* * *
În ceea ce-l priveşte pe Constantin Noica, din moment ce deja i s-au închinat doctorale teze, la Dacia fiind publicată a echinoxistului Ion Hirghiduş, profesor acum la Universitatea din Petroşani, ori monografii precum aceea lansată, pentru uzanţe şcolare, de Cornel Moraru la Aula lui Sandu Muşina, multe n-ar fi de reformulat în prezenta mea contribuţie la volumul în onoarea Mai Ştiutorului, a Nonagenarului Bazial, muschetar ultim din numărul cuaternar.
Îi acordăm, cu ochii închişi, dar cu mintea trează, statutul de primus inter pares? Ne putem îngădui măcar atâta lucru, sans état d’âme. Fapt e că, vrând-nevrând (din fericire: mai mult vrând), ceilalţi trei floretişti ai ideaţiei coerente s-au definit, delimitat, conturat, rotunjit, împlinit… prin poziţionare faţă de gândirostivieţuirea Lui. O spune Jurnalul de la Păltiniş, o zic interviurile acordate de Mihai Şora înainte şi după Loviluţie, nu o neagă multicolorele istoriete avându-l ca protagonist locuţionar, ilocuţionar sau perlocuţionar pe Nenea Petrache, nici însemnările rămase de la Sănduc Dragomir. La fiecare dintre ceilalţi poţi decela, din când în când, fie şi printre rânduri, un: aber nicht im Sinne von Constantin Noica, aşa cum găseşti la Wittgenstein de i se întâmplă, şi i se întâmplă, să se raporteze la Fritz Mauthner. N-ai ce-i fu şi n-ai ce-i fa: e contemporanul lor de neocolit, ca să nu-i zic inconturnabil. Unicul, dintre ei, cu vocaţia sistemului şi a tractatului. [Ceea ce Editura Timpul din Iaşi a publicat, atribuindu-l Omului din Boteni, cu titlul Tratat de antropologie creştină îi, bineînţeles, o glumă proastă de inginer care nu intră în librării decât… când plouă.]

Qui plus est, putem reboteza Epoca de Aur, Epoca Ceauşescului şi Epoca lui Noica – nu, vai, din pricina complicităţilor filosofului dostoievskizat cu Regimul Naţional-Comunist, scopul paideic scuzind mijloacele, ci seama ţinând noi de iradierilor Păltinişului, peste care nici o istorie a Europei Orientale nu va putea trece, măcar că din Dom Nicasius doar două opuri au niţcai ecou pe frâncie, unul din ele introdus de elenista academiciană Jacqueline de Romilly. Adevăratu-i şi că Epoca Postloviluţionară, Epoca Pleşuliiceană, poartă grifa, gheara, marca indelebilă a discipolilor despărţiţi de el, instalaţi pe culoare proprii, curgând în albii personale, complici în politichie şi vedetariatul tembelizual, dar neîncetând să-i propage opera şi facerile ori să rupă lăncii cu Marinoii ocazionali şi cu alţi actanţi ai invidiei neemulante.

* * *
Pe Mihai Şora îl poţi prinde, cum a făcut-o el însuşi, în puţine cuvinte, chiar în două: «Mai Ştiutorul», trimiţând ele la homo viator, la insul instalat pe drumul cunoaşterii personale, la căutător, chestionator, interogator, aflător departe şi de Nescienţă şi de Savoarul Absolut. Baltazar Gracián l-ar fi inclus, exemplificator, în El Discreto, căci e silenţios cât îi nevoie, timid uneori, firescamente reţinut, poate şi diplomat, bun negociator, abil mediator, arbitru chiar în cherelele mai tinerilor prieteni, de o sportivitate neostentativă, având la nouăzeci de ani musculatura fermă a unuia de trei ori mai jun (am realizat asta la ultima noastră reîntâlnire bucureşteană, întâmplătoare, când ne dădeam unul altuia acolada reconcilierii), umblăreţ, plimbător, energic şi, în astralele ore ale căderilor existenţiale, inflexibil cât un aforism, homme d’inclémence – care nu se închină Porcilor Existenţei Orizontale. Mai cu seamă tăcut şi răbduriu se adeverează dânsul, neposedând, spre osebire de ceilalţi trei, vocaţia socratizării cu orice preţ a aproapelui, cum e şi normal pentru un teoretician al dialogului interior, propriu omului păcătos, unde gâlceava are loc între fiinţă şi aparenţe; cum îi şi firesc la un practician al dialogului filosofic, unde vocea auctorului plurală se iţeşte; cum este şi de aşteptat în cazul unui amator al vorbiturilor cu amicii devotaţi, mai puţin cunoscătorii şi tinerii prieteni.
