclude) poeţi importanţi (Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Gheorghe Grigurcu, Cassian Maria Spiridon, Mircea Bârsilă, Daniel Corbu ş.a.).
După ce aduce textualismul din Italia şi îi plasează pe optzecişti sub umbreluţa lui, criticul Marin Mincu nu are decât să-i recupereze antologic pe aceştia ca... textualişti şi să mai valideze o categorie „estetică” de poeţi: poeţii textualizanţi (Manierişti. Textualizanţi) – în acest fel adună, în total, 24 de poeţi.

Iată însă că până şi Marin Mincu recunoaşte în O panoramă critică… faptul că textualismul este „o iluzie estetică”, „o modă oarecum ofilită”. El devine chiar „capcana textualistă” şi este înlocui, în consecinţă, de canonul nouăzecist, „ce îşi propune să recupereze «schizoidian» existenţialul” (p. 48).  
În ceea ce îi priveşte pe cei 11 nouăzecişti antologaţi, aceştia sunt salvaţi de categoria estetică Autenticişti. Schizoizi. Dar care dintre ei sunt autenticişti şi care schizoizi nu se mai spune. Şi totuşi: sunt ei schizoizi sau sunt poeţi? Ce înţelege oare un poet care pe de o parte este selectat într-o atât de pretenţioasă antologie, iar pe de alta este plasat la categoria „estetică” a schizoizilor? Nici noi nu prea înţelegem, pentru că Marin Mincu antologhează pe de o parte poeţi al căror textualism este doar „o iluzie estetică”, iar pe de altă parte poeţi „autenticişti. Schizoizi”.

Cum îşi vede Marin Mincu propriul sistem critic, criteriile generaţioniste în temeiul cărora antologhează din sutele şi sutele de poeţi pe cei 94 care fac gloria Panoramei sale? Prudent, criticul ne asigură de faptul că „în această panoramă nu e vorba de o «înmatriculare» strictă a poeţilor ce o compun care să interzică orice abatere de la canonul estetic/generaţional, ci doar de sugerarea unei posibile apartenenţe structurale.” (p. 65). Dar cu „sugerarea unei posibile apartenenţe structurale”, ce întemeiere critică mai are antologia? Cumva, ne aflăm chiar pe nisipurile mişcătoare ale criticii, pentru că „în legătură cu poezia nimic nu poate să fie decis în mod definitiv.” (p. 65). Şi poate că tocmai aceasta trebuie să fie concluzia celui care antologhează generaţii, iar nu poeţi. Poeţii adevăraţi înfruntă timpurile, generaţiile…
 
Mircea Bârsilă: „La actuala criză a poeziei se adaugă criza receptării”  

Exprimându-şi într-o discuţie pe marginea tomului critic-poetic punctul de vedere, poetul Mircea Bârsilă observă că, iniţial, tomul despre care vorbim era programat să apară la tipografia Editurii „Paralela 45” şi că avea 1.600 de pagini. Călin Vlasile, directorul editurii, i-a propus autorului să scoată (din motive tehnice, desigur) 400 de pagini, adică aproximativ 25 de poeţi. Pentru că apariţia cărţii era mereu amânată de tipograf şi pentru că autorul dorea ca O panoramă… să iasă pe piaţa literară înainte de Istoria… lui Nicolae Manolescu, aflată în plan la aceeaşi editură „Paralela 45”, el şi-a luat cartea, tehnoredactată deja aici, şi a tipărit-o la Compania Naţională a Imprimeriilor «Coresi» S.A. Bucureşti. Aşa s-a editat, în forma şi structura prezentă, în 1.200 de pagini, O panoramă critică…, ce îşi propune să antologheze şi comenteze doar vârfurile poeziei române. Şi care nu reuşeşte decât pe alocuri acest lucru”, spune Mircea Bârsilă.
Pe de altă parte, de la Lista lui Manolescu listele «valorilor poetice româneşti» se tot multiplică, în timp ce criteriile de selecţie ale criticilor dau mai cu seamă atenţie modelor, generaţiilor literare, notorietăţilor construite sau poeţilor fabricaţi de generaţie. Este vizibil că la actuala criză a poeziei se adaugă criza receptării. Subiectivitatea istoricilor literari este astăzi mai mare decât subiectivitatea autorilor de literatură de ficţiune. Acest tip de subiectivitate, care ignoră obigatoriul principiu al obiectivităţii, este cea mai gravă formă a crizei de receptare a literaturii. Nicolae Manolescu, cel considerat drept „preşedinte al literaturii române postbelice”, semnează, cu aceeaşi îndemânare, de câţiva ani, cronici de fotbal. Acest fapt este încă o dovadă a crizei prin care trece astăzi receptarea literaturii.
Uite cum ne punem noi bine cu antologiile şi istoriile literare... Decât textualişti sau schizoizi..., a mai spus poetul Bârsilă.