Interviuri despre arte poetice

Poesis. Conturul secret al literei (Princeps Edit, 2009) e o carte de interviuri realizate de George Vulturescu cu 13 scriitori contemporani şi publicate iniţial în revista Poesis de la Satu Mare. De observat încă de la început e faptul că în afară de dialogurile cu Ştefan Augustin Doinaş, Gheorghe Grigurcu şi Adrian Popescu, toate celelalte sunt cu scriitori din generaţia 80. Dacă mai precizăm că „în loc de postfaţă” sunt publicate tot două interviuri realizate de subsemnatul cu George Vulturescu, el însuşi optzecist, unul despre revista pe care o conduce şi altul despre generaţia căreia îi aparţine, putem trage concluzia că avem de-a face cu o carte dedicată în mare măsură grupării literare care se află în prezent la conducerea vieţii culturale din România.
George Vulturescu îşi cunoaşte foarte bine interlocutorii, cu viaţă şi operă, şi-i „ia la întrebări” profund edificat şi într-o „caligrafie perfectă”, cum observă la un moment dat Gheorghe Grigurcu.
Dacă Şerban Cicoculescu spunea – nu fără o nuanţă de maliţiozitate – că nu există întrebări proaste şi întrebări inteligente, ci doar răspunsuri care suportă asemenea epitete, ei bine, faptul că aceste interviuri sunt profunde se datorează în mare măsură şi întrebărilor. Autorul ştie să măgulească orgoliul celor chestionaţi, dezarmându-i cu cunoştinţele lui despre scrisul lor şi dându-le astfel prilejul să se dezvăluie şi mai mult, până-n profunzimi. Dialogul evită deliberat tot ce ţine de cele exterioare despre scriitorii în cauză, căutând cu obstinaţie pe cele care ţin de esenţa scrisului lor. George Vulturescu îl întreabă, de pildă, pe Adrian Alui Gheorghe: „O notă aparte a discursului tău poetic este colocvialitatea, ce pare a fi provocată de ceea ce Laurenţiu Ulici numea <<seducţia realităţii cotidiene>>. Personal, eu o văd în alertă: un monolog în alertă căutând mereu un destinatar, pe celălalt (Reiner, Boris, Erich, Yannis, Justin, Federico etc.). În care din aceste personaje lirice te simţi mai în largul tău?” Iar poetul de la Neamţ face spectacol răspunzând: „M-am născut la doi kilometri de casa lui Creangă, i-am frunzărit cireşii înainte de a-i fi frunzărit poveştile... Îţi dai seama că pe malul Ozanei poveştile au chip? Că inorogii vin şi culeg boabe de ienupăr din palmă? Eu sunt toţi oamenii pe care-i întâlnesc, pe care nu-i întâlnesc, pe care îi iubesc sau nu. Vreau să cred că eu, de fapt, scriu poveştile pe care nu le-am găsit scrise de alţii, dar pe care aş fi vrut să le citesc!... Le scriu în felul meu, evident, sper să mai conving şi pe alţii, pe Reiner, pe Boris, pe Erich, pe Yanis, pe Justin, pe Federico...să le citească, să se regăsească în ele”. Asemenea profesii de credinţă le stârneşte cu întrebările lui George Vulturescu şi celorlalţi interlocutori: Ştefan Augustin Doinaş („Poetul trebuie să stârnească deopotrivă pizma zeilor – pentru raptul metafizic al talentului – şi a poporului – pentru izolarea în sfera elitei...”), Gheorghe Grigurcu („...poezia alcătuieşte «fenomenul originar» al scrisului meu”), Adrian Popescu(„Umbria mea e imaginară şi concretă, totodată”), Liviu Ioan Stoiciu(„Am fost un precursor al optzeciştilor, redescoperind din instinct poezia de avangardă demitizantă, antisistem”), Nichita Danilov („Câmpul meu negru simbolizează neantul. În această cheie trebuie citite toate volumele mele”), Daniel Corbu („Poate că gesturile poeziei mele sunt gesturile singurătăţii mele”), Aurel Pantea („Cel mai semnificativ fapt e să converteşti la limbaj ceea ce simţi că doreşte să te ştie mut, posedându-te”), Viorel Mureşan („Postmodernismul, ca oricare emblemă, nu e principalul indicator într-o axiologie estetică”), Gellu Dorian („Tot ce scriu, mai ales în poezie, trăiesc intens, de unde şi latura autobiografică a poeziei mele”), Radu Sergiu Ruba („Eu poezia o scriu în memorie, nu o scriu pe hârtie”), Gheorghe Mocuţa („Când spun că literatura mă ajută să supravieţuiesc nu e o simplă speculaţie”), Ion Tudor Iovian („Dacă te laşi înlănţuit cu totul de circumstanţe, atunci zeul din tine moare sau te părăseşte”).

