Frontierele inocenţei

Nimeni nu scapă de obsesia cărnii (de matricea lui sarcs), de obsesia propriei goliciuni. Într-un fel, intim, aceeaşi, dar mereu alta cu trecerea anilor. Suntem şi noi, până la moarte, nişte melci care-şi poartă cochilia-n spate. Ne învârtim, prin datul sorţii, între splendoare şi decrepitudine. Marea artă a lumii (mă gândesc, întâi de toate, la sculptura elină a străvechimilor), ocolind prejudecăţile şi ţintind adevărul în sine, pune-n valoare neasemuita frumuseţe a corpului omenesc. Ecoul târziu al acestei fascinante aventuri sculpturale îl găsim, spre exemplu, în David-ul lui Michelangelo Buonarroti (cu celebra zicere din finalul travaliului său artistic: „Şi acum, vorbeşte!“). O temă şi aceasta ca oricare alta. Pe marginea căreia, mai mult sau mai puţin inspirat, inteligent ori stupid, poţi înnoda un şir imens de fraze. Important e că, în linia firescului mereu busculat de convulsii mentale ce trag peste lume un văl infinit de pudoare, Venus din Milo  rămâne ce este: o copie în marmură, un proiect sculptural, o propunere doar dintr-un şir nesfârşit de oglinzi ale realităţii materializate carnal. Venus din Milo („cine citeşte, să înţeleagă”, Mt. 24,15), ca reper al seducţiei, ca pendul oscilând pe cadranele fiinţării şi marcând diferitele grade în care se-nscrie umanul între firesc şi nefiresc, între sublim şi abjecţie, făcând să freamăte adâncile păduri de licheni ale subconştientului. La urma-urmei, care e graniţa dintre pudoare şi impudoare, dintre moralitatea dovedind în noi înşine destule resturi de imoralitate şi imoralitatea asigurând în anumite cazuri, paradoxal, viguroase ancorări în apele limpezi şi liniştite ale moralităţii?! Întrebarea poate să pară stupidă (şi poate chiar este, ori fără-ndoială că este în această formulare a ei), dar nu văd altă cale de acces către fărâma adevărului. Şi iarăşi (altă întrebare stupidă în acelaşi context), cum şi până unde şi în ce termeni se poate vorbi despre sex? Problematica sexuală străbate istoria şi constituie una din datele sine qua non ale fiinţării cosmice. Umanitatea, în momentul de faţă, pare să fi rezolvat, prin cutume şi legi universal valabile, incluzând libertăţile şi restricţiile general acceptate, ecuaţia acestei dimensiuni a fiinţării cosmice şi cadrele ei de manifestare. Disciplinele umane instituţionalizate (medicina, biologia, chimia, dreptul etc.), de la caz la caz, pe tronsoane specializate, cercetează, analizează, concluzionează, supraveghează, lucrează şi asigură, conform competenţelor proprii, sănătatea psiho-fizică a fiinţei noastre. În privinţa acestei problematici, religiile lumii au normele lor morale bine precizate. Morala creştină, la rândul ei, nu face nici o concesie desfrânării, ca păcat capital, recomandând în perspectivă soteriologică inclusiv abţinerea de la orice formă de vorbire şi de scriere „necuviincioasă”, pledând pentru tăcerea înţeleaptă.

În fond, nu mi-am propus în cazul de faţă susţinerea unei anume teze pe tema sexualităţii, ci detectarea unei cât mai echilibrate formule de întâmpinare critică a unei cărţi nu prea uşor de catalogat: e vorba de cartea lui Sorin Delaskela, Abisex, ed. Brumar, Timişoara, 2007. În funcţie de orientări şi de gusturi, de viziuni etice şi estetice, cartea incită la comentarii pro şi contra (poate aceasta-i însăşi miza cărţii). Ajung să îmi pun întrebarea dacă sensurile primordiale ale devenirii noastre nu au fost cumva însuşite greşit („li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri”, Fc. 3, 7). Altfel, de unde atâta fascinaţie pentru cele de „negrăit” – întrucât vizează turpitudinea? Nu suntem în centrul posihanalizei, ci în marginea ei, în literatură. Există un înainte de Freud şi un după Freud. Nimic nou sub soare. Spre  exemplu: consultând lucrarea lui Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere, dăm peste interesante sugestii în linia subiectului comentat şi putem face neaşteptate conexiuni. Freud e mai întâi şi mai întâi, pe sărite, mulţi alţii: Shakespeare, Tommaso Campanella (1568-1639) cu Filosofia demonstrată prin simţuri, Francesco Colonna (+1527) care scrie în 1467 celebra Hypnerotomachia Poliphili sau în traducere liberă Lupta de dragoste în somn, Marsilio Ficino (1433-1499), Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), Giovanni Boccaccio (1313-1375) cu Decameronul  şi Fiammetta, Dante Alighieri (1265-1321) Viaţa nouă  şi  Divina Comedie, doctorii Bernard de Gordon (1258-1318) autorul tratatului Lilium medicinale, Averroes (1126-1198), Abubacer (1111-1185), Avicenna (980-1037)  cu Canonul