Să înţelegeţi exact cum stau lucrurile. Şi pe ce lume literară trăim, de fapt. Cer sincere scuze că expun opiniei publice acest caz care mă priveşte (semnificativ prin morala lui), dar e bine să se ştie. Pe cine ţinem azi în fruntea scriitorilor? Vrând-nevrând, am fost dat de exemplu… Comuniştii făceau la fel, te pedepseau pentru atitudinile critice publice, continuitatea post-comunistă era previzibilă: n-ai cum să schimbi oamenii fără caracter (iar dacă-i pui în funcţie, îşi dau de gol adevărata măsură). De când mă ştiu am stat în banca mea, n-am dat peste nimeni dacă am fost lăsat în pace – toate atitudinile mele publice au fost principiale, cu argumente imbatabile, atacând moravuri, abuzuri, minciuni, trădări… Vă amintiţi, în toamna anului 2005 a fost un adevărat scandal (internaţionalizat) pe seama demiterii mele din funcţia de „adjunct” la revista Viaţa Românească deoarece am publicat pagini literare de jurnal ale lui Paul Goma, care s-a trezit etichetat drept „antisemit” peste noapte de către N. Manolescu. Nici până azi n-a existat o demonstraţie oficială a „antisemitismului” lui Paul Goma, dar se ştie că pe cadavrul lui Paul Goma s-a înălţat în funcţie de ambasador UNESCO, la Paris, N. Manolescu (el însuşi etichetat drept antisemit de comunităţile evreieşti mondiale; delimitându-se de „antisemitismul” inventat al lui Paul Goma, N. Manolescu „s-a spălat pe mâini”, nu?). Mi-am exprimat public dispreţul în 2005 la adresa celor ce l-au executat public pe Paul Goma şi am acceptat de silă „demiterea din funcţia de adjunct”, deşi era flagrant ilegală – cu o somaţie a mea (publicată în Revista 22), însă: să nu se atingă de salariu, fiindcă şi aşa e prea mic (era de 7 milioane de lei), altfel îi dau în judecată. Urmarea? Funcţia de adjunct a fost scoasă din caseta tehnică a revistei Viaţa Românească, eu am fost total marginalizat în redacţie, dar pe statul de plată am primit acelaşi salariu tarifar de 6 milioane de lei (care, cu spor de vechime de 25 la sută ajungea la 7 milioane de lei „în mână”), pe care-l primeam şi înainte de a fi demis – penibil, vă daţi seama (în situaţia în care numai întreţinerea lunară la bloc, la apartamentul în care stau, e de 5 milioane de lei). Vă rog să reţineţi: funcţia mea de adjunct a fost administrativă, „de semnat hârtii contabile” (funcţie inventată pe perioada cât redactorul-şef era ambasador în Grecia), nu avea nici o legătură cu bucătăria revistei. Fiecare redactor de la Viaţa Românească, pe rând, definitiva un număr de revistă, fiecare redactor era de drept redactor-şef peste numărul de care răspundea, nu se acceptau ingerinţe din partea mea „ca adjunct”, în nici un caz (deşi am încercat adeseori, să mai îmbunătăţesc sumarul). Am dorit fiecare să fie o revistă deschisă tuturor scriitorilor, membri sau nu ai USR, şi nu numai ai unei găşti dominante. Redactorul-şef Caius Traian Dragomir (cel care a adus la stat revista, să o salveze de la dispariţie, după ce USR, pe mâna lui Mircea Dinescu, a dat faliment) a fost forţat de N. Manolescu să-şi dea demisia de la Viaţa Românească, din motive politice, şi din toamna anului 2006 a fost instalată dictatura „oamenilor lui Manolescu”, N. Prelipceanu (redactor-şef) şi Marian Drăghici (secretar general de redacţie): pur şi simplu ei au acaparat totul, de parcă Viaţa Românească ar fi proprietatea lor! Nu uitaţi, revista Viaţa Românească este editată de stat (aparţine acum de Ministerul de Externe), USR o ţine doar sub egida sa… Eu am fost izolat în birou, ţinut pe post de „oaie neagră” – repet, exact ca-n comunism. Văzând ura cu care sunt privit de „noii şefi” (atacat chiar în Viaţa Românească de Marian Drăghici, care nu numai că e picat din lună, dar e şi un ins de proastă calitate, diletant, complet rupt de realităţile revistei), am vrut să-mi dau demisia. Am avut însă parte de un