Noi şi restul lumii

Privim în ochii lumii şi nu ne vedem. Nici ea nu ne vede. De-abia ne zăreşte, aşa, ca pe nişte umbre vagi, în timp ce nouă ni se pare colosală şi fascinantă.
Un scriitor este atât de mare cât de mult este cunoscut, cât de mult este apreciat, cât de mult este citit. Vorbim, desigur, despre celebritatea vremelnică, care bate uneori în eternitate, altădată se pierde în negura uitării. La timpul prezent orice romancier, orice poet, orice dramaturg, chiar genial fiind, rămâne anonim dacă nu joacă în marele spectacol al lumii literare. Manuscrisul nu este decât o promisiune, talentul – o garanţie pasageră.

În ţarcul naţional
Soarta nu a fost prea darnică – şi de ce să fie? – cu noi, piteştenii, când e vorba de prezenţa scriitorilor români în literatura universală. Nici Eugen Ionescu, nici Mircea Eliade, nici Emil Cioran, nici Panait Istrati sau, ca să vorbim de contemporani, Astaloş, Petru Dumitriu, Petre Popescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Aurora Cornu nu s-au născut în Târgul din Vale, în Ceair, în Papuceşti, la Prundu sau în alte cartiere ale oraşului nostru. Avem în prezent în urbea noastră scriitori cunoscuţi şi recunoscuţi în ţară, umblaţi prin revistele literare, jucaţi pe scenele teatrelor din interior, stătători în biblioteci, vânturaţi prin librării, comentaţi sau măcar număraţi prin bilanţurile anuale şi prin istorii literare, premiaţi în nenumărate concursuri. Dar nu prea am reuşit să penetrăm frontierele de stat nici cu Mircea Bârsilă, nici cu Nicolae Oprea, Călin Vlasie, Augustin Doman, Virgil Diaconu sau Aurel Sibiceanu, Valentin Predescu şi, cu regret o spun, nici cu poetele Denisa Popescu, Magda Grigore, Nicoleta Popa, Liliana Rus, Coniţa Lena...

Cu o nuvelă a lui Ion Lică Vulpeşti tradusă în ruseşte şi o carte de povestiri a lui Marin Radu Ene publicată în Canada nu am ajuns prea departe. Sile Silişteanu îşi cară cărţile pe unde se duce şi umblă mult prin lume dar marea speranţă rămâne în aşteptare. Un pas înainte cu Lucian Costache şi Mona Vâlceanu, care şi-au publicat cărţi bilingve de versuri, şi Elisaveta Novac, cu proiectul ei de tipărire şi difuzare în Occident în limbile engleză, franceză şi italiană a poveştilor despre Vlad Ţepeş. O şansă ar fi Bogdan Suceavă, scriitor de mare valoare care mai scrie încă şi în română şi mai publică în ţară, însă este cetăţean onorabil al Statelor Unite şi va intra fără îndoială în istoria literaturii nord-americane. După cum Fevronia Novac s-a stabilit în Franţa, ca şi Aida Vâlceanu, iar Traian Gărduş în Montreal.
Nu ştiu dacă se cunosc între ele, dar nu prea are importanţă; important pentru noi este că, iată, datorită lor avem dreptul să aspirăm spre elita literaturii universale. De unde să încep prezentările? Piesele Savianei Stănescu sunt jucate chiar pe Broadway, cu critici elogioase în timp ce ea predă la o universitate americană, dar se înscrie la doctorat la Universitatea din Piteşti, Cristina Onofre locuieşte încă în Piteşti, dar este cunoscută în cercuri literare pariziene, a fost distinsă în concursuri internaţionale cu jurii formate din academicieni, universitari şi mari scriitori din mai multe ţări şi publicată de edituri franceze şi italiene; iar Oana Stoica Mujea are propuneri să i se traducă romanele Stăpânul – răpirea zeului şi Războiul reginelor la edituri europene şi primeşte comenzi pentru scenarii de filme...

