La Bacău. O noapte memorabilă cu Lis şi Iz…

Poetul Gh. Izbăşescu s-a izbăşit toată noaptea. Adică, mai pe româneşte, a sforăit de i-au sfârâit călcâiele. L-am văzut mai întâi stând în pat în capul oaselor. Apoi, tot în pat, pe jumătate înfăşurat în plapumă, luând poziţia lumânare. Globii oculari i se zbăteau nefiresc sub pleoapele imense, care îi acopereu o mare parte din obraz, cealaltă parte fiind acoperite de buze. Ridicându-se pe vârful picioarelor, poetul căuta să ajungă cât mai aprope de lustra stinsă, luminată de razele lunii. Buzele sale mormâiau ceva nedesluşit, în timp ce din gâtlej, din plămâni sau din stomac răzbătea un horcăit sinistru. Mi-am astupat urechile şi m-am răsucit în pat, acoperindu-mi faţa cu o pernă. N-a ajutat la nimic. Sforăitul devenise tot mai ciudat. Era ca şi cum cineva, undeva pe câmp ar fi pocnit din bici şi brusc cerul s-ar fi acoperit de nori înspăimântători din care ar fi izbucnit tunete şi fulgere. A fulgerat mult şi bine şi a tunat îngrozitor. După care a început să plouă cu picături mari ce loveau parchetul ca pe un acoperiş spart. Treptat ploaia s-a transformat în lapoviţă şi lapoviţa în ninsoare. Crivăţul a începutul să se tânguie acoperind pereţii cu un strat gros de promoroacă. Mă apucaseră fiorii. Totuşi am încercat din răsputeri să adorm, înfundându-mi degetul arătător înăuntrul cochiliei urechii drepte, cea stângă fiind adânc înfiptă-n pernă. Îmi ţineam ochii închişi şi dinţii încleştaţi, înjurându-l în gând pe prietenul meu Liviu Ioan Stoiciu, care dormea undeva alături, într-o cameră aerisită, împărţind patul cu sine însuşi. De o parte Lis, de cealaltă umbra sa. De o parte umbra, şi de cealaltă Lis. Iar între ei o scândură de brad, ce împărţea patul în două. Organizatorii insistaseră ca şi Lis să ocupe o cameră dublă, dar el a preferat, din motive oarecum obscure, una single, plângându-se de insomnii şi spunând că, „în general, el nu suportă pe nimeni noaptea lângă el, deoarece e bântuit de demoni…” Aş fi vrut să văd şi eu ce fel de demoni îl bântuiau pe autorul Fanionului, drept care am bătut în perete, strigând: „Lis, cumva ai adormit…”

„Nicidecum, mi-a răspuns vocea clară a poetului, răzbătând ca dintr-un difuzor prin peretele vecin…” „Atunci, ce faci?” „Am nişte crampe la stomac, de-mi vine să urlu…” „Aşa zice întotdeuna când îl apucă inspiraţia”, răspunse în locul său, cu o voce de bariton, tovarăşul meu de cameră…” „Adăugând: „E un iezuit…” „Iezuit pe dracu,” răspunse cu aceeaşi claritate vocea lui Lis… „Deja a scris, la dicteu automat, vreo trei sferturi de poem, şi acum, în timp ce vorbim, se străduieşte, invocând spiritele morţilor, să termine şi celălalt sfert” mormăi, stând în poziţie lotus, cu pijamalele plutind vâlvoi, tovarăşul meu somnambul… „De unde ştii?” l-am chestionat? „Cum, de unde?”, se miră acesta, „dacă însuşi spiritul meu îl vizitează…” „Dar bine, am adăugat ridicându-mă în capul oaselor, doar tu eşti viu, prin urmare, spiritul tău, care, presupun, că-i viu şi el şi îţi animă trupul, se află aici, nu în camera vecină…” „Presupui,” bolborosi acesta, „dar nu eşti sigur, nu-i aşa?” „Aşa este,” am zis. „Vezi,” spuse cu reproş poetul. „Păi cum să nu mă îndoiesc, dacă te văd stând într-o astfel de poziţie?” „Dar, în ce poziţie stau?” făcu acesta nedumerit, continuându-şi sforăitul. „Cum, adică în ce poziţie? În poziţia lui Budha… Şi cu toate astea…” „Cu toate astea, ce?” „Cu toate astea,” mi-am luat inima în dinţi, hotărât să-l scot din ale sale, „tragi nişte agioase de dărâmi pereţii…” „Asta aşa-i”, confirmă cu o voce senină Lis. „Cum adică