Legendele Râului Doamnei (III)

Muscelul nostru între alb şi negru

Râul Doamnei are cel mai mare bazin hidrografic dintre râurile Munteniei, adunându-şi izvoarele de sub Moldoveanu, dar şi de sub munţii dinspre răsărit: Căpăţânii, Leaota, până la Ludişorul – şi ducându-le, apoi, vreo 40 de kilometri printre alţi munţi cu denumiri cel puţin pitoreşti dar cu înălţimi la fel de respectabile: culmea Ţuicii şi Culmea Slăninii sunt, cred, suficiente ca să vă faceţi o idee despre firea glumeaţă a vechilor locuitori care au pus asemenea nume unor plaiuri înierbate, pe alocuri golaşe, care-1 însoţesc până spre Bahna Rusului şi mai jos, până la Nucşoara, prima comună ce le iese în cale. Cum s-ar zice, mitul vechi al Daciei, unde curge lapte şi miere, s-a modernizat prin secole de interferenţe. Imaginea raiului pe pământ cum ni s-a fixat tuturor din poveştile babelor în serile lungi de clacă la porumbi cam aceasta era: acolo curge un râu lin de lapte printre maluri căptuşite cu pâine coaptă bine la cuptor, şi cui i-e foame n-are decât să ia o sapă, să intre în râu, să-şi taie cât îi trebuie şi să soarbă la fel. Din loc în loc mai sunt pajişti cu miere, garduri cu cârnaţi afumaţi şi câte bunătăţi toate. Eu nu ştiu dacă realitatea din teren, cu denumirile de pe hartă, reprezintă transfigurarea în expresie toponimică a acestui rai al leneşilor şi flămânzilor, dar dacă este aşa, grădina lui Moş Adam şi a Moaşei Eva a fost adusa la parametrii normali, cum am spune astăzi, pentru că într-adevăr laptele nostru este ţuica şi fără slănină nu se poate. Dacă ai norocul să treci, fie şi cu maşina, pe vale în sus, cam după Sfântu Gheorghe, când se închid luncile, vei constata, iubite cititor, că ai nimerit într-o imensitate de petale albe strălucitoare: florile de prun acopăr frunzele abia înverzite şi fac din ramuri bulgări-bulgări de omăt moale, vegetal. Dacă se întâmplă să cobori pe aceeaşi vale toamna, între Sânte Marii, şi chiar mai târziu, până la Arhanghel, şi ai geamul deschis la maşină, trebuie să te ţii bine în centura de siguranţă că mirosul de ţuică te saltă afară de la volan şi simţi că pluteşti în aer şi te rupi în o mie de părţi deodată, după toate livezile unse cu brumă, după toate butiile ori povernele.

Aşadar, acolo, sus, la izvoare, spre răsărit se desprinde, din creasta Făgăraşilor, Culmea Slăninii – cu vârfuri precum Păpăul, 2314 m, sau, mai aproape încă de povestea noastră, Faţa Unsă, 2223 m – iar spre apus, cuprinzând în căuşul său şi râul Vâlsan, culmea Ţuicii cu vârful Picuiata, 2437 m – aproape cât Moldoveanu, 2452 m – de parcă acolo sus ar fi Povarnă povernelor şi picură din ea zeama mult râvnită a raiului ăstuia al nostru, pământean şi pământesc (să nu-i zic de-a dreptul pomântesc, de la poama prunii din care ne sugem visele) – astfel că n-aveţi cum să mai ziceţi, iubiţi cititori că denumirile acestea sunt întâmplătoare: se potrivesc de prea, prea – atât intre ele, cât şi cu noi, bieţii oameni supuşi pomilor fructiferi, sau pământului împomat cum se zice pe aici.
