– Începem abrupt, domnule Tupan? Simt că suportaţi oscilaţiile de presiune. Vă merită revista Luceafărul? Dar dumneavoastră, ce ziceţi, o meritaţi?
– Staţi să-mi adun puterile. Nefiind în descendenţa lui Ceauşescu, care singur, într-o sală imensă, se adresa pereţilor – „Nu mă meritaţi!” – se referea, desigur, la români, nici în postura vreunui alt megaloman (deşi tipul ăsta de persoană se poartă acum, oricât aş încerca să-l imit, nu mă prinde!), predicând în faţa animalelor bolnave, continui să cred că mă aflu sub un program divin (despre care scriu mult în recenta mea trilogie) şi nu fac altceva decât să mă supun destinului ce mi-a fost dat. Dacă eu sau altul trebuia să conducă această revistă – sau să fie condus de ea! – un răspuns vor da generaţiile viitoare, amuzate să judece această amară tranziţie, parcă fără de sfârşit. Numai dacă voi fi luat în seamă, cu mica mea contribuţie, voi fi încântat în lumea cealaltă, căci asta înseamnă că nu am trecut anonim prin viaţă.

– Care sunt punctele forte ale politicii dumneavoastră editoriale, ce anume vă ajută să fiţi particular?
– Primul – şi cel mai important – e acela că am scos revista de sub influenţele comuniste, exercitate asupra ei multă vreme. Poeţii de curte nu mai sunt prezenţi în Luceafărul, ideologia ceauşistă e la distanţă de noi acum. Pentru cutezanţa asta am plătit şi plătesc încă, dar nu-mi pasă. De altfel, ca să ajung la al doilea punct, se observă cu ochiul liber că nu găzduim texte politice, strategia noastră fiind doar una literară. Apoi, vedetele revistei sunt numai scriitorii de valoare, indiferent de grupare sau curent, vizibili pe prima pagină ori de câte ori ne oferă colaborări. Ponderea o deţin tinerii, nu doar promovaţi, ci şi premiaţi la sărbătoarea anuală a Fundaţiei Luceafărul, în jurul datei de naştere a poetului naţional.

– Cum reuşiţi, în aceste condiţii, să existaţi ca publicaţie, financiar, dar şi sentimental, mai cu seamă că, în raport cu contextul, strategiile culturale sunt practic inexistente?
– Ca un cerşetor cu ambele braţe întinse în faţa trecătorilor. Alerg de la o bancă la alta, fac curte unor femei frumoase şi generoase, le portretizez în cărţi – asta înseamnă că sunt încă o dată câştigat! – pândesc directorii pe la colţuri, pentru a le capta bunăvoinţa. Venirea profesorului Nicolae Manolescu la cârma breslei noastre trebuie salutată cu toată reverenţa, fiindcă ne susţine – în parte financiar, în totalitate moral. Aţi observat, probabil, protestul semnat de Domnia Sa împotriva unor impostori. Hai să le zicem, ca pe vremea plumbuitului, culturnici care, la brambureala din cultură, vin cu practici insolente. Hotărâţi să-şi menţină posturile şi demnităţile, unii miniştri cântă în strună unui guvern acultural şi antinaţional. S-a anunţat de curând noul buget. Ei bine, triumfaliştii au suplimentat procentele la mai toate domeniile, numai cultura n-a căpătat nimic. Halal democraţie! Fiind puţini, noi nu ieşim în stradă, nu forţăm porţile ministerului, ci ne exprimăm nemulţumirile în scris. Probabil că nici măcar foiletoanele şi scrisorile deschise nu ne sunt citite (poate au nevoie de citaţii!), fiindcă e pierdere de vreme pentru cei care-s aleşi să gestioneze cu responsabilitate banii contribuabililor. Triste vremuri trăim!

– Să înţeleg că nu vorbiţi doar în numele Luceafărului? Celelalte reviste cum reacţionează?
– Se simte o solidaritate, ineficientă însă. Nu toate conducerile au audienţa necesară. Poate din cauza timidităţii sau a laşităţii unora. Dacă au fost cumparaţi cu câteva zeci de milioane, preferă să-i îndemne pe alţii la revoltă, ca şi ei să culeagă eventualele roade. Fiecare cu strategia lui, până la urmă. Cea prezentă acum nu-i însă cea mai profitabilă.

