Şcoala nevăzută

Cartea întâlnirilor cu filozoful Constantin Noica nu a fost scrisă. Nu a fost scrisă legat, pentru că fragmentar ea se adună cel puţin din cărţile deja scrise: Jurnalul de la Păltiniş, a lui Gabriel Liiceanu, şi Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica, semnată de Gabriel Petric (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2009).
Recenta carte a revederilor cu Noica redă întâlnirile lui Gabriel Petric cu filozoful Noica, la Păltiniş, locul unde acesta din urmă se retrăsese în ultimii ani pentru a-şi finaliza proiectele spirituale. Cartea mai adună corespondenţa dintre Gabriel Petric, Noica, Marius Iosif, Dorin Ştefănescu, Mihai Carataş, Virgil Diaconu, un drept la replică al lui Noica – Despre infinitul românesc şi un atentator la frumuseţea lui pe nume Ioan Grigorescu, un dialog cu Constantin Noica, consemnat de Mihai Carataş, un articol şi o poezie semnate Marius Iosif, publicate în Vatra (nr. 1/1990), o poezie de Augustin Pop şi, în final, două interesante şi provocatoare microeseuri, unul dintre ele semnat de Marius Iosif – Călătoria sintactică –, iar celălalt de Gabriel Petric – Realitatea închipuirii, ambele publicate în anii întâlnirilor despre care vorbim.
Ce este această carte? Ea este semnul căutărilor spirituale ale câtorva tineri şi al întâlnirii lor cu gândirea lui Noica, un filozof care avea, la rândul lui, experienţa unor întâlniri şi mai înalte – Platon, Aristotel, Kant, Hegel, cel puţin.

Nu avem, adesea, nicio deschidere; sau avem sentimentul unor uşi şi drumuri care ni se închid. Şi atunci – e vorba aici despre omul tânăr – se iveşte cineva care, aflat deja în deschiderea spiritului, ne întinde mâna. Apare cineva care ne deschide orizontul.
Fireşte, nu suntem dintre aceia care au frică de orizont, ci dintre aceia care, fiind „în marginea” orizontului, au o oarecare nesiguranţă în el. Noica a fost un spirit care a dat omului tânăr siguranţă în orizont. Ideea lui de a face o şcoală cu cei mai înzestraţi tineri, cu 22 de tineri, adică unul la un milion, era o încercare de a da trup spiritualităţii, orizontului. „La noi, «tinerii intelectuali „mor” între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani», pentru că nu mai au nicio deschidere”, spune Marius Iosif, preluând chiar gândul lui Noica. Atunci, ca şi acum, tinerii (şi nu numai tinerii…) care fac sau care vor să facă performanţă în cultură sunt abandonaţi. Ei, dacă ar fi jucat fotbal, dacă ar fi strigat lozinci de animat masele în piaţa publică ar fi fost altceva…
Oricum, proiectul lui Noica – acela al Şcolii, al antrenamentului cultural (în varii domenii, nu doar în filozofie) a celor 22 de tineri, proiect pentru care a deschis uşile secretarilor consiliilor judeţene din epoca socialismului roşu, nu a reuşit. Nu a reuşit în forma sa organizată, însă a înregistrat victorii cu majoritatea tinerilor care i-au deschis uşa.

Nu am vrea să se înţeleagă faptul că Şcoala imaginată de Noica este tema unică a cărţii lui Petric. Nicidecum. Şi cu toate astea, dialogurile şi sfaturile filozofului sunt în acest sens: al formării spiritului tânăr, al instruirii, al modului în care gândeşti o problemă, un filozof, o carte, un caz de viaţă. Al alegerii cărării pe care mergi. În fond, Noica este Profesorul Şcolii nevăzute, care te face atent chiar asupra ta:
Ai grijă ce faci cu tine! Nu te lăsa momit de circul şi uşurătatea lumii! Dă atenţie celui care, în tine, îţi este superior: daimonului! Trezeşte-l la viaţă! Trezeşte-te!
La inzi, cel care se află pe calea spiritului poartă numele de Boddhisatva, adică cel care se trezeşte, iar cel care a atins iluminarea este numit Buddha, care înseamnă cel care este treaz. Trezeşte-te!

