PRIMA PAGINA
 
MERIDIANE CULTURALE PDF Imprimare Email
Scris de VAVILA POPOVICI   
vavila popoviciJurnal american
21 septembrie 2006, altă zi la New-York  
 
    
     Din nou spre New-York. Din Stamford până la New York este o oră de mers pe autostrăzi cu şase benzi de circulaţie, iar pe podurile suspendate numărul se reduce la patru benzi.
     De data aceasta vrem să vedem Opera Metropolitană şi să vizităm Muzeul Metropolitan al Artei, şi din nou, dacă ne rămâne timp - Parcul Central al oraşului.
     Opera este formată din câteva clădiri, iar clădirea principală din mijloc include sala spectacolelor; si a fost denumită ”Bijuteria oraşului, comoara naţională şi internaţională”. Lumea intră, probabil  se cumpără bilete. Intrăm şi noi. Nu facem decât să ne uităm la arhitectura acestui mare hol de la intrare, după care ieşim. În faţa clădirii este o fântână arteziană, pe marginea căreia se aşează turiştii pentru odihnă sau filmare. Ne fotografiem lângă panourile din faţa Operei; privim afişele de pe aceste panouri. Premiera sesiunii de toamnă este în data de 3 octombrie: Faust de Charles Gounod. Citim: „Production Andrei Şerban”. Ne mândrim!
Ne îndreptăm spre Muzeul Metropolitan de Artă care prezintă Expoziţia „De la Cezanne la Picasso”, din data de 14 septembrie a acestui an şi până la data de 7 ianuarie 2007. Muzeul, care datează din 1872, are o colecţie de două milioane piese, ele datând din antichitate, din perioadele următoare şi ajungând până în zilele noastre. Forma muzeului este rectangulară, cu o cale de acces în trepte, situată la mijlocul clădirii. După urcarea treptelor exterioare pătrundem printre coloane, în Sala Mare (The Great Hall). Aici sunt expuse pliante, se vând bilete se odihnesc cei care au parcurs tot muzeul. Biletul costă 20$. Sunt două intrări în sălile Muzeului, una în partea dreaptă şi alta în partea stângă. Întrăm şi vizităm primul etaj. Prima sală, de aici, care se deschide ochilor noştri este cea cu Arta greacă şi romană; din arta greacă vedem sculpturi, vase, obiecte din bronz, din cea romană – sculpturi, bijuterii, giuvaeruri, pietre nestemate, obiecte din bronz. Prima sculptură este cea a unui Războinic rănit, se presupune că este a primului grec care a păşit pe pământul Troiei– Protesilaos, fiul regelui Thessaliei. El ar fi ignorat avertizarea oracolului şi ca atare a fost primul om ucis în bătălie, de către Hector. M-a impresionat Statuia din marmoră a unei Amazoane rănite; este o copie romană a celei originale greceşti. Ştim că în arta greacă amazoanele erau femei războinice din Asia Mică, descrise ca luptând cu eroism întocmai ca Heracles, Achile şi Tezeus.  Această statuie reprezintă o refugiată care şi-a pierdut armele în luptă şi sângerează dintr-o rană sub sânul drept. În ciuda situaţiei grave a trupului, faţa ei nu arată durerea, reţinerea emoţională fiind caracteristică artei clasice a  secolelor V şi IV î.e.n. Apoi privim Capul Atenei din perioada helenistică, sec.3-2,  Cap al bunătăţii şi multe alte statui din marmură. Cele greceşti, în special, reprezintă imaginea omului ideal: frumos, virtuos, curajos şi îndemânatic. Ca să înţelegem reprezentările acestor minunate sculpturi, trebuie să ne amintim de istoria artei greceşti, adică cele patru perioade: cea homerică, apoi cea arhaică, cea clasică şi cea elenistică. Statuile din perioada homerică erau pictate şi decorate cu motive geometrice; în perioada arhaică erau reprezentate chipuri de zei lucrate din lemn şi imagini fantastice de centauri, sfincşi, gorgone. Totuşi în această perioadă s-au creat imagini de zei şi de eroi din mitologie, după chipul oamenilor reali; în perioada clasică s-au creat sculpturi cu chipuri pline de măreţie, de eroism şi să nu uităm că, din punct de vedere arhitectural, în această perioadă a fost construit Partenonul, pe Acropole - dealul care domină Atena. În perioada elenistică se adânceşte cunoaşterea omului, care este de multe ori reprezentat în anumite momente de acţiune (ex. Marsias în supliciu este imaginea unui corp deformat prin supliciu). În general sculpturile  care înfăţişează trupurile goale, aşezate aici pe piedestale înalte, mă întristează. Recunosc măreţia lor, calitatea compoziţiei acestor sculpturi, admir amănuntele anatomice ale corpului omenesc, armonia lor, frumuseţea, dar mă întristează! Cineva spunea atât de inspirat că fericiţi sunt aceia care pot auzi sculpturile vorbind…
     În partea destinată Artei romane aflăm portretul Impăratului Augustus şi Bustul unui bărbat cu barbă. Cupidon şi Psyche realizată în 1794 de către Antonio Canova, este impresionantă. Lucrată din metal şi acoperită cu ghips, statuia Zeului dragostei, fiul lui Venus, străluceşte fermecător; mâinile ridicate ale lui Psyche şi împreunate cu ale lui Cupidon, ca două perechi de aripi, se  pregătesc pentru îndelungatul zbor al dragostei. Alt exemplar, aflăm că se găseşte la Sankt Petersburg. Discutăm despre povestea vieţii acestei tinere vestită pentru frumuseţea ei, părăsită de părinţi pe un munte, dusă de vânt într-un palat unde se iubea numai noaptea cu un necunoscut a cărui chip nu avea dreptul să-l vadă. Încălcând interdicţia, aprinzând la un moment dat un opaiţ, l-a văzut pe Zeul dragostei; acesta supărat că i-a încălcat legământul, o părăseşte, Psyche îl caută. Capriciosului Zeu  i se face milă de soarta ei şi iubind-o totuşi, o ia în ceruri, o face nemuritoare şi trăieşte veşnic cu ea.