Mai la vale râurile acestea care vin din Făgăraş devin cam toate pe aceeaşi linie eponime, adică îşi dau numele unor localităţi. Pe râul nostru sunt Domneştii, pe Vâlsan sunt Vâlsăneştii, pe Argeş este Curtea de Argeş (altele, precum Topologul, devin eponime abia jos, în câmpie – vezi Topolovenii, de pildă). Iar linia aceasta care transformă apele în localităţi este chiar drumul numit al Basarabilor – astăzi, una dintre cele mai frumoase şosele din ţară trecând de-a curmezişul peste văi şi dealuri, având oglinda Făgăraşilor spre nord, şi întinsul şesurilor la sud, departe – şi care din loc în loc lasă ochiul să se scalde şi să se minuneze dând ocol unor aşezări omeneşti de vis: satele stau albe şi rotunde ca pe fundul unei copăi – ori se înlănţuiesc în salbă neîntreruptă de case pe o parte şi pe alta a râurilor la vale şi la deal, iar fumurile de la coşuri parcă nu le leagă de cer, ci de pădurile care se preling toate aliniate deasupra lor, până la fâşia de iarbă mereu crudă ce face patul nesfârşitului pomăt.
De la Domneşti la vale, Râul Doamnei merge astfel, încărcat de sate pe o parte şi pe alta, cu o luncă aproape egală peste tot, de circa 2-3 kilometri, până la Piscani, vreo 25 de kilometri, o nimica toată ai zice, dar câte lumi în fiecare sat şi cătun, câte obiceiuri, câte soiuri de oameni... La Piscani valea îşi pierde umărul din stânga dealul curmându-se brusc şi intrându-se în lunca largă a Râului Târgului, mai mic, venind de la Câmpulung şi vărsându-se în Râul Doamnei aici, la Podul Belului, exact unde a fost un castru roman bine individualizat de arheologi în perioada interbelică – şi bine ales de bravii noştri petrolişti acum ca să pune chiar pe el câteva sonde de petrol.
Coborâm la câmpie, de, istoria se transformă, şi ea, în combustibil, se consumă.
Umărul drept al văii noastre se prelungeşte, însă, cu aproape 10 kilometri, până la Miceşti unde, la Capul Piscului, se pierde şi el lin, rupt de valea Gârlei Păuleasca. Cine ia drumul la vale pe malul drept al râului cu gând să ocolească pe la Capul Piscului şi să intre în Valea Păuleştii, spre chingile noastre de la Bunaia, Ţânca, Buştenet, şi mai ales dacă vine mai de la deal unde relieful este mai rupt, dealul mai mândru – nu se poate să nu observe această sfârşire tristă a lui: parcă se tot micşorează şi intră în ierburi – ai zice, nu fără oarecare umilinţă. Vedeţi doar: şi numele satului o spune, Miceşti, pentru că se micesc dealurile şi colinele. Mai sus, iarăşi am văzut: Piscani, pentru că celalalt umăr al dealului se rupe mai bărbăteşte, lasă loc la un oarecare pinten sau pisc spre valea cea largă a Râului Târgului.
Denumirile nu sunt întâmplătoare, ţin de relief, şi se vede că cine le-a dat a cunoscut bine, dar bine de tot, aceste locuri. Par denumiri întemeietoare.
De la Miceşti în colo până la Piteşti, unde împreună cu Râul Târgului râul nostru se varsă în Argeş, mai e ca la o aruncătură de băţ. În dreapta, spre apus cum cobori, urmează Valea Argeşului, care pe noi nu prea ne-a interesat niciodată. Argeşul este un râu drept; sus, la munte, e un simplu izvoraş, numit Râul Caprei, nu captează sutele de izvoare pe care le atrage pe dedesubt, de sub munţi, Râul Doamnei. De altfel, o mândrie locală a noastră, ne face pe toţi, când suntem mici, să zicem că nu e aşa, nu Râul Doamnei se varsă în Argeş, e invers, al nostru e mai mare. Nu e fiu de ţăran de Jupâneşti, de pildă, care să fi ajuns prima oară la Piteşti, pe la vârsta de 12-14 ani (când merge, adică, singur) – şi să nu se fi dus dincolo de Podul Viilor, să vadă cu ochii lui această vărsare nefirească. De acolo, însă, vine sceptic şi „micit” oarecum, constatând că da, aşa este, apa din Râul Doamnei curge în Argeş – dar începe apoi discuţia, şi mândria compensatorie: asta se întâmplă doar pentru că este albia Argeşului mai joasă, dar tot râul nostru e mai mare. Discuţiile acestea erau valabile până prin anii ‘60, când râul era râu – după aceea, însă, când a fost luat la hidrocentrala de la Vidraru pe sub munte, nu-şi mai au rostul: Râul Doamnei a rămas o gârlă ceva mai mare, şi atât.