accident nenorocit, care m-a ţinut trei luni departe de redacţie. Între timp, am aflat că prin demisie îmi şterg posibilitatea de a lua un ajutor de şomaj. Aşa că am continuat să vin la redacţie, în condiţiile cele mai umilitoare cu putinţă… Mi-am spus că „aşa mi-e mie scris”, şi mi-am propus să rezist. Dictatorul mărunt N. Prelipceanu taie şi spânzură în redacţie, „el face şi desface revista”. De când a venit în redacţie a ţinut să-mi arate că el e domnul dracu. Amuzant, cum a venit el, USR şi-a deschis baierele (până să vină el, USR n-a dat un leu pentru vreo reparaţie la redacţia Viaţa Românească, eu am cumpărat din banii mei tot, de la a pune un bec la a plăti o femeie de serviciu): aşa că şi-a pus aer condiţionat numai la el la birou (redacţia are trei birouri) şi… lustră nouă! Natural, am stat în banca mea – mi s-a spus să fac şi corectură, am făcut, să fac „revista presei literare”, am făcut-o, să aduc poezie şi proză de la colaboratori de seamă şi debutanţi, am adus, să mă ocup de o anchetă literară, m-am ocupat. O să vedeţi că nu degeaba vă dau de gol aceste nimicuri. Eram pe post de tolerat? Nimic mai trist… Sunt în redacţia Viaţa Românească din 1991, am muncit pe brânci când a fost nevoie ca „redactor principal”, am moştenit democraţia din redacţie, în care fiecare redactor definitiva un număr de revistă şi devenea redactor-şef. M-am simţit bine între colegi până în 1997, când a murit redactorul-şef Cezar Baltag şi când în redacţie s-a declanşat lupta pentru putere între „bătrânii” redacţiei, să te ferească Dumnezeu să stai între asemenea scriitori. Am fost pus cu forţa „adjunct”, să fie salvate aparenţele, în 2001, când noul redactor-şef, Caius Traian Dragomir (faţă de care incompetenta conducere a USR ar trebui să-i fie veşnic recunoscătoare, că a salvat de la moarte două reviste, Viaţa Românească şi Steaua, reuşind să le editeze cu bani publici) a fost detaşat la ambasadă la Atena… Lui N. Prelipceanu i-am propus chiar eu să preia şefia revistei după ce Caius Traian Dragomir s-a retras scârbit – de unde să ştiu că aveam în N. Prelipceanu un duşman (plin de resentimente legate de „premiile literare” sau de ziarul Cotidianul, de unde a plecat cu coada între picioare) şi că dictatura lui regretabilă îmi va ieşi pe nas? Am traversat dictatura plină de ifose a lui N. Prelipceanu fără să-mi bat capul că-mi vrea răul, mă făcea să râd cu importanţa pe care şi-o dădea şi cu legea exclusivistă instituită de el: ăla publică, ăla nu publică în Viaţa Românească. Aşa cum mă aşteptam, săptămânalul România literară, în frunte cu Alex Ştefănescu i-a ridicat în slăvi şefia lui N. Prelipceanu la Viaţa Românească, deşi revista publică semnăturile pe care le-am publicat şi eu (doar că el le exclude pe cele independente, care nu intră în gaşca dominantă; vă repet, până la N. Prelipceanu redactor-şef, Viaţa Românească nu ţinea cont de găşti sau orientări scriitoriceşti) şi nu reuşeşte să depăşească mediocritatea instituită în întreaga presă literară românească, din contră, e de necitit. Duşmanul meu Alex Ştefănescu e fericit că poate aşa să sugereze că „Stoiciu era de vină”… De când a venit redactor-şef, N. Prelipceanu n-a ţinut nici măcar o şedinţă colegială de redacţie, mi-a trimis numai un „dictat” cu îndatoririle, nu m-a băgat în seamă „ca redactor”, el e doar „marele conducător”  – mai jenant nici nu se poate. Dar nu mi-am bătut capul, n-are decât să-şi facă la bătrâneţe mendrele, dând de gustul puterii (N. Prelipceanu e pensionar de lux, plecat din şefia de la România liberă şi are indemnizaţie de merit de trei salarii minime pe lună; las la o parte celelalte afaceri ale lui, gen ICR şi UNITER; nu le-aş fi pomenit dacă nu s-ar fi împiedicat de salariul meu de 7 milioane, indexat la 8 milioane de lei în 2007). Alături de N. Manolescu, el se crede providenţial!