– Vreţi să spuneţi că unele reviste îşi joacă rolul mai bine decât altele?
– Ar fi greu să consemnăm asta. Scriitorii se cunosc bine între ei. Nu există un centru de putere, ci mai multe, poate doar influenţe, care determină o anume vizibilitate. S-a petrecut ceva amuzant în ultimii ani. Mediocrii, care n-au fost şi nu vor fi luaţi niciodată în calcule, oricât s-ar zbate, s-au legat prin cumetrii şi premii literare, fără valoare şi răsunet, sperând să-şi sporescă audienţa. Zadarnic! Cum, la o analiză temeinică, nu rezistă, pierd vremea de pomană. Garanţia trebuie s-o ofere opera, restul nu mai contează. Haita îmi repugnă, individualitatea mă fascinează!

– Presupun că e un atac – voalat – la adresa unor reviste din provincie.
– Bine spus. Însă numai la adresa unora, stângace. Aşa cum personajele unui roman nu pot depăşi gradul de cultură al semnatarului acestuia, tot aşa şi un conducător de revistă nu-şi poate depăşi condiţia, atrăgând semnături prestigioase. Puţini ştiu să plăsmuiască gazete. Anecdotă: un prozator cu ifose a plasat gratuit, pe mesele Uniunii Scriitorilor, 25 de exemplare. Câte credeţi că a găsit a doua zi acolo? 35. Aşadar, nimeni nu mai poate edita o publicaţie la voia întâmplării, fără a se adresa unui public-ţintă. Trebuie până şi aici har.

– Vă faceţi autocritica?
– Slavă Domnului, nouă ni s-a dublat tirajul din vara asta. Bănuiţi de ce? Se spune adesea că avem o revistă vie, actuală, deschisă tuturor creatorilor de valoare. Recent, un autor de rezonanţă ca Ion Cristofor protesta cu vehemenţă împotriva tratamentelor la care suntem supuşi din partea A. F. C. N. –ului. Nu numai el, ci şi alţii au protestat. Publicarea unor pamflete necruţătoare, trebuie să fie şi asta o cauză.

– Să nu uităm, domnule Tupan, de prezenţa tinerilor în paginile publicaţiei. Mai ţineţi minte pe câţi i-aţi sprijinit să debuteze?
– Da, în 15 ani, peste 400. Şi am şi repus în circulaţie autori uitaţi sau ignoraţi de critică.

– Câteva nume?
– Cu plăcere. Marian Popa, Romul Munteanu, Dumitru Nicolcioiu şi mulţi alţii.

– Să ne întoarcem la tineri. Pe cine contaţi?
– E greu de precizat şi de prevăzut. Unii sunt deja personalităţi, realizaţi şi literar, şi social: Ioan Stanomir, Carmen Muşat, Daniela Zeca, Bogdan Alexandru Stănescu. Alţii confirmă cu fiecare nou text: Arina Lungu, Maria Irod, Elena Vlădăreanu, Adrian Romilla, Augustin Cupşa, Mădălin Roşioru, Claudiu Komartin. S-ar putea spune c-a apărut un val care poate schimba canonul. Canonul îl fac mai mulţi, după cum ne asigura Nicolae Manolescu. Nu cred c-a venit însă vremea, chiar dacă unii consideră că acum au descoperit roata, când ştim, de fapt, cu toţii că ea se învârteşte de milioane de ani. Explorarea excesivă a pornografiei e o cărare înfundată. Nici alţii, suprarealiştii, n-au ajuns prea departe. Subiectul e restrâns şi urât mirositor. Mă tem că un nou clasicism se iveşte in nuce. Or, cum spunea un inspirat – şi adesea hulit critic – un mare creator e în afara modelor şi curentelor, fiindcă numai opera lui le poate îngloba pe toate.

– Privind retrospectiv, ce anume, din câte aţi trecut şi petrecut, consideraţi că v-a format literar? Ce v-a adus până aici?
– Eu cred prea mult în predestinare, aşa că nu atribui formării mele alte cauze decât cele prestabilite. Vă vorbeam despre programul divin care hotărăşte destinul lumii în general, al individului în particular. Cu toate astea, şi Domnul lasă unele situaţii ambigue. Poate pentru a le rezolva micul creator, în ambiţia lui de a-L concura. Pe credinţa asta m-am bazat atunci când am găsit rezolvarea impactului dintre asteroid şi Terra, în finalul trilogiei mele, recent apărute. Dumnezeu a hotărât ca bolovanul astral să lovească Pământul, dar – atenţie! – nu a precizat locul de ciocnire. Ei bine, Miru Rozeta, vizionarul cărţilor, l-a condus spre un vulcan în erupţie, unde consecinţele erau minime, ba – am putea spune – nule. Vă amintiţi ce spune un cardinal, rugat să-l numească pe noul Papă? „Numai Domnul îl ştie, noi urmează doar să-l ghicim!” În ceea ce mă priveşte, cu toate datele primite prin gene, de la o mamă visătoare, care improviza mult, nu aş fi ajuns să am opera pe care o cunoaşteţi, dacă aş fi fost un indolent. „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n sac”, sună o zicere inspirată. Dacă nu m-ar fi scuturat bine experienţele vieţii agitate, aş fi rămas doar un creator de magiunuri. În anii copilăriei şi ai adolescenţei, credeam că sunt damnat să execut multe profesii, de care nu eram deloc mândru. Acum, după ce le-am traversat, consider că am fost un norocos. Trecerea prin numeroase medii mi-a ascuţit observaţia şi mi-a îmbogăţit memoria. Pentru un prozator e esenţial să cunoască graiurile şi perspectivele timpului său. Monotonia şi uniformizarea sărăcesc opera.