Sunt oameni de la care nu ai, pur şi simplu, ce învăţa. Şi oameni de la care poţi învăţa greşit. Noica este o carte a gândului bun. Cred că, citit cu atenţie, el este o lecţie a lui cum să gândeşti, mai precis o lecţie a lui cum să gândeşti în limbaj filozofic. Pentru că filozofia are un mod al ei, inconfundabil, de a fi, iar dacă îţi propui să faci filozofie, trebuie să prinzi chiar acest mod… Nu este un alt limbaj, ci un alt mod de folosire a limbajului. Tot aşa, un mod propriu şi inconfundabil de a fi îl au artele: poezia, proza, pictura, muzica… Iată de ce nu poţi gândi, deci apăra sau respinge artele, cu mijloacele filozofiei, aşa cum face, absolutist, uneori, Noica însuşi (vezi cel puţin primul fragment despre poezie).  
Dincolo de asta, cred că, citită pe dinăuntru, cartea lui Petric este, într-un fel, o carte de învăţătură, de deprindere a gândului filozofic… Sau, mă rog, ea are şi această dimensiune. Ceea ce nu este puţin lucru.  

Gândirea pe viu...
Exemplaritatea lui Noica nu are relevanţă decât pe fundalul cunoaşterii gândirii lui Noica însuşi. Cum „gândirea lui Noica” înseamnă mai ales cărţile şi articolele sale şi cum în cuprinsul acestei prezentări ar fi prea mult să facem această trimitere în orizont, ne vom mulţumi să selectăm din cartea lui Gabriel Petric doar câteva fragmente. Câteva fragmente din gândirea pe viu a filozofului sau referitoare la ea, a celor care l-au cunoscut.  

„Ştiţi că obsesia mea este de a reabilita individualul, dar nu ca individual stingher, ci ca individual învestit cu puterea generalului.” (Constantin Noica).

„Dacă viaţa spiritului are un sens, atunci este cel de a fi «întru ceva», iar acest lucru l-ar putea spune, cu modestie, dar cu fermitate, spiritul românesc, unei lumi pe care maladiile ei constituţionale, reactivate prea violent astăzi, riscă uneori să o strămute, după vorba indiană, în condiţia sinelui înnebunit”. (C. N.).

Nu-i are la suflet nici pe Camus, nici pe Wittgenstein. Şcoala analitică anglo-saxonă e luată în derâdere. Pe Carnap îl desfiinţează rapid şi irevocabil, fiindcă a „eliminat metafizica”. Wittgenstein e mare, om serios, dar l-a prins jocul logico-matematic şi a ajuns la tăcere. Cât despre Russell, pe care – sancta simplicitas! – îl invoc împotriva lui Hegel, îmi spune, condescendent, că „are farmecul său, dar nu e o instanţă filosofică”.
După un moment de tăcere, Noica reflectează la „chemarea”, la vocaţia sa. Tonul devine accentuat confesiv. N-a scris o istorie a filozofiei, deşi a fost ispitit de acest lucru, pentru că ar fi fost obligat să citească ce nu-i place (La Mettrie, Locke etc.). Pentru el, toată istoria filosofiei se reduce la patru nume: Platon (y compris presocraticii), Aristotel (cu dominaţia lui în Evul Mediu), Kant (epoca modernă) şi Hegel. Aceşti patru filosofi încă mai pot fi reduşi la doar doi: Platon şi Hegel! (Gabriel Petric despre C.N.).

Genul eseistic, la noi, stă sub semnul precarităţii. Majoritatea eseiştilor români fac „lăutărie”. Pornesc de jos în sus, nu de sus în jos. Sunt pătrunşi de modelul Cantemir, enciclopedist, bun la vremea sa, dar, astăzi, ineficace: a şti de toate după ureche! (G.P. despre C.N.).