Bolnavă de aflări
Să începem cu mezina: Oana de cum a crăpat ochii s-a pornit să afle ce este lumea. Să repete marile şi măruntele întrebări ale omenirii, de când s-a ridicat lumea în picioare aruncându-se din copaci şi din maimuţe sau de când a muşcat din fructul cunoaşterii: de ce e frig, de e cald, de ce plouă, de ce ninge, de ce bate vântul, de ce curge apa, de ce răsar şi se sting stele, de ce cade cerul pe pământ la orizont, ce este dincolo de bolta lui, cum creşte puiul în ou, cum se zămisleşte copilul, cine suntem, de unde venim, unde ne ducem, de ce dormim, de ce visăm, de ce murim...
Când nu i-au mai ajuns degetele, buzele şi privirea să pipăie înconjurul a început să palpeze lumea cu ochii minţii. Şi după ce şi-a sâcâit destul părinţii cu întrebări a intrat în lumea cărţilor, având norocul să aibă chiar în casă o bibliotecă de mii de volume. A venit apoi şi şcoala cu învăţările ei. Însă copila descoperea că de ce cunoaşte mai mult de aceea rămâneau mai multe de cunoscut.
Dar nu este suficient să scotoceşti Universul şi să-i descoperi misterele. Copiii cu adevărat supradotaţi merg mai departe cu mintea şi încep să născocească: lucruri, fapte, fiinţe, lumea pe care nu a văzut-o, realităţi care nu au existat până la ea. Şi se întâmpla ca Oana s-o mai dea şi în plâns, aşa, fără motiv, sau se bucura fără o cauză aparentă. De fapt suferea şi se bucura odată cu făpturile ei închipuite.
Inteligentă şi sensibilă, răsfăţata familiei, cu o educaţie elastică, fără alte evenimente spectaculoase până în anii studenţiei, când se credea că drumul ei literar a intrat în fundătură. Există părerea generală că mediul conjugal nu este apt pentru creaţia literară. Dar, ca o cântăreaţă care-şi pune pianul în dormitor, ca o pictoriţă care lucrează în bucătărie, Oana dovedeşte că ne rămâne loc de creaţie chiar şi în acest spaţiu domestic. Va fi având ea multe afinităţi cu George Sand, una dintre cele mai fecunde scriitoare, dar nu a împrumutat şi obiceiurile ei. Şi aşa se face că, înainte de a fi născătoare de prunci, Oana Stoica Mujea leagănă pe braţe sumedenie de regine, pitici şi alte făpturi.
Dar aşa ceva nu este posibil decât cu un bărbat care să meargă cu înţelegerea până acolo încât să admită că uneori, deşi iubita doarme cu capul pe mâna lui, îi fuge din pat în lumea ei de fantasme. Este tributul oricărui soţ care s-a fericit cu o femeie atinsă de geniul creaţiei. Blestemul ei este să creeze destine şi să plămădească fiinţe care să poarte soarta ce le este hărăzită. O lume întreagă, creaţie în marea creaţiei, a Divinităţii. Universul ei în care este singurul demiurg şi stăpân.

Sclava
Nicio altă breaslă nu este invadată de amatori ca cea a scriitorilor. A fi profesionist în orice domeniu înseamnă să ai o pregătire de specialitate şi să lucrezi consecvent în acea meserie, de unde să-ţi asiguri veniturile necesare. Există şcoli profesionale (rebotezate de „Arte şi meserii”) pentru strungari, sudori, tinichigii şi licee de specialitate, de balet, de sport, de muzică, de arte plastice, precum şi facultăţi asemenea.
Numai meseria de scriitor „se fură” sau se învaţă după ureche. Este adevărat că în şcolile obişnuite se predă, pe lângă limba română, şi literatură, aşa, pentru toţi copiii. Şi, dacă ar fi de ajuns, toţi puii de români ar deveni scriitori. Numai cine nu vrea în ţara asta nu însăilează poezii, romane, eseuri, dramolete şi comedioare. Aşa se face că poţi întâlni autori înainte ca ei să fi citit o carte…
În România nu există o tradiţie a scriitorilor profesionişti. Paşoptiştii toţi, apoi Creangă, Eminescu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Camil Petrescu, Marin Preda nu au ucenicit în bănci sau ateliere şcolare, şi nici ei nu şi-au putut asigura traiul din literatură.