Dacă apele au încăput sub puterea omului – dealurile, în schimb, n-au abdicat încă de la menirea lor. Vorbeam de Râul Târgului care se varsă la Piscani în Râul Doamnei. Ei bine, deşi mai mic, valea acestui râu este mult mai largă – şi, lucrul cel mai important, el nu-şi pierde dealul din stânga, dinspre răsărit. La Valea Mare, de pildă, lângă Piteşti, unde şi-au avut Brătienii casele, unde a locuit Liviu Rebreanu, Ion Pilat şi unde şi-a avut şi Mareşalul Ioan Antonescu un conac, râul se numeşte Râul Doamnei – dar dealul dinspre răsărit este Dealul Târgului. Aici ţi se cam încurcă limba dacă nu eşti atent, că pe Dealul Târgului se află Târgu Dealului, localitatea care înglobează şi Valea Mare. Lucruri cam „pitite”... Cert este că acest deal denumit aici al Târgului se prelungeşte până departe în câmpie, ţinând Ştefaneştii, Goleştii, Călineştii – până dincolo de Leordeni. Cert este, iarăşi, că acest deal al Târgului este pintenul fostului judeţ Muscel spre câmpie. Râul Doamnei ia apa şi-o dă Argeşului – dar dealul cu viile lui infinite rămâne. Toate satele de pe Ia noi aveau viile lor pe acest deal; ale Jupâneştilor erau deasupra Ştefaneştilor. Muscelul, ca unitate geografică şi economică, se tine de acest deal încăpăţânat care se târăşte cu ghiarele până în inima şesului.
 
Ce se vede şi ce se piteşte
Muscelul adevărat însă, inima judeţului, osia lui geografică, este Râul Doamnei cu centrul lui la Domneşti. Aici lumea e mai stătută, mai zăcută – pentru că muntele se închide şi trecerea spre Ardeal se face mai anevoios, pe poteci înguste. Culoarul Bran – Rucăr, din răsăritul Muscelului, este o adevărată albie de oameni, schimbările sunt rapide şi continui. Spre apus, de la Curtea de Argeş se trece uşor spre Râmnicu Vâlcea, pe şosele bune, şi pe Valea Oltului iarăşi avem o albie de oameni care vântură lumea. Între aceste două trecători şi treceri, ţinutul Râului Doamnei, fosta Plasă a Râurilor din fostul judeţ Muscel, rămâne ca o fundătură largă, încuiată, lăcătuită chiar pentru vehicule, în partea dinspre munte. De aici impresia de inimă în „corpul” întregului judeţ – şi în corpul larg al Subcarpaţilor Munteniei: o lume închisă, ca o pungă, cu singura deschidere spre Piscani – Piteşti.