– Care este problematica pe care vă doriţi s-o abordaţi, poate chiar cu prilejul următoarei cărţi?
– Nu mi-am făcut din scris o profesie, de vreme ce-am fost găsit tot timpul în câmpul muncii, adică lefegiu, n-am admis vreo comandă socială, n-am vânat subiecte sau teme. Am interpretat doar ceea ce m-a obsedat la un moment dat. Sigur, mi-am exploatat la sânge biografia tumultuoasă, în trilogia Coroana Izabelei, de pildă. Am fost şi sunt atras de paranormal. Am publicat un roman-teatru în acest sens, Rătăcirea Domnului, alături de numeroase proze, în antologia Vămile depresiunii. Fireşte, n-am rămas indiferent la marile convulsiuni şi atrocităţi ale istoriei, este cazul romanului Vitrina cu păsări împăiate, care mi-a fost topit de cenzura comunistă. Acum, după o nouă trilogie – Batalioane invizibile – s-ar putea crede că am cam epuizat proiectele. Din păcate – sau din fericire – nu mă pot astâmpăra. Am în minte câteva povestiri, chiar şi un roman de mai mici dimensiuni, dar nu ştiu când le voi da consistenţă.

– Dacă tot aţi vorbit de ultima trilogie, vă invit, să vedem dacă reuşiţi, să vă fiţi propriul critic. Dar unul nemilos! Ce-ar fi de comentat împotrivă?
– Că nu-i deloc distractivă pentru amuzamentul coafezelor şi al merceologilor. Că-i împotriva curentului, extinsă adică pe sute de pagini. Că are prea multe personaje, chiar dacă ele sunt readuse în memoria cititorilor într-un capitol special – Dramatis personae – în finalul cărţii. Că susţine o teorie, anihilarea unui asteroid, care-i de domeniul astronomiei. Că are mulţi termeni ştiinţifici, care i-ar putea încurca şi plictisi pe leneşii lecturii. Că are scene fierbinţi de amor şi pudibonzii s-ar ruşina. Că omagiază femei frumoase, inteligente şi generoase, cum nu sunt prea multe în realitate. Că lasă impresia existenţei unui centru de putere, când atâtea naţiuni speră ca ele să fie în prim-plan…

– Suficient! V-aţi ambiţionat să atacaţi atâtea subiecte! Nu cumva s-a întâmplat să daţi şi vreun diagnostic greşit? Oricum, să plângeţi aşa, pentru toată lumea, e ceva. Când v-a durut, apropo, ultima oară sufletul?
– Când mi-a murit o pisică, după o operaţie de cezariană. Era slăbiciunea socrului meu, care s-a prăpădit şi el, de altfel, cu puţină vreme înaintea ei. Mi s-a părut atunci că sunt nişte semne, pe care nici acum n-aş vrea să le interpretez.

– Cum vă pansaţi de obicei?
– Prin scris, desigur. Darul ăsta, dat creatorului, n-are egal în lume. Recompensa te îndeamnă să continui până închizi ochii definitiv. Scriitorul, ca şi pictorul, ca şi muzicianul, e nepensionabil, mereu în tranşee, oricând capabil de surprize.

– Aici, la noi, şi mă refer la vizita recentă pe care aţi făcut-o în Argeş, aţi avut parte de vreo surpriză? Cine le caută, cine le aşteaptă, cine crede cu tărie în ele, le găseşte. Sau îl găsesc ele…
– Am avut parte de mai multe. Oamenii inteligenţi de-aici ştiu să le protejeze, ştiu ce să facă din şi cu ele. Da, am avut parte, îndeosebi de ispite creole, atât de familiarizate cu tărâmul miraculos al poeziei. Pe care, de fapt, îl sporesc.