În Piteşti, avem la această dată un singur scriitor care duce viaţă de profesionist: Oana Stoica Mujea. Ar mai fi şi Radu Aldulescu, dar el locuieşte în oraşul Mioveni, gravitează în jurul nucleului bucureştean şi intră în altă discuţie…
La cei 28 de ani ai săi, Oana se află la a şasea carte tipărită. Iar primul volum din Războiul reginelor, cu un tiraj de 1000 de exemplare, la preţul de 30 de lei/bucată, s-a epuizat în mai puţin de o lună, ceea ce a făcut necesară cea de-a doua ediţie.
Este singura romancieră din urbea noastră căreia editurile îi publică cărţile fără să-i ceară banii, ba, dimpotrivă, îi cumpără manuscrisele, chiar cu plată în avans. Şi tot singura care nu este angajată în alte activităţi, care nu-şi asigură câştigurile din alte surse. Dacă se poate suporta comparaţia, putem arăta că niciun alt scriitor din Piteşti nu se află în afara altei profesii, literatura rămânând pe al doilea plan. Nicolae Oprea şi Mircea Bârsilă, cadre didactice universitare, Elisaveta Novac, Mona Vâlceanu, Allora Albulescu-Şerp, Mariana Dobrin, Marin Rădulescu, Constantin Vărăşcanu, Ion Lică-Vulpeşti, Gheorghe şi Hadrian Soare, Marian Stoica sunt cu toţii profesori, Marin Radu Ene – actor, Nicoleta Popa şi Magda Grigore – funcţionare, Aurel Sibiceanu şi Nicolae Irimia – tehnicieni, Gheorghe Smeoreanu – ziarist, Jean Dumitraşcu – om de cultură, Călin Vlasie – om de afaceri, Gheorghe Rizescu – om politic etc.
Modul de viaţă pe care şi l-a impus Oana este cel al unui scriitor profesionist autentic. Nu există zi în care să nu se aşeze la masa de lucru, ca şi cum ar fi să semneze condica la serviciu. Lucrează la normă. Nu pe număr de ore, care ar putea să se scurgă oricum, ci pe număr de litere. Când nu are inspiraţie pentru cartea la care munceşte – ceea ce se întâmplă foarte rar – scrie orice altceva, dar nu se ridică de pe scaun nici pentru masă, nici la alte îndemnuri sau chemări până când calculatorul nu-i numără atâtea semne câte are de aşternut pe hârtie în ziua respectivă.
Cărţile ei sunt, în primul rând, elaborate. Îşi face mai întâi proiectele pentru fiecare volum, pentru fiecare ciclu de romane. De-abia în a doua etapă le îmbracă în haina inspiraţiei. Ştie de pe acum ce are de făcut în următorii ani. Nici nu se grăbeşte dar nici nu amână. Totul este calculat. Pregătirea ei de matematician îi stimulează şi îi ordonează gândirea. Cu alte cuvinte, creează şi cu mintea, şi cu sufletul. Croieşte universuri noi, pe care le populează cu fiinţe cum nu au mai existat. Chiar o mitologie nouă, cu alţi zei, cu alte înzestrări, cu alte obiceiuri, cu alt fel de intervenţii în lumea muritorilor. Şi mai este şi scriitorul nostru garantat 100% pentru elita literaturii din vremea globalizării.
Voinţă, inteligenţă, talent şi sclavă de bunăvoie a creaţiei literare. Ce-i mai trebuie?

Reginele Oanei
Nu fac parte din niciun fel de aristocraţie. Nu deţin titluri nobiliare, nu sunt cavaler rătăcitor nici călugăr misionar, totuşi am ajuns la curţile unor regine atât de aproape încât aş putea să povestesc 1001 de nopţi cum sunt şi ce fac ele. Mi-a aranjat să ajung în preajma lor o fătucă născută şi copilărită pe aceste meleaguri, dar care are rădăcinile adânc înfipte în Levantul lui Nastratin Hogea.