   Păşim sfios printre alte sculpturi romane, vase, bijuterii, giuvaieruri, bronzuri.
   În partea dreaptă din faţă este expusă Sculptura şi arta decorativă europeană  Sunt o mulţime de camere ale palatelor europene, din secolele 15-18 (camere cu artă engleză şi franceză): Mobilier, ceramică şi sticlărie, lucrări din metal, tapiţerii şi pânzeturi. Mai departe, tabloul Creaţia lui Adam - scena biblică - ne evocă starea de închinăciune. Expoziţia se continuă cu arta secolelor 17 şi 18, sculpturi din Spania şi Italia. Aici mă impresionează un imens tablou care ocupă o parte din perete, o tapiţerie lucrată cu migală, în culori diafane, reprezentând o scenă mitologică. porţelanuri de Meissen, obiecte din argint, ceasuri şi diverse ornamente. Evanghelia iluminată, un manuscris realizat într-un centru monahal din regiunea Ambara – Etiopia. Conţine 178 de foi care descriu viaţa lui Iisus şi portrete a patru evanghelişti care prezintă conţinutul capitolelor acestei cărţi sfinte. Noul Testament a fost tradus din greacă (Greek), limba Etiopiei. Începuturile civilizaţiei etiopiene încep în secolul 6, când imigranţii din Arabia au fuzionat cu grupuri indigene şi au dezvoltat regatul lui Aksum. Ne amintim că în secolul 4 creştinismul a devenit religia oficială.
   Sculpturi din perioada Renaşterii italiene - secolele 15-16: Michelangello! După ce am citit „Agonie şi extaz”, dorinţa mea de a vedea Italia a crescut. David se prezintă în măreţia lui; admirăm frumuseţea trupului şi forţa care o emană, gata în orice moment de o pasiune puternică. Este o sculptură fascinantă, imitând creaţia divină.
   Urmează sculpturi din restul Europei, din secolul 16 şi până în secolul 19, lucrări ale lui Rodin. Tabloul „Sfântul Petru ca Papă” este realizat de Bertrand Francoise Dupon, în 1689, figura Papei fiind inspirata din cele  aflate în mormintele romane.
   Coborâm pe nişte scări la mezanin şi vedem Colecţia Robert Lehman, dispusă în mai multe încăperi, cu picturi, artă decorativă, desene, picturi italiene începând cu anul 1300: Petrus Christus, Goya, Ingres, Rembrandt, impresionişti şi post-impresionişti, emailuri, sticlă veneţiană, bronzuri; arabescuri, statui, colonete, nervuri, lanţete, toate acestea pe vase de sticlă, vase din metale nobile, pe mobilier din lemn, din metal, pe bijuterii din aur şi argint; totul încărcat, dantelat, armonizat, găurit, aurit... Minunate şi uluitoare  lucrături făcute de mâna omului... Ce fel de oameni au fost?  De unde atâta răbdare, atâta timp, atâta dragoste de frumos, atâta maiestrie, atâta ambiţie, atât profesionalism? Ce vremuri! Acum trăim alte vremuri şi nu vom mai fi în stare să mai realizăm ceea ce au realizat oamenii Renaşterii, perioadă de înflorire culturală şi artistică, din secolele 15-16. Nu nu vom fi în stare, trăim în alt timp, avem alte priorităţi, alte gusturi, alt ritm al vieţii...
     Intrăm în Sala Armelor şi Armurilor: arme europene, islamice din secolul 15, arme turceşti din perioada  Imperiului Otoman, japoneze şi altele. Nu mă pasionează! Aceste arme şi armuri dezvăluie ura şi dorinţa de răzbunare a oamenilor din acea vreme.
     Ieşim şi ne îndreptăm spre stânga, trecând din nou printre sculpturile greceşti şi intrăm în sala Colecţiilor africane şi americane: sculpturi în lemn, în piatră, obiecte din aur şi argint. În prelungire - cofetăria şi restaurantul.