Cum spuneam, acum o lună şi jumătate am fost anunţat tam-nisam de editorul revistei Viaţa Românească, „diplomat”, că de la 1 mai mi s-a desfiinţat salariul de 8 milioane lei din motive de „restructurare”, cerută de minister. Poveşti. Am înţeles mai apoi cum au stat lucrurile: N. Prelipceanu „reconştientizase” că eu am 8 milioane lei salariu şi a cerut USR, lui N. Manolescu să ia măsuri, să se desfiinţeze postul de adjunct şi de pe statul de plată (care-mi asigura aceşti 8 milioane de lei). Adică N. Prelipceanu se sufoca de indignare că primesc 8 milioane lei în loc de 6,5, ca redactor (cum sunt trecut în caseta de redacţie). N. Manolescu a trimis hârtie oficială să pună editorul în aplicare imediat salarizarea de redactor simplu, adică să mi se ia un milion şi jumătate de lei. Numai că lucrurile nu sunt chiar atât de simple: eu aveam post de „adjunct” (de 8 milioane lei) şi în schema contabilă nu exista şi post de redactor (de 6,5 milioane lei), pe care să-l ocup… Formidabil, măruntul dictator N. Prelipceanu, cel ce mă ţine izolat în redacţie şi face „doar ce vor muşchii lui” de când a venit, anunţă neavizaţii că eu şi aşa nu fac nimic în redacţie! Câtă ticăloşie! Îi spun (la aceleaşi festivităţi ale centenarului USR) vicepreşedintelui USR, Varujan Vosganian ce mi se întâmplă, şi el află de la N. Manolescu că eu… şi aşa nu fac nimic în redacţie! E clar, e o ticăloşie pusă la punct cu premeditare. Ne vom întâlni în tribunal, fără doar şi poate. Trebuie pus piciorul în prag acestei ticăloşii! Că trăiesc în plin paranormal – N. Prelipceanu „care face totul” a pregătit între timp şi un înlocuitor al meu? Şi-a adus prietenul de la România liberă, pe Ion Zubaşcu în redacţie (prefer deocamdată să nu dau de gol dedesubturile legate de Ion Zubaşcu)! Nici vorbă să fi fost vreo clipă vorba de „restructurări”. Pur şi simplu eu trebuie să fiu cel pedepsit fiindcă „nu sunt ca ei, oamenii lui Manolescu” şi că „nu fac frumos”… De la 1 mai tot aştept hârtia oficială care să mă anunţe în ce situaţie mă mai aflu: până azi, 26 mai, n-am primit nimic, nici măcar nu mi s-a dat un „telefon final”. Execuţia mea se face pe şest.

Luna trecută am devoalat aici un caz de tentativă de furt de revistă particulară alternativă (intitulată Euromuseum) prin „oamenii lui Manolescu”, pusă la cale să mi se închidă mie gura, semnând în ea editoriale incomode, cu acuzaţii la adresa abuzurilor „lui Manolescu şi ale oamenilor lui”. Tentativa a eşuat. Aşa că s-a trecut la faza închiderii gurii mele, radicală: a umilirii totale la redacţia la care lucrez din 1991, Viaţa Românească, a trimiterii la plimbare… Cine instrumentează toată această dezonorantă presiune asupra mea (sunt îmbolnăvit de supărare de o lună şi jumătate; bineînţeles că ei mizează pe prăbuşirea mea psihică, eventual, dacă nu pe un infarct… colegial)? Însuşi preşedintele USR, N. Manolescu şi „oamenii lui”… E incalificabil: dictatorului mărunt N. Prelipceanu „îi stăteau în gât” cele 8 milioane de lei ale mele (singurul meu venit; o repet, fiindcă e esenţial acest amănunt bine cunoscut de asupritorii mei) de la Viaţa Românească, iar N. Manolescu s-a bucurat pentru nefericirea mea, ştiind că sunt înglodat în datorii! „Să mă învăţ minte”! Cum poate fi un om superior, cum îl credeam pe N. Manolescu (de la N. Prelipceanu nu aştept nimic, are suflet de reptilă) să se preteze la asemenea tratament împotriva unui om neajutat de soartă? Pe ce lume trăiesc? Chiar scriitorii din fruntea USR să te îngroape de viu, să ceară să ţi se ia un salariu amărât dat de stat? Atâta lipsă de demnitate n-am mai pomenit decât la comunişti, care m-au ţinut mereu în şah, deranjaţi că nu-mi ţin gura… Vă rog să luaţi aminte la această mărturisire a unui scriitor român ajuns la 58 de ani (puteau să mai aştepte doi ani, să ies la pensie înainte de termen; termenul legal e la 65 de ani), căruia s-a cerut să i se ia şi puţinul avut de către N. Manolescu şi N. Prelipceanu, care învârt USR pe deget. Ştiu pe proprie piele că nu există solidaritate scriitoricească. Nu mă interesează nici un gen de compasiune la adresa mea… Voiam să se ştie. Voi mai avea ocazia să revin asupra acestui subiect…

26 mai 2008, Bucureşti