Ne reaminteşte cuvintele lui Socrate, în piaţă: „Ce multe lucruri de care n-am nevoie!” Completez: azi, omul intră într-un magazin şi zice: „Ce multe lucruri de care am nevoie şi pe care nu le pot avea!” N-are tăria să pună negaţia în faţă. (G.P. despre C.N.).

Mă îndeamnă să nu rămân la „misticul Wittgenstein” sau la filosofii analitici anglo-saxoni. Ei reduc limbajul la comunicare, nu analizează decât semnale. (G.P. despre C.N.).

Îl derutează lecturile noastre variate şi întreprinse din pură plăcere. Totuşi, ne avertizează, mai târziu va trebui să ajungem la o îngustime, la focalizarea problemelor de care ne ocupăm. Cât priveşte timpul prezent, îl îngrijorează faptul că citim doar ce ne place. (G.P. despre C.N.).

De la Mircea Eliade aştepta o fenomenologie a sacrului, în loc de atâta factologie istorică. (G.P. despre C.N.).

Germanii l-au asimilat greu pe Hegel. Nu au un hegelian de marcă nici cât D.D. Roşca! (G.P. despre C.N.).
 
Fiecare frumuseţe e „une promesse de bonheur”? Nu! E însăşi fericirea! (G.P. despre C.N.).

Metafora care îl devoră acum îşi are sorgintea în Biblie. Aşa cum fecioarele stăteau tot timpul cu candelele aprinse, aşteptându-şi Mirele, tot aşa, în cultură, trebuie „să stăm cu candela aprinsă”. Să fim gata să primim oricând buna venire a oricui întru cultură. Cultura care, să nu uităm, se distribuie fără să se împartă. (G.P. despre C.N.).

Observ la Noica o dorinţă discretă ca ucenicii să-i urmeze calea spirituală, să-i refacă traseul intelectual, ba chiar, poate, să-şi însuşească idiosincraziile sale. (G.P.).

Până şi Marin Preda a căzut în capcana aceasta a denunţului gol. E vorba de un denunţ netransfigurat (la Eschil sau la Dante era transfigurat!), care n-are putere de dăinuire. Pe acelaşi motiv sunt mustraţi şi cei de la „Europa Liberă”. Un exemplu limpede pentru Noica e cazul lui Soljeniţîn. Acesta, după ce a repurtat succese cu opera sa – ce nu va mai interesa peste vreo 50-60 de ani! –, se baricadează într-o vilă americană şi ţine discursuri de exaltare a „Maicii Rusia”, stârnind occidentalilor surâsuri. (G.P. despre C.N.).

Doar prozatorii de talent (epica) se pot lipsi de o cultură serioasă. Cu totul alta e situaţia poeziei, a criticii, a eseisticii, a filosofiei etc. Aici nimic nu se poate edifica fără trudă culturală. (G.P. despre C.N.).

Poezia de azi a pierdut ritmul. Câţi mai recunosc un anapest sau un amfibrah? Ritmul rămâne important pentru că însăşi viaţa urmează nişte ritmuri. Conştiinţa ritmului e, deci, necesară. (G.P. despre C.N.).

Heidegger s-a împotmolit cu sistemul său pentru că a avut în vedere timpul, nu devenirea. (G.P. despre C.N.).

E mâhnit de cele ce se întâmplă: din 100 de burse Humboldt pentru estul Europei, doar două iau românii, de restul beneficiind alte naţiuni…(G.P. despre C.N.).

„Eu am ajuns la întru citindu-i pe Platon, Aristotel, Kant şi Hegel. Drumul spre cultura română trece prin aceştia”. (C.N.).

Nu înţelege de ce se vaită atâta tinerii cu care vine în contact – că n-au profesori buni, că n-au cărţi, că n-au condiţii etc. –, căci omul valoros nu poate fi oprit din destinul său de nici o vitregie. Tineretul de azi e minunat pe dinlăuntru (bine pregătit, rafinat, inteligent – poate în măsură mai mare decât au fost ei, generaţia interbelică), dar lasă de dorit pe dinafară, nu e în ordine cu el însuşi. (G.P. despre C.N.).