Pe Mai Ştiutor îl poţi prinde – în maniera altora, printre care se fofilează însuşi subsemnatul – şi în multe cuvinte: e ceea ce-mi propun să ating în prezentele rânduri de onorare a unei vieţi şi a unei opere semnificative. Mai ales că, eseist impertinent şi filolog de meserie, voi îndrăzni să-i prezint, ad usum omnium lectorum valachicorum, chiar modelul ontologic, fiindcă Şora are unul, şi consistent.
 Păcat doar că teologii, câţi au mai rămas pe la noi, îi ignoră ontologia, etica, ecumenismul. I le necunosc fiindcă nu l-au frecventat în varianta franceză a Dialogului interior, nici în conversaţia cu Leonid Dragomir, necum în ceea cu Sorinel Antohi, unde situarea sa în metafizică (pe linia Platon - Plotin - PseudoAreopagitul - Scotus Eriugena - Acvinatul - Pascal - Jacques Maritain - Mounier - Gabriel Marcel -existenţialism personalist) ochii le-ar deschide pentru cercetările proprii şi întru răspunsul meditaţiei religioase ori al credinţei ortodoxe la provocările globalizării şi la bombele acesteia – ecologice, demografice sau de altă natură. I le neştiu deoarece Sarea pământului, A fi, a face, a avea ori Clipa şi timpul sunt cărţi greu de pătruns, descuiat, desferecat… pentru ciolovecul fără multă pacienţă la purtător, aşadar prea puţin atent la mersul convorbiturilor profesioniste între Tânărul Prieten, Mai Ştiutor, Devotatul Amic şi rar intervenitorul Ariel. E musai speriat impacientul de schemele, desenele şi referinţele auctoriale la matematici, logică simbolică + referinţe din disciplinele exacte, uzitate însă de cele mai multe ori metaforic de către filosof, spre a nuanţa mersul gândului său zămislit din cooperarea vocilor interioare, iară nu stricto sensu cum or făcut occidentalii Julia Kristeva, Gilles Deleuze, Jean Baudrillard, Philippe Sollers, Paul Virilio & Co, atrăgându-şi reacţia dură a fizicienilor Sokal & Bricmont şi grava acuză de impostură intelectuală. Recomandarea mea pentru ei, dar şi pentru alţii, fără veleităţi de teologhisire, ar fi să-şi pregătească întâlnirea cu Mai Ştiutorul, cu – nesistematicul, fragmentarul, pascalianul… dar rigurosul, dar coerentul, dar consistentul – Mihai Şora … dinspre cărţile sale înjghebate rapsodic: interviuri, articole scurte, intervenţii punctuale, comunicări prilejuale, adunate, după l989, între copertele purtătoare de titluri precum Filosoficale, Firul ierbii, Locuri comune; dinspre ele şi, mai cu seamă, dinspre excepţionalele, răbduriile, meticuloasele, laborioasele, încăpăţânatele entretiens duse de Leonid Dragomir, universitarul piteştean, cu Filosoful Nostru ( fiu – şi el, asemenea congenerilor săi Ţuţea + Cioran – de paroh orodox luminat). Acolo, în respectivele şi respectabilele bijuterii conversaţionale, ar găsi şi spovedania «scandaloasă» a Nonagenarului, fost membru în PCF, PMR şi PCR, ex colaborator al Anei Pauker, zâna cea rea şi împuşcăriatoarea sa în staleniniană cuşcă de aur: mărturisirea că acum, ca om împlinit, în amurgul unei vieţi încărcate de peripeţii, are intactă credinţa copilăriei, venită din familie + din tradiţia neamului bihorean, şi vie în memorie prima experiere cvasimistică, la vârsta de nouă ani, a bucuriei de a fi.