Un spectacol tragicomic

Placheta Fiare vechi şi-nmiresmate (Editura FEED BACK, Iaşi, 2009) al lui Tucu Moroşanu, cu o prefaţă de Daniel Corbu,  este în sine un adevărat spectacol, un spectacol în care se desfăşoară un singur personaj – one man show – adică poetul. Acesta este un epicurian rafinat dar şi nedisimulat, fermecător caligraf, vorbind senin despre „marea vacanţă” care e moartea, având atitudine de boem, fiind ludic, dar şi amar satiric. Din loc în loc, Tucu Moroşanu produce remarcabile miniaturi, nu haiku-uri, dar pe aproape, la câteva silabe, poeme bazate pe o imagine memorabil desenată, precum acest Boncăluit: „Pe culme/În aşteptare/Cerbul uriaş/Linge drobul/Lunii”.
Un spectacol, da, dar unul total, tragicomic, ca la marii artişti din categoria lui Chaplin, unde comicul este la suprafaţă, iar dramaticul sub mască. Mici parabole ni-l dezvăluie pe Tucu Moroşanu ca pe un autentic moralist: „Le-am spus că vin/Din acea lume/Şi-au întrerupt dansul,/Au pornit să-mi pipăie/Neîncrezători sufletul,/ Apoi au lăcrimat liniştit,/Ploaie consolatoare” (La stâlpul caznelor).
Poetului îi sunt suficiente zece-cincisprezece cuvinte pentru a face un tablou sordid, de pildă, al unui oraş românesc: „Gunoieri, căţei,/Femei, poliţie,/Legişti/Sub tei/În tomberon/ Un avorton/Într-o sacoşă de naylon/ s-oferă singur / plean / oraşului european...”
Sictirul, tifla, expresia neaoşă sunt mijloacele cu care Tucu Moroşanu îşi construieşte insolita lui lume de hârtie.