Şi, dacă este adevărat că numele satelor, munţilor, apelor au în ele un adevăr mitic, adică un adevăr străvechi, stau şi mă întreb dacă Piteştii vin de la pită, pitar (cel care face pita / pâinea – iar mai apoi rang boieresc). De unde să fie Piteştii patria grâului în Muntenia?! – Cât despre mori, sunt pe toate râurile în sus, din străvechime. Reprezentările noastre mitico – geografice spun altceva. Când te uiţi pe hartă şi mai ales baţi drumurile cu piciorul, pe lângă căruţă ori în căruţă, dacă mergi pe Vlaşca, vezi pe lângă Piteşti localitatea Cătească, mai alături o Pitească, în jos, lângă Bucureşti, Chitila – care nu poate fi decât „Pitila” (de unde „chiţi” pe la noi?). Pe de altă parte dacă iei denumirile judeţului Argeş, lucrurile capătă o simetrie care pentru mit, pentru geografia mitologică mai ales, devine semnificativă. Ce e, de pildă, cu acest râu, sau buchet de râuri cu numele Vedea, Vedişoara – şi ce e cu alinierea pe firul lui a localităţilor eponime: Vedea, Videle, Roşiori de Vede, etc., etc. ? Iată, aşadar: într-o parte lumea se „piteşte” (şi este căutată, găsită) – în cealaltă ea „se vede”: două pagini ale aceleiaşi cărţi deschise ce te invită să visezi complementar. Vedea, cu accentul pe prima silabă, ar trebui să însemne „cel care vede”, dar ca augmentativ, adică: ori vede bine de tot, ori vede orice. Ar fi ca Haplea, cel care hăpăie, ca Nodea, Folea, Colţea (cel colţat), etc. Încă o dată Râul Doamnei îşi confirmă statutul de vale secretă, loc ascuns cum spunea lorga, spaţiu de refugiu al vechilor domnitori. Pentru că este închisă, lăcătuită, spre munţi – şi mai ales pentru că drumurile urcă pe firul lui în sus, şi pe firul câtorva afluenţi ai lui, foarte adânc în Făgăraş, până la Moldoveanu, cheia de boltă a întregului masiv – unde se opresc, însă, brusc, fără a trece muntele.
La Piteşti, într-o staţie de benzină Rompetrol, citesc emblema unui funcţionar în uniformă: „Firma de protecţie şi pază ARGUS” – şi mă cuprinde mirarea: să fi forat petroliştii noştri atât de adânc în spaţiul spiritual al castrelor romane pe care le-au ocupat? De unde, din mentalul colectiv sau din vreo întâmplare, a apărut această apropiere intre Argeş şi Argus? Paznicul pus de Hera să o păzească pe junicea Io de care se îndrăgosteşte Zeus se numeşte Argus şi se spune că avea o sută de ochi ca să doarmă pe rând şi să vadă tot timpul, era un „Vedea” în toată legea. Mitologia îl mai asociază cu cerul înstelat – iar pe Io cu luna plină prinsă în plasa stelelor. Dar cuvântul ca atare argos înseamnă alb, strălucitor (vezi argintul), care străluceşte şi care se vede (care seamănă cu lumina şi care este găsit ca o lumină). Ca nume indo-european, şi numele râului Argeş vine din aceeaşi rădăcină ce înseamnă strălucire.
Ce face, însă, pereche cu strălucirea, cu albul?! – Desigur, negrul.
Iată-1 pe Negru Vodă hălăduind pe plaiurile Muscelului, pe pagina cealaltă a cărţii ce are înscrisă în stânga geografia mitică strălucitoare a Argeşului. Redau legenda lui Negru Vodă, după Miron Costin comentat de Mihai Eminescu:
„Pe când românii locuiau încă în Făgăraşi, o frumoasă copilă căzând în dragoste cu Domnul Ardealului şi simţindu-se grea, principele-i dă un inel de aur şi o trimite înapoi la părinţi, poruncindu-i de-a reveni după ce va naşte, cu copilul şi cu semnul.
Fata naşte pe Negru şi, luându-l în braţe, întovărăşită de un frate al ei, purcede în drum. Dar într-o dumbravă sora şi fratele adorm de oboseală, lăsând inelul drept jucărie în mâinile copilului ca să nu plângă.
Prin o minunată întâmplare, un corb flămânzit, privind de pe stejar cum străluceşte ceva în mânile copilului, se aruncă, ia inelul şi-l înghite.