„Aşa cum presocraticii au salvat filosofia din jungla mitologică, Sfinţii Părinţi au salvat religia din jungla credinţelor”. (C.N.).

Dacă vreunii de la conducere îl vor întreba: „Ce te amesteci d-ta în destinele unor tineri? Cu ce drept? Lasă-ne pe noi să facem asta”, le va răspunde: „Pentru a salva un om de la înec n-am nevoie de aprobare!”. (G.P. despre C.N.).
„Îţi repet: cineva poate fi foarte „citit”, fără a fi cult, şi poate rătăci oricât în cultură, fără a ajunge la cultura mare.” (C.N.).

„Ţi-am primit scrisoarea şi acel eseu despre Realitatea închipuirii. Ia să-mi spui de ce nu pui aliniate. Cum gândeşti? Aşa, în bloc?!! Faţă de cititor trebuie să fim generoşi. Uite, de plidă, e în România literară o rubrică a lui Bălăiţă, scrisă aşa, în bloc, fără a-ţi lăsa timp să respiri. Ei bine, eu tocmai de aceea n-o citesc. Am pretenţia ca cel ce scrie să mă ajute să-i văd ideile dintr-o privire. Ceea ce spun – să ne înţelegem – e valabil, în legătură cu eseul tău, în privinţa stilului şi mai puţin a ideilor, care mi-au plăcut”. (G.P. despre C.N.).

Elevul – Cum justificaţi superioritatea tragediilor?
Profesorul – Tragediile sunt mari pentru că vorbesc întotdeauna despre „mine”. În ele mă re-văd. În comedie nu mă pot recunoaşte (sau nu vreau), în ea este vorba despre „tine” şi despre alţii. (Mihai Carataş).

E – Care sunt cele trei direcţii de interpretare eronată a operei lui Platon?
P – În primul rând amorul platonic, apoi teoria ideilor înţelese ca dedublând realitatea şi în al treilea rînd interpretarea Republicii ca un tip de stat totalitar şi nu un tip de om. (M.C).

E – Cum trebuie să scrii, care este scopul ultim?
P – Trebuie să scrii cu gândul la cititorul care nu s-a născut încă şi care, probabil, se va naşte peste câteva sute de ani. Acela trebuie să te înţeleagă şi să te aprobe. Numai asta înseamnă să scrii cu adevărat. (M.C).

E – Aristotel spune în cartea a VII-a a Metafizicii al 1030a: “esenţa unui lucru este fiinţa lui individuală şi determinată” şi „au esenţă numai lucrurile a căror esenţă este egală cu o definiţie”. Aceste spuse seamănă tare mult cu ceea ce Platon numeşte Idee. Ar fi atunci valabilă egalitatea Idee (la Platon) = Esenţă (la Aristotel).
P – La Aristotel, esenţa este „ti esti”. La Platon, Ideea este capătul unei căutări dialectice. Intervine aici exemplul sferelor din logică. Cu cât sfera e mai largă, cu atât conţinutul e mai sărac. Cu cât sfera e mai mică, conţinutul e mai dens, mai bine precizat. De exemplu, dacă sfera este „animal“, să zicem, despre el ştiu foarte puţin, dar dacă este „om“, deci mai mică, ştim mai multe. Acesta este cazul esenţei aristotelice. În cazul Ideii, raportul nu mai este invers, ci el se lărgeşte. Originalitatea Ideii constă tocmai în această înfrângere a legii raportului invers. În timp ce noţiunea de „esenţă“ este abstractă, Ideea este incarnată de toate concretităţile. (M.C).

„Din păcate (…) nu cred îndeajuns în poezie. Sau mai degrabă cred prea mult, ca o extraordinară reuşită de excepţie, care poate rămâne şi în sertare, ani şi ani.” (C.N.).