Ar mai fi o poartă, regală, de acces la esenţa doctrinelor şorauane. O deconspir acilea, că tot m-am lăudat a fi în stare, cu eul meu filologician, să o aduc pe înţelesul unui public de literaţi ori, cum s-ar exprima un învăţăcel noician, să o proptesc în paradigma feminină a receptării discursului metafizician aidoma unui Fontenelle explicând în parc, unor doamne din lumea bună, pluralitatea lumilor; ori – de ce nu? – asemenea Mai Ştiutorului nostru lămurind, într-un almanah anterior anului l989, miezul tare al gândirii lupaşciene, mai cu seamă jocul actualizării şi al virtualizării, prin recurs la nişte metafore eminesciene din Ce te legeni, codrule…

Poarta se află bine camuflată, dar nu «condamnată», în lunga notulă pe care o scrie Şora cu ocazia reeditării, în tălmăcire carpato-dunăreană, a operei sale prime: Du dialogue intérieur. Căci nu postfaţa propriu-zisă, heteronimă, adică de Virgil Nemoianu concoctată, şi bănăţeneşte, e în joc. Ci postfaţa autonimă, unde ne livrează auctorele justificarea aderării sale de moment la P.C.F. şi a referirilor pozitive întru Lenin, Revoluţie, Revoluţionari. Acolo, la paginile 210-211 de mine decalcate în cele ce urmează, îşi ia Mai Ştiutorul, pentru o mai bună înţelegere a ceea ce voia să verse la dosarul apărării sale, îngăduinţa de a recurge la un model ontologic de el imaginat într-o carte apărută cu cincisprezece ani în urmă, deşi fusese scrisă demult-demult: Sarea pământului. E vorba de o sferă, cu raza, în mod paradoxal, de valoare nulă. Infinitatea de puncte din care-i alcătuită suprafaţa sferei nu este nimic altceva decât proiecţia multitudinară a centrului pe respectiva superficie: o proiecţie care-l manifestează – sau îl exprimă – de fiecare dată sub speciile acelui punct anume cu care de altfel se şi identifică în înţelesul tare al cuvântului… din moment ce distanţa dintre el şi oricare dintre proiecţiile sale literalmente nulă iaşte. Altfel zis: toate punctele actualizate pe suprafaţa sferei, în amiaza lui «este», încep (dacă vocabulul «a începe» îşi mai păstrează vreun sens în zona preliminară oricărui început) prin a sălăşlui de-a valma în centrul sferei, sub forma unui impalpabil infinit intensiv, a unui infinit de compenetraţie, perfect compatibil cu starea de virtualitate poliformă, cu tenebra zămislitoare a lui «poate fi». Concomitent, punctele de pe suprafaţă sunt în mod evident exterioare unul altuia, substanţial diferite unul de altul. Raza sferei se adevereşte, cu alte cuvinte, locul geometric al interiorităţii, suprafaţa, locul geometric al exteriorităţii, iar dacă s-ar desfăşura sfera până s-ar obţine din ea o planisferă, locul geometric al interiorităţii ar fi verticala, ca omololoagă a razei, iar locul geometric al exteriorităţii s-ar dovedi orizontala, omoloagă a superficiei. De aici şi etica implicaţie că, în regim de exterioritate, anume pe orizontală, necesitatea – singura recunoscută în mod curent (nu doar de către marxieni şi spinozişti) – este constrângătoare. În regim de interioritate, pe verticală, necesitatea îi, dimpotrivă, instituitoare de contur propriu şi garantă a libertăţii de manifestare proprie ad extra. A înţelege întâiul soi de necesitate – cu noima de: «Asta e treaba, nu am ce să face!» – totuna iaşte cu a depune armele, a te preda şi a te constitui serv a cărui viaţă, precarizată maximal, în servitute se va conSERVa. A înţelege, aşa zicând «pe dinăuntru», cel de-al doilea tip de necesitate însemnează, exact invers, a te elibera ipso facto de balastul exterior şi a-ţi asuma propria fiinţă, a intra în propria albie şi a de desfăşura după propria ta lege. Şi – a bon entendeur théologien moldovalaque, salut! – adaugă parentetic Mai Ştiutorul: «După propria-şi lege de făptură, bineînţeles; pe care lege, din capul locului, a imprimat-o în tine, ca pe un fel de «cod genetic», în lipsa căruia nimic n-ai fi fost, Cel prin care toate toate s-au făcut», ille per quem omnia facta sunt.