Copilul ţipă, zgâriat de ghiarele corbului; muma sare în picioare, frate-său se trezeşte şi ambii privesc cu durere pierderea inelului cu care era legată parola principelui.
Dar nici însuşi corbul nu se mişcă, înţepenit prin efectul unei mâncări atât de nenaturale; unchiul copilului încordează arcul, se apriopie, loveşte; şi corbul cade jos cu săgerata.
Pipăind inelul în gâtul paserei, tânărul îl lasă acolo, păşeşte vesel înainte şi aducând pe soru-sa cu copilul la Domnul Ardealului îi dă în mână inelul şi-i ofereşte şi pe minunatul corb.
De atunci Ţara – românească are un corb în sigiliu.
Principele Ardealului dede lui Negru titlul de voievod.
Crescând mare, prin mijlocirea tătâne-său Negru capătă voievodatul Făgăraşului.
Acesta a fost fondatorul Ţării Româneşti.”
Eminescu citrează – şi apoi mai scrie: „Dar legenda de mai sus nu dovedeşte numai legătura între Corvini şi Basarabi, ci mai mult: perzistenţa miturilor de origine arică în memoria poporului nostru. Legenda lui Costin e legenda Sakuntalei, dramatizată în limba sanscrită de Kalidasa. E aceeaşi poveste – numai în Sakuntala corbul e înlocuit printr-un peşte din râul Ganga.” ( „Timpul”,15 iunie 1883). Drama lui Sakuntala va fi tradusă în româneşte de George Coşbuc. Pe noi ne interesează, însă, un arhetip mai adânc al acestei legende care are la bază corbul ori peştele. Ne gândim chiar la mitul zeiţei Io fiica lui Inachus (în latineşte: Ino, Inachus). Mai întâi, e de mirare cum în Legenda lui Negru Vodă femeia este însoţită de fratele ei, deci stă într-o relaţie de intangibilitate corporală cu însoţitorul. Numai la egipteni relaţia dintre frate şi soră este atât de strnsă încât îl miră până şi pe Herodot, părintele istoriei. Apoi, fiul lui Io/Ino care se naşte în Egipt este... negru la chip. În fine, iată cum acest însoţitor al mamei cu pruncul, unchiul lui Negru, este un fel de „Vedea”, adică vede şi ocheşte corbul din stejar. Inelul cu pricina „străluceşte”, deci evocă albul, „argos-ul” – iar numele copilului face pereche cu aceasta, este „Negru”
Dar să ascultăm şi povestea, după Eschil, mai întâi în prima relatare a strănepoatelor lui Io:
Haideţi acum cu un cânt să-l chemăm
În sprijinul nostru pe fiul lui Zeus,
Viţelul născut peste mare, – al străbunei
Junici ce păştea printre flori. Doar cu suflul
Zeus-atingând-o, se-alese destinul
Şi ea, la soroc, dând cuvântului viaţă,
Născu pe Epaphos – ce-nseamnă „Atinsul”.
Pe el pomenindu-l în cântec
La pajiştea mamei străbune
Mă poartă aducerea-aminte
Spre-a naşterii mele durere.”

Povestea este reluată în dialogul dintre Rugătoare şi regele Palaichton al Argosului, la care ele vin să ceară azil:

Corul: De Io, preoteasă-n templul Herei,
Se ştie pe pământul Argolidei?
Regele: Desigur, faima ei e foarte mare.
- Că Zeus se-ntină cu ea, se ştie?
- Iubirea le-a descoperit-o Hera.
- Şi ce-a urmat din cearta dintre zei?
- Zeiţa argiană a transformat-o-n vacă.
- De coarnele-i frumoase se mai atinse Zeus?
- Aşa se zice: -n taur s-a preschimbat s-o vadă.
- Şi ce-a făcut soţia geloasă a lui Zeus?
- Junicii-i dete paznic pe Cel-ce-vede-totul (panth’ oronta fylak’)
- Văcar doar pentru-o vacă şi vede totul? Cine-i? (panopten)
- Argos copilul Geei. Hermes l-a omorât.