stau în poziţia lui Budha?” murmură uşor nedumerit poetul, oprindu-şi, pentru câteva clipe respiraţia şi horcăind, de am crezut că îşi va da duhul. „Crezi că asta-i poziţia lui Budha?!” Am aruncat, aprinzând în dreapta mea o veioză, o privire în direcţia buclucaşului meu tovarăş  de noapte. Poetul stătea în aceeaşi poziţie, numai că nu cu capul în sus, ci în jos. Tălpile sale mari, fosforescente, aproape că atingeau tavanul…” „Sunt bântuit acum de spiritul lui Lis,” zise acesta. „Dar cu spiritul tău ce se întâmplă?” am întrebat. „Spiritul meu,” răspunse el, slobozind pe nas sunete ciudate, ce imitau fornăitul unui cal, „hălăduişte acum pe alte meleaguri…” „Dar parcă spuneai că umple camera lui Lis…” „Camera lui Lis e bântuită acum de alte spirite, superioare, ce vin de sus, dar şi de jos…” „Într-adevăr,” se auzi din nou, răzbătând prin tapet, vocea foarte clară a lui Lis, „inspiraţia îmi vine de sus, dar există şi nişte forţe de jos ce-o animă…” „Şi spiritul tău, în ce loc se află?” l-am întrebat pe Izbăşescu. „Spirtul meu planează în alte sfere,” mi-a răspuns rotindu-şi globii oculari în gol. „Încearcă să te concentrezi şi să răspunzi mai clar,” l-am sfătuit. Între timp, poetul abandonase poziţia lui  Budha întors, stând în poziţie mamut, cu trompa înfiptă, ca o ventuză, în geam. Stând ghemuit pe marginea patului, confuz din pricina nesomnului, mi-am turnat din sticla ce-o aveam la îndemână un pahar de vin de culoarea sângelui… „În cinstea ta, Gheorghe” i-am zis. „Să-ţi torn şi ţie unul?”  am întrebat punând paharul gol pe noptieră. „Nu obişnuiesc să beau în timpul somnului, şi-aşa am halucinaţii”, răspunse poetul. Prin peretele despărţitor, se auzi vocea lui Lis, care recită în transă versurile: „Vine un vuiet mare din viitor, care/ îmi provoacă dureri de cap, halucinaţii cu copii mici cu capete/ tăiate/ halucinaţii devenite nişte dâre verzi…// petrecăreţi împrejurul cazanului cu două ţevi/ montat pe cotlon de cărămidă, petrecăreţi suflând foc: o întoarcere a timpului, până spre origini, prin hipnoză. Simţind pe spinare ceva asemănător unei şopârle uriaşe sau unei coame de cal/ zburlite…// Cotropiţi de putreziciune/ şi de alcool/ depune mărturie că toate formele de viaţă nu sunt decât simple/ variaţii pe aceeaşi temă – cauză a propriei/ alterări…” „Va să zică aşa,” murmură poetul Gheo Izbăşescu, legându-şi de oberlight cordonul ombilical şi trecând din poziţia mamut în poziţia fetus, „noi suntem cauza propriei noastre alterări…” „Acesta-i adevărul,” zise dincolo de perete Lis, învârtind între degete paharul gol. Atunci, dă-mi voie să mă reproduc şi eu”, bolborosi poetul, pregătindu-se să se arunce în gol. Şi recită acestea: „Mă uit la capul meu cum levitează prin sufragerie/ ca la coroana lunii/ ce se albăstreşte la echinoxul de primăvară//şi carnea mi se umflă/(urmare a vremurilor care şi-au ieşit din ţâţâni)/potrivit fluxul şi refluxul magnetic/să dreagă celulele buimace/ din trupul muzei ce trebuie să nască/nu însă înainte de a-mi arăta sânii…” „Despre ce sâni, despre ce muză vorbeşti?”  întrebă din camera vecină Lis. Şi fără să aştepte un răspuns, recită, la rândul său: „Cioara croncăne pe o creangă năpădită de ispite,/nu departe de pervaz, în dreptul etajului/ doi unde au fost puse firimituri pentru vrăbii,/ în casa de sănătate (a morţilor vii, n.n.) în/ care se deznoadă toate nodurile şi se descuie toate lacătele/ca se desfacă toate închieturile trupului…/Tu, femeie, care satisfaci/toate poftele acestei lumi/nesăţioase, hămesite, împodobite cu pene de răţoi în dreptul urechii/ În inconştienţa ta minerală…”