Romanul unei iubiri imposibile

Catia Maxim este o tânără prozatoare, cu precădere romancieră, care se ia în serios, care ştie că proza de amplă respiraţie presupune structură narativă, story şi, mai ales, personaje. Cel puţin aşa reiese din lectura romanului Ghici, pe cine iubesc eu? (Editura Semne, 2009), a treia carte a autoarei, după romanul Încă un pas (2007) şi volumul de proză scurtă Clipe salvate (2008).
Să începem cu personajele, de fapt cu personajul principal, Adrian, un om al zilelor noastre, în mare măsură senin pe toată întinderea cărţii, deşi se află într-o situaţie nu atât complexă, cât complicată. Fără să fie un Don Juan, în sensul că nu are scop în viaţă cucerirea de femei, mai curând el fiind cel vânat, în fond e un bigam, dacă nu un poligam, ducând o viaţă dublă la vedere, între soţie şi amantă, mai degrabă iubită, autoarea sugerând mai mereu această diferenţă de nuanţă. Adrian este o victimă a femeilor din viaţa lui: mama, soţia, iubita, amanta, care – paradoxal – toate îl răsfaţă, dar toate sunt, de fapt, mai mult sau mai puţin posesive, fiecare în felul ei: „Nevasta a devenit amantă şi amanta a devenit nevastă. E ca într-un labirint fără ieşire, dar uneori îşi mai ia câte o pauză şi se mai întâlneşte cu Stela, care la rândul ei îl vrea şi căreia nu-i pasă că are o nevastă”. Dar ziceam că e răsfăţat: „mama lui, cu iubirea ei obsesivă, celelalte femei care au trecut prin viaţa lui, nevastă-sa cu sentimentul ei stupid matern, ea, iubita lui, cu toare revărsările de tandreţe pigmentate uneori cu efuziuni materne”.
Dacă romanciera Catia Maxim nu are neapărat forţa analitică a unei Maria Luiza Cristescu, să zicem, în schimb are capacitatea de a crea atmosferă, personaje, situaţii care amintesc de proza regretatei autoare a Dulcei Brigitte. Cu diferenţa că aici, în Ghici..., avem de-a face nu cu analiză psihologică, în mod special, ci mai curând cu analiză comportamentală. Interesant este că o prozatoare îşi exersează condeiul pe trăirile intime, mai superficiale sau mai adânci, ale unui bărbat, şi nu, cum te-ai aştepta, ale unei femei. În speţă, este bine redată indecizia, starea de incertitudine în care se complace la infinit personajul Adrian, personaj definit în două fraze de un călugăr de pe Ceahlău: „Ai un suflet tare bun! Dacă o să-l mai laşi aşa la drumul mare, o să tragă toţi câinii de el”. În aceasta rezidă miza cărţii. Trăind aparent liniştit în domesticitatea a două, chiar a trei cămine, fără a-şi face abisale probleme existenţiale, în realitate, omul este singur, el trăieşte de fapt drama singurătăţii. Este singurul punct în care se întâlneşte cu Don Juan. De altfel, finalul rămâne deschis, cu Adrian într-o atmosferă cald-familială nu alături de nevasta Smara, nici de iubita Corina, ci de o a treia, Stela. Este mesajul unei poveşti de dragoste imposibilă.
Textul este fluent, monologurile interioare întrerup pe nesimţite naraţiunea în stilul direct, apoi sunt create, fără lipituri la vedere, dialoguri din monologuri interioare, dar şi dialog propriu-zis, autentic, fără note false. E ceea ce face lectura nu doar atractivă, dar şi savuroasă în multe locuri.
Catia Maxim este autoarea romanului de atmosferă cotidiană, de strictă actualitate.