- Şi biata vacă ce-a-ndurat apoi?
- Ţânţarul care-aduce străchea-n vite.
- „Oistros” îi zice lumea de la Nil.
- Cu el în spate-a alergat drum lung.
- Tot ce ştiam aud din gura ta.
- Ajunse la Kanope şi la Memphis-
- Unde,-atingând-o, Zeus îi naşte neamul.
- Şi cum se cheamă fiul lui Zeus cu junicea?
- Epaphos, după felul cum s-a născut: „Atinsul”.
- Şi cine s-a născut din Epaphos?
- Libia – cel mare ţinut de pe pământ.
- Ce alt vlăstar al ei mai poţi numi?
- Al meu bunic. E Bellos, tatăl a doi copii.
- Zi-mi înţeleptul nume al celui ce ţi-e tată.
- Danaos. Al lui frate are cincizeci de fii.
- Păstrează-ţi vorba. Cel’lalt cum se cheamă?
- Aigyptos e. Acesta-mi este neamul.
- Te afli-n faţa unor argiene.
- Se pare că vă leagă ceva de-acest pământ.

Acesta este textul, unde păstrăm „oistron”, cuvânt egiptean care seamănă cu românescul „străche”, pentru ţânţar, şi mai amintim (după altă piesă de teatru a lui Eschil, Prometeu înlănţuit) că drumul lui Io cu acest „Oistros” după ea este extrem de lung, trecând prin Tracia, peste Carpaţi, ajungând şi în Caucaz, tăind apoi pământul la Strâmtoarea Bosfor şi unind cele două mări – şi abia apoi ajungând în Egipt. Ea este întemeietoare de ţări şi dinastii. Vom reveni.
Ca şi în Legenda lui Negu Vodă, şi ea naşte un copil dinastic. Revenim. În legenda românească inelul-parolă străluceşte iar pruncul poartă numnele râurilor din jur. Dimitrie Onciu distinge în relaţia dintre alb şi negru din această legendă o tradiţie străveche orientală după care albul simbolizează centrul, capitala oficială, recunoscută a unui ţinut – iar negrul simbolizează teritoriul rupt de acest centru, noua provincie întemeiată după despărţire. Mitul eleno-egiptean leagă străvechea legendă a zeiţei egiptene Issis, vaca cerească, de străvechea legendă a zeiţei Io / Ino, dar culorile ţin mai mult de realitatea chipului omenesc la egipteni şi traco-eleni. Toponimia Ţării Româneşti (munţi şi râuri) trebuie să păstreze tot legături simbolice de acest fel – cu alte cuvinte: în aceste denumiri se regăsesc aceste realităţi mitice.
Iată, aşadar, corbul din stema Ţării Româneşti – despre care tot Eminescu spune: „Corbul e marca dionastiei Corvinilor dincolo de Carpaţi, a dinastiei Basarabilor dincoace. Abia în secolul nostru poeţii Văcăreşti au aquilizat corbul, şi Domnii de la 1821 l-au substituit în marca ţării.” Din punctul de vedere al toponimiei, lucrurile se petrec în jurul Corbilor de Piatră de pe Râul Doamnei, de unde vedem că pleacă mai întâi pruncul Negru în legenda întemeietoare – iar mai apoi, cum am văzut mai sus, Corvineştii din epoca Doamnei Clara. Plecările se repetă, adică situaţia este eponimă, dublă, ceea ce-i dă întărire.
Vedem corbul din stema ţării – dar trebuie să vedem şi afluentul principal al Răului Doamnei acolo, sus, în munţi: Cernatul, al cărui nume înseamnă negru. Nu ne mulţumeşte aceasta? Citim mai jos pe pagina dreaptă, întunecată, a acestei cărţi – şi vedem că celalalt afluent important al aceluiaşi Râu al Doamnei este Zârna, care creează în munţi o serie toponimică largă: Curmătura Zârnei, Munţii Zârnei, Vârful Zârnei, Şaua Zârnei, etc. Numele vine de la o plantă de culoare neagră.