Înarmat cu asemenea introducţiune in medias res metaphysicae, agrementată poate şi printr-o bună cufundare în atmosfera convorbirilor exemplare, purtate la ceas de taină, cu Leonid Dragomir, ar izbuti lesne cetitorele motivat să reia, fără prea multe broboane frontale, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Despre dialogul interior, Clipa şi timpul ori Eu & tu & el & ea şi nu s-ar mai poticni în… infinitul de compenetraţie, universala putirinţă de a fi, diferenţa dintre atenţia existenţială şi atenţia operaţională, osebirea dintre limbajul S şi limbajul P, clivajul dintre limbă şi limbaj, prăpastia dintre comunicarea pe orizontală şi cuminecarea pe verticala fiinţei, intext, precuvânt, analogia entis, arhiverb, opacitatea şi/sau transparenţa rostirilor de specialitate, transluciditatea graiurilor poeticeşti, rolul de mediator al lui a face între a fi şi a avea, comuniunea în V, bucuria de a persevera in esse, ecumenismul sans rivages al adevăraţilor personalişti, respectuoşi cu titilarea ipseităţii sau cu buna instalare a celuilalt în verticala fiinţei + alte, destul de numeroase, concepte forjate ad hoc sau numai reelaborate, în focul dialogului, sub tirul întrebărilor pregătite, rapid ori cu migală, de Tânărul Prieten, Devotatul Amic, Universitarul din Piteşti, Meşterul din Cajvana, Ariel, Adriana Babeţi, Diaconul «Vieţii Româneşti», Leonid Dragomir, Marius Ghica, Virgil Nemoianu, Dan Arsenie, Ginerel Kurluntriţki, Cosaşul Auvergnat (carele poate, întrerupându-şi treaba, să mănânce sur le pouce, aidoma omologului său ardelean felia de pâine şi slană plasată pe degetul mare al mâinii stângi cu briceagul decupându-şi-o din poziţia debout) ori, în primă instanţă, Toma & Thomas Pavel.

* * *
 Apropo de Tânărul Prieten – care e şi vector dialogal din lăuntrul Mai Ştiutorului şi aluzie la universitarul american, coleg de facultate cu Irina Bădescu, îndrăgit nu doar de Amelia Pavel, ci chiar de Mircea Martin ori de Nicu Steinhardt, cu al cărui jurnal, în versiunea sa hexagonală, la Arcantere, avea să se îndeletnicească după l990; apropo, dară, de Toma, o mărturisire am a comite acilea, în context onorant: graţie precuvântării lui la Fragmente despre cuvinte, ivite, acestea, în orizont editorial, pe când sfârşeam liceitul în urbea bucovineană a Gurii Humorului şi, elev cu venituri modeste, mă cultivam pe şest în singura librărie a orăşelului în cestiune, aflam, într-o fericită zi, că două cărţi îl înrâuriseră sau îi nutriseră opul – una de Mihai Şora, Du dialogue intérieur, alta de Brice Parain, titulată Recherches sur la nature et les fonctions du langage.
Am glosat în altă parte impactul ce-l avu asupra mea, în vremea când, ştudinte la Literele Filologiciene, scârbit de limba marxienilor din manuale şi cărţi realist-onaniste, îmi promisesem să nu mai parcurg nemica în idiom local, cu excepţia cursurilor universitare. Şi totuşi derogări perpetram, destule, până la urmă: pentru Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, unele din cărţile noiciene, Norii lui Petru Creţia, Sarea pământului + A fi, a face, a avea, Anatomia suferinţei, Bunul simţ ca paradox, Alchimia existenţei, Ipoteze de lucru, Tragicul, Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi, bineînţeles, Fragmentele despre cuvinte, unde cădeam peste numele Mai Ştiutorului şi unde mă intriga enorm faptul că elaborase o carte (şi de răsunet intelectual) în idiom strein. Peste ceva timp aflam, de la Grigore Botez, directorul Bibliotecii Universitare Centrale din Dulcele Târguşor, că şeful său din Minister se prenumeşte Mihai şi se numeşte Şora, ceea ce iarăşi mă umplea de uimire. De la optzecistul Dan Arsenie, Devotatul Amic, aveam să ştiu, pe la sfârşitul Anilor Şaptezeci, după apariţia tipografică a Sării pământului şi biografemele de bază, oarecum atipice, ale auctorelui ei, pe care urma să-l întâlnesc şi frecventez în tot cursul Anilor Optzeci, la Doi Mai, pe Maluri Dâmboviţioase ori Bahluviene, la Casa Scriitorilor, la Magda Cârneci sau în locuinţa-i bucureşteană de solitar cu odraslele plecate în alte orizonturi şi soţia repliată în Kulturundbutterland, aşadar disponibil, eo more, cu mult mai mult decât Dom Nicasius, pentru contacte sporite – nu numai cu datul fiinţei, ci şi – cu noile generaţii de simpatrioţi intelectuali, artistici ori scientifici.
O monografie de pagini cinci sute nu ne-ar prisosi ca să punem gospodăreşte în discurs întâlnirile, roditoare pe termen mediu şi lung, ale Generaţiei Optzeciste cu Mai Ştiutorul din Bucureşti, a cărui minte generoasă, dublată de o memorie pe măsură, rămâne şi o preţioasă arhivă a întregului veac douăzeci, euromânesc desigur, aşa cum o documentează dezbaterile ventilate cu el în varii spaţii şi momente, reluate sau nu între coperte de reviste sau de cărţi. Depun şi eu mărturie în acest sens. Căci…