Poeziile închipuite ale lui Mircea Dinescu

La bună dispoziţia dumneavoastră (Editura Vinea, Bucureşti, 2009) este un volum de parodii de Liviu Capşa întrucâtva deosebit de alte cărţi de acest fel. De ce deosebit? Pentru că nu e o culegere de parodii după mai mulţu poeţi, cum apar îndeobşte, ci e parodiat un singur poet: Mircea Dinescu. Liviu Capşa stăpâneşte perfect spiritul şi stilul poetului ales şi zburdă pe câmpiile lirice ale acestuia. Modelul parodistului – care are o experienţă vastă în domeniu – pare a fi Topârceanu care întoarce pe dos, să zicem, celebra Viaţa la ţară a lui Alexandru Depărăţeanu. Astfel, titlul lui Dinescu Cântec de Doamne-iartă devine la Capşa Cântec de Doamne-ajută, apoi Cântecul pândarului trece în Cântecul primarului, Şuruburi în Şaibe, Balada amurgitului în Balada răsăritului,  Adormind cu geana în Trezind cu pleoapa, Centaur citadin în Mârţoagă comunală şi tot aşa... Autorul şi-a ales bine „obiectul” parodierii, Dinescu având faimă şi ca poet, şi ca personalitate publică, se pot face multe şi diverse aluzii la replici de-ale sale fără teama de a nu fi înţelese. Asta, pe de o parte. Pe de alta, însă, având în vedere că Dinescu este un poet impetuos şi cu umor şi iornie, Capşa nu poate adăuga prea mult la acest capitol, unele parodii părând ultimele poezii inchipuite ale autorului Proprietarului de poduri, cam ca ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare scrise de Vasile Voiculescu; remarca aceasta nu trebuie luată ca o critică, ci mai curând ca o dovadă de virtuozitate lirică. Exemplificăm cu Răzvrătiri în biserici: „Se răzvrătesc azi sfinţii în biserici/mânie şi-ntristare li se citesc pe feţe/că preoţimea ţine-n loc de predici/sfinţiri pe stadioane şi tămâieri prin pieţe//fac mitinguri şi strigă lozinci de-nţelepciune/spre popii ce-n politică-şi pierd urma/se dezlipesc din ziduri şi-ncearcă să adune/popimea în altare şi, rătăcită, turma”. Nu pare aceasta  chiar o poezie de Mircea Dinescu? Parodie veritabilă este însă Psalmul moşierului (după Psalmul ateului): „De ce ţi-e ruşine să fii moşier/când se mută stâni în palate/când cade perdeaua de vorbe spurcate/şi mulge afaceri fostul oier/de ce ţi-e ruşine să fii moşier/şi fug în biblioteca pustie/când lumea-i afară fierbinte şi vie/şi tot activistu-i mare boier/de ce ţi-e ruşine să fii moşier/când Ady Năstase meştereşte la ouă/şi se roagă la tablouri să plouă/şi toate dosarele-i se adună-n mister/de ce ţi-e ruşine să fii moşier?”
Între aceste două direcţii se află textele poetice ale lui Liviu Capşa.

Leon Dură – Imagini/Images (Editura LOGOS, Râmnicu-Vâlcea, 2009). Plachetă de versuri blingvă, traducerea în engleză aparţinându-i Anemonei Pătrulescu. Viziunea poetului (preot, teolog) este una uşor apocaliptică: „Suflet purtat în priveghe,/Amforă de aur păgână,/Sfidează oaza de lumină/Strivit în aripi de foc./Avioane căzute pe stâncă,/Cu pene de vultur rănit,/Copaci tăiaţi de topoare/Curmă firava căinţă./Suflet purtat în priveghe,/Început de mileniu pierdut.” (Imaginea). Leon Dură îşi construieşte poemele nu atât pe un discurs liric, cât pe o suită de imagini, unele amintind de poemele dramatice de tinereţe ale lui Eugen Jebeleanu: „Vârful înzăpezit deschide cupola/craterului singuratic,/Mişcă rana atomilor de la Hiroşima./Azaleele înfloresc pe sânul/fecioarelor nipone”... În fond, tema care uneşte aceste poeme este aceea a contrastului dintre natura ca pur dat primordial şi civilizaţia distrugătoare, temă tratată cu totul explicit în Marele Canion: „Marele Canion opreşte istoria Americii/aproape de Fluviul Colorado.../Deşertul se prăbuşeşte-n abisul/canionului rece./Acoperişul zgârie-norilor schimbă/culoarea zilelor de vară./Rocile striate străbat crestele munţilor,/sfidează şerpii deşertului părăsit./Tehnologia modernă aminteşte de aselenizare./Din adâncuri se aude vocea lui Lincoln.../E visul marelui Canion”.