Lucrurile acestea mi se par, în ordinea geografiei mitice, importante şi merită să fie adâncite. Mitul zeiţei Io are geografia lui care include masiv spaţiul vechi tracic. Amintesc doar câteva articulaţii ale lui. O pusese pe fugă un ţânţar – şi ea alerga pe faţa pământului trăgând o brazdă uriaşă, ce simbolizează un monument preistoric al agriculturii. S-a identificat de către istorici şi mitologi: este Brazda lui Novac care trece Dunărea dinspre sud şi taie Câmpia Română pierzându-se, apoi, undeva prin Carpaţi – pentru ca să reapară în toponimie şi în heraldică tocmai în nordul Moldovei. Una dintre teoriile mult dezbătute privind originea particulei „Io” din titulatura vechilor noştri domnitori afirmă că este chiar numele zeiţei. Bourul din stema Moldovei are legătură cu aceeaşi zeiţă (sau cu Zeus, transformat în taur ca s-o cucerească). Aş vrea, încă o dată, să le ofer istoricilor un argument care nu s-a discutat până acum (după câte ştiu): Eschil, în piesa de teatru Rugătoarele (care dezbate tocmai mitul zeiţei Io) spune că acel tăun care o alerga pe junince avea un nume: Oistros în graiul egiptenilor. Ca personaj mitologic acest Oistros este înfăţişat în chip de văcar care aleargă după o vacă apucată de streche. Dar eroul legendar care a tras brazda, în mitologia românească se cheamă Ostrea-Novac, adică novacul (Uriaşul) Ostrea. În româneşte mai avem cuvântul ostreţ / ostrete dat trunchiurilor mari de copaci puşi la temelia zăgazului unei ape. Ostra este şi denumirea unei localităţi de prin nordul Moldovei. Mai amintesc muntele Inău din Masivul Rodnei: şi pe aici a trecut junicea urmărită de Zeus, pentru că numele ei latinesc este Ino, fiica lui Inachus. Denumirile Chişinău, din Ardeal şi din Basarabia, păstrează aceeaşi amintire a junicii care, în cele din urmă, după ce va înconjura sau străbate spaţiul carpatic, va coborî spre Marea Neagră (iată, din nou, o denumire care se opune strălucitorului Argus), va rupe zăgazul dintre aceasta şi Mediterana în locul numit, spre amintirea ei, Bosfor, adică Trecătoarea Vacii, şi va ajunge în Egipt unde-1 va naşte pe fiul lui Zeus, Epaphos pe nume, din neamul căruia se trag Danaidele, nepoatele lui Io, care revin în Argosul Pelasgic, de unde plecase străbunica lor, ca să ceară azil împotriva egipţiazilor ce voiau să le ia în căsătorie cu forţa. Fiul lui Epaphos este Bellos, care se regăseşte, ca nume propriu, peste tot în Tracia – iar la noi, în Muscel, a dat toponimul Podul Bellului, la Piscani, unde se varsă Râul Târgului în Râul Doamnei, şi unde stă amintitul castru roman „pavoazat” actualmente cu sonde de ţiţei.
Ca să resemantizăm mitul, după acest excurs cultural, ar fi să spunem că paznicul Argos cel care vede tot, panoptes, un fel de „Vedea”, s-a rătăcit ori a fost omorât de Hermes undeva în strălucirea Argeşului unde a tot căutat-o prin locurile la vedere pe zeiţa Io – care a reuşit să se pitească pe la Piteşti şi apoi să se afunde pe valea râului negru, ascuns, al Doamnei, să treacă chiar munţii şi să ştampileze ici şi colo cu numele ei locurile.

Din volumul în pregătire JUPÂNEŞTI PE RÂUL DOAMNEI. O monografie sentimentală