Yassuna. Cu ea începe marele drum al reginelor. Al iniţierii. Nu ştia că este odraslă regală. Şi nimeni altcineva în comunitatea în care se afla, în afară de mama-i adoptivă şi de un bătrân făurar. Peisajul este straniu, dar nu cu totul altfel decât cel terestru. „De fapt  nu face parte nici din Împărăţie, nici din munte. Se află undeva la graniţa dintre cele două.” Fără să vrem ne aducem aminte de acel Isarlk aşezat pe hotarul dintre rău şi bine din poezia lui Ion Barbu. Copila nu se deosebeşte de ceilalţi decât că are urechile ceva  mai ascuţite şi privirile mai reci. Dar cu cât trece timpul, cu atât se simte mai străină în lumea aceea, iar ostilitatea comunităţii creşte fără măsură până acolo încât, dacă nu ar putea s-o alunge, ar fi în stare să o ucidă. Este străina, este piaza rea, mica vrăjitoare. Numai tânărul Samin, şi el rătăcit pe acolo, fără să ştie că este de asemenea nepot şi moştenitor de rege, încearcă să-i cucerească prietenia şi până la urmă evadează împreună. Călătoria prin lumi ciudate este lungă, periculoasă, plină de capcane, pândită de mistere.
Fiecare regină din carte îşi are romanul său fascinant, fiecare neam, istoria sa fierbinte şi zbuciumată. Nu ştim dacă ne aflăm undeva într-o zonă necunoscută de pe pământ, în golul din globul terestru, pe o altă planetă din sistemul nostru sau din alte sisteme solare, din alte universuri, din alţi timpi şi nici nu simţim nevoia de asemenea localizări. Suntem într-o lume creată de Oana Stoica Mujea şi aceasta ne este de ajuns. Autoarea nu se simte obligată precum Jules Verne să lămurească lucrurile, să dea explicaţii, ci lasă posibilitatea cititorului să-şi folosească imaginaţia, să devină coautor. Numele personajelor sunt artificiale şi artificioase pentru limba şi obişnuinţele noastre, care avem pretenţii indigene. Dar nici nu se puteau chema Veta, Gherghina, Muţa, Didina sau cu alte neaoşisme naţionale. Aşa că trebuie să ne obişnuim să le spunem regina Morana, Shirana, Aruna, Naruna, sau Huran, Shiva, Orr, Beorr, Grap, Samir, Neoptol, când e vorba de bărbaţi. Iar populaţiile sunt foarte diferenţiate: oameni, elfi, arkuzi, ba chiar triburile „Spiritelor de cristal”, „Săgeţilor sorţii” şi “Cristal Roşu”, amintind pe cele din Americile precolumbiene. Mai întâlnim şi teritorii stăpânite de pitici, de sperieci, de elpizi, de vrăjitoare, de magicieni, de amazoane care mânuiesc bine arcul cu săgeţi, o ţară aflată în Epoca Matriarhatului, şi nu lipsesc zânele aidoma celor din basmele noastre. Munţi, deşerturi, ceţuri, cetăţi, locuri inaccesibile şi chiar interzise. Dar totul este contaminat de spiritul uman. Călătorii spre infinit, lupte pentru putere, răzbunări, prietenii, trădări, iubiri, despărţiri, speranţe, bucurii, orgolii, aventuri, teamă, boală, moarte...
Privindu-şi universul, Oana Stoica Mujea ar putea să spună precum Voltaire: „Nimic din ce este omenesc nu-mi este străin!” sau, parafrazându-l pe Flaubert „Regina Yasunna sunt eu!”
Cartea începe cu urcarea unui munte şi se încheie cu un zâmbet regal. Adică este fără început şi fără sfârşit. Este scrisă de o femeie care şi-a publicat primul roman la vârsta de 24 de ani...