medicinei, Procopius din Cezareea (sec. VI), Galenus (130-210), Aristotel etc. Apoi, către noi, Dostoievski, Jung, Celine şi toată psihopatologia limbajului literar modern. Bine-bine, veţi spune, dar ce au toate acestea în comun cu Abisex-ul lui Sorin Delaskela (pseudonimul unui tânăr şi foarte talentat scriitor mehedinţean)? Au, sigur că au ceva în comun, aşa cum e sigur că plămânii fiecăruia dintre noi au ceva în comun cu aerul atmosferei terestre. Când mi-a oferit cartea cu autograf, la insistenţa mea, autorul a făcut-o cu oarecare îndoială privind capacitatea mea de înţelegere şi de translare a textului. Cât de departe poate să meargă, nu-i aşa?, leneşa mea inteligenţă sacerdotală în interiorul unui text ce se întinde de la provocator spre scandalos?! N-am stat (şi nu din pură  pudibonderie sau din cine ştie ce alt motiv de pătrăţoasă configuraţie cerebrală) să contabilizez de câte ori foloseşte autorul numele popular al organelor de reproducere bărbătesc şi femeiesc, ori termenul vulgar al acuplării, câte masturbări şi felaţii au loc pe parcursul naraţiunii, de câte ori e folosit cuvântul spermă etc., etc., etc. La urma-urmei, Nabokov cu Lolita lui e mult mai neguros în plan uman. Henry Miller cu Sexus şi celelalte e de înţeles datorită impotenţei de care suferea, compensând prin fantezie şi imaginaţie maladivă. Chiar marele nostru clasic Ion Creangă a scris două poveşti care se citesc şi astăzi pe sub mână. Ştim noi că lumea, pe anumite porţiuni ale ei, pluteşte-n discutabilă abjecţie şi de aici, din mocirla fecundă, îşi trage seva o anumită literatură. Sunt prea creştin şi prea obişnuit cu răul, ca să mă poată şoca ficţiunea şi limbajul semiliterar ce intră sub vizorul psihanalizei. De aceea există instituţii umane solide (biserica, şcoala, justiţia), ca să lupte cu această subzistentă tensiune a păcatului, cu această demonică latură a fiinţei umane.
Într-o lume desacralizată – lumea omului recent, aşa-zis postmodernă, freudiană şi nihilistă, mizând totul pe cartea unei filosofii fără filosofie şi a unei morale fără morală, e normal ca individul să se piardă-n mizeria propriei suficienţe şi brevilocvenţe („Există deci o lume care crapă şi pute şi se duce lent şi fără întoarcere la fund. Iar în acest univers căcăcios şi dement funcţionez şi eu”, Abisex, p.7). Dacă tot e vorba de sinceritate, trebuie să spun că am întâlnit în viaţa mea ţânci care m-au înjurat într-un limbaj mult mai colorat decât cel întâlnit în Abisex. Ba chiar am auzit, cu ani în urmă, şi unele fete de gimnaziu înjurând ca băieţii, la modul cel mai inconştient cu putinţă. Nu limbajul mă sperie. Nu limbajul în sine e scandalos, ci ceea ce îl mână din umbră. O anumită recuzită metaforică, scandaloasă-n intenţii, nu-mi spune nimic („La 33 de ani, Isus răsturnase lumea cu cracii în sus. Eu nu am răsturnat cu cracii în sus decât vreo câteva femei, zece sau cinşpe, sau douăzeci, nici nu contează”, p. 9). Dacă-i până acolo, unei Alina şi nu mai ştiu cum, care falsifică realităţi şi personaje istorice din simpla dorinţă de a şoca şi de-a ieşi în faţă prin ceva insolit, atribuindu-i Personajului Iisus Hristos incalificabile obscenităţi, la o adică îl prefer pe megalomanul şi dezabuzatul personaj narator din Abisex (care, oricum, în subsidiar nu coboară realitatea în ficţiune, ci încearcă să ridice ficţiunea la intensitatea realităţii, topind în creuzetul fantasmelor literare cel puţin două personaje de referinţă ale psihopatologiei: Don Quijote şi Don Juan). Este un oarecare limbaj din Abisex ireproductibil prin obscenitate şi grobianism? Este. Există în spatele acestui limbaj, ofensator pentru urechea, să-i spunem, muzicală şi normală, o apăsată tuşă de dispreţ la adresa celuilalt sex? Există. Dacă autorul scontează succesul pe calea aceasta, îl are. Dacă mizează pe un oarecare şoc psihologic, pierde. Dacă ţinteşte o oarecare notă de originalitate, iarăşi pierde. Multă, prea multă poezie risipită printre dejecţii („În capul meu e un dans de săbii curbe”, p. 44, „Nimfetă de purpură ce creşte sub atingerile tale de babuin”, p. 47, „Viaţa în adâncimi e întunecată ca sângele de bivol”, p. 66, „Flacăra de oţel incandescent a singurătăţii”, p. 69, „Noaptea goneşte ca un bivol tânăr pe străzi”, p. 130, etc.). Poate aici se salvează autorul, în această conştientizare şi responsabilizare a păcatului originar: „Nu merita să ne maturizăm. Nu am câştigat nimic din nebunia asta absurdă. Trebuia să ne ţinem cu dinţii de copilărie.”, p. 177. Cărţile noastre sunt copiii noştri. Va veni o zi în care autorul va regreta că şi-a scăpat copilul din mână.