Vasile Tărâţeanu – Cimitir ambulant (Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2008). Acesta este al cincisprezecelea volum al  poetului de la Cernăuţi, poet care scrie în general o poezie patriotică simţită, ceea ce la noi nu mai e de conceput de mult timp, din păcate. Dar fratele Tărâţeanu simte acut sentimentul înstrăinării în propria-i ţară: „ţara-n ţară/dacă este/omul o duce/ ca-n poveste//ţara-n ţară/dacă nu-i/omul este/al nimănui” Faptul de a scrie poezie patriotică, dar mai ales de a milita în publicistică pentru o identitate evidentă i-au atras adevărate drame personale, familiale. Dar, să trecem... Aici, predomină poezia pe tema morţii, notaţiile sumbre sau senine, cu iz aforistic: „între a fi şi a nu fi/de cele mai multe ori/moartea nu-i decât/o pauză de respiraţie//mântuire amânată”. El vede moartea ca pe un fenomen firesc, de aşteptat în orice moment, ca pe o trecere mereu amânată, dar numai cu gândul la divinitate: „de parcă aş avea de murit chiar mâine/mă rog Ţie, Doamne, încă de azi/iartă-mă de neştirile mele//ca şi când aş avea de trăit veşnicia/amân totul fără motive/de mâine zilele se vor număra singure//ca şi cum n-aş fi fost/ca şi cum n-aş fi venit”.

Florentin Popescu - Portrete în peniţă (Rawex Coms, Bucureşti, 2009). Florentin Popescu face parte din categoria tot mai rară şi mai vetustă a scriitorilor generoşi care au cultul prieteniei. El trăieşte parcă pentru a ilustra cu amiciţie, cel puţin cu seninătate, viaţa noastră literară, cu boema ei, cu întâmplările ei insolite, cu partea ei luminoasă, fiind un demn urmaş al lui Fănuş Neagu, Mircea Micu ş.a. În diverse gazete literare din ţară, scriitorul susţine rubrici de amintiri literare pe care le-a strâns acum într-un prim volum de medalioane. Îi cunoaştem acum sau îi revedem prin lentila lui Florentin Popescu pe, printre alţii: Mircea Horia Simionescu, Gheorghe Tomozei, Al. Piru, Dan Grigorescu, Daniel Turcea, D. R. Popescu, Ion Rotaru, Valeriu Bârgău, Grigore Vieru, Tudor Octavian, Ion Lazu... O adevărată galerie a literaturii noastre contemporane, prezentată când cu umor, când cu nostalgie, când pe un ton melancolic. Şi nu scrie doar despre scriitori în viaţă, putând fi bănuit că o face spre a-i flata sau a urmări niscaiva recompense, dar şi despre mulţi trecuţi în lumea drepţilor, cu cele bune şi cu cele mai puţin bune ale lor. Fine portrete nu în carioca, nu în cărbune, ci în vetusta peniţă.

Titu Dinuţ – Coliba cu vampiri (Editura MJM, Craiova, 2008). Profesor la liceu de ţară, Titu Dinuţ este un poet care încearcă să împace lirica tradiţională cu cea modernă şi postmodernă, în sensul că ştie şi poate scrie poezie de ultimă oră, dar nu-şi poate refuza prea mult versul frumos şi cantabil, precum în poemul Ninge în tindă, în care e un Bacovia pe dos, adică unul luminos şi idilic. Cum nu-mi pot refuza eu citarea integrală a poemului Caramba, o excelentă caligrafie în oximoron şi-n conjunctiv: „Să/Intri desculţ într-o piatră,/ Să/Mângâi sentimentele năpârcii,/Să/Faci socoteli cu numere oarbe,/Să/Scuturi pe boltă soarele ud,/Să/Stai cu genunchii la gură în tine,/Să/Pui capul pe eşafodul călimării,/Să/Vindeci de vânt cicatricele ploii,/Să/Baţi în propria uşă,/Să/Constaţi dacă nu eşti cumva acasă,/Să/Târâi altă umbră-n vis,/Să/Ţi se-aşeze o vrabie pe umăr,/Să/Crezi că e cea mai frumoasă întâmplare”. La lectură, poţi spicui adesea versuri memorabile ce pot trăi separat de poemele din care fac parte, precum ideea devenită liberă după ce-a fost emisă de un om, ca-ntr-un eseu filosofic de Tudor Vianu. Iată: „Au, carnea noastră nu ni-i cel dintâi sicriu?” Sau: „Plicul care-şi citea scrisoarea”. Dar: „Mi-e iarba grea ca ramura de tisă”?