     Urcăm la etajul doi, considerat inima acestui muzeu. Este expusă Arta medievală din secolul 15 până în secolul 19, copii după Goya, Durer şi Rembrandt. Superbă este pictura lui Giovanni Paolo Pannini (sec.18, ulei pe pânză). „Vedere a Romei moderne”, o lucrare originală prin încorporarea ingenioasă a peisajelor, elemente cu desen arhitectural şi scene pictate, întoarcerea la natură şi interesul pentru perioada trecută, romană. Şi coloritul este superb: predomină roşul şi cărămiziul. Nu mă aşteptam să întâlnesc acest tablou, aici, în acest Muzeu. Copiii mei au lucrat o zi întreagă la un puzzle primit din Statele Unite şi care urmărea reconstituirea acestei picturi. „Îţi aminteşti, Ioana, de acest tablou?” o întreb mai mult exclamând, entuziasmată.  
     Ne deplasăm. Din nou sculpturi, picturi şi artă decorativă europeană din secolul 19, printre care „Tânăra domnişoară în 1866” a lui Manet; Artă cipriotă, sala cu lucrări de Artă din Japonia, Asia şi China; tot aici sunt colecţiile pictorilor europeni, desene, printuri şi fotografii.  O colecţie specială cu picturi din secolele 14-16: El Greco  este prezent aici cu „Viziunea Apocalipsei”, tablou de o gravitate impresionantă, „Adoraţia pastorilor”, „Viziunea Apocalipsei”. Vedere a oraşului Toledo, în care figurile sunt alungite, ca şi cum ar tinde să se înalţe la ceruri, sub forma unor flăcări luminoase. În tablourile lui culorile iau locul luminilor, ele uimesc prin varietatea şi intensitatea lor.,tablouri cu un superb colorit, precum şi alte tablouri în care  culorile uimesc prin varietatea şi intensitatea lor. Nu lipsesc Goya, Rembrandt, Ingres, Jan van Eyck, Poussin, Raphael, Tiţian, Van Dyck, Velasquez, Veronese şi alţii. Autoportretul lui Rembrandt tronează pe peretele central al sălii, îl poţi privi chiar înainte de a intra în sala respectivă. Mai descoperim şi al doilea autoportret, deci unul făcut în 1659 şi altul în 1660, apoi „Aristotel cu bustul lui Homer” şi „Portretul Nobilului oriental” (1632).  Iată şi „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp” pictura care i-a adus celebritatea: se execută disecţia unui cadavru, pictorul având aici rolul unui regizor, punând în scenă actul respectiv. Îmi plac tablourile lui Rembrandt „la nebunie!”, nu numai pentru lumina pe care o foloseşte cu măiestrie, ci şi pentru expresivitatea chipurilor, pentru lumina lor interioară care străbate trupurile şi ajunge până la noi, cei ce privim „de departe”, aşa cum îi plăcea să recomande celor ce-i priveau tablourile. Octavian Paler spune într-o carte a sa, că bătrânii lui „obişnuiţi” par nişte filosofi. Şi are dreptate!
     Mi-a plăcut tabloul lui Viller „Fată pictând”; un chip diafan, cu îmbrăcăminte diafană; pictează în lumina care pătrunde prin fereastră. Apoi Tiţian redând frumuseţea nudă, îndrăgostit de formele pline ale femeii, de culorile  puternice pe care le-a folosit în pictură, toate acestea le vedem în tabloul „Danae”, femeia cu forme pline stând întinsă şi bărbatul la picioarele ei, adorând-o... alb, albastru, verde şi maro, lumini şi umbre, umbre şi lumini... „Madona cu copilul” tablou pictat de Duccio di Buoninsegna (sec.13); Maica Domnului poartă copilul pe braţul stâng şi îl arată lumii întregi. Icoana încearcă să ne dăruiască o rază din frumuseţea imaterială, divină... „Fecioara Maria” o întâlnim sub penelul mai multor pictori, dar este mereu alta şi totuşi aceeaşi: ne uimeşte şi ne tulbură privirile şi sufletele. O privim cu interes şi smerenie.
    Şcoala veneţiană ne aduce în memorie pe Tiţian, Veronese, Tintoretto, Giovanni Bellini şi Gorgione. Bellini este de fapt numele unei familii de pictori veneţieni, dintre care Gentile şi Giovanni au fost cei mai talentaţi. Giovanni se spune că a influenţat întreaga şcoală veneţiană, cu coloritul său şi cu invenţiile sale alegorice.  “Sfânta Familie” a lui Veronese, plină de bogăţie şi fast, este, de fapt, o apoteoză şi nicidecum reprezentarea familiei sărace a lui Iosif. Privim picturile lui Veronese, considerat cel mai mare colorist...
     Când apare un tablou de Tiţian, ne cuprinde o mare emoţie. Remarcăm galbenul lui Tiţan, roşul lui Rubens, tentele pământii dar luminate de undeva din spate, ale lui Rembrandt. Cineva spunea că acesta picta în lumină, adică pe fondul luminii aşternea culorile sale pământii. Dar câţi alţii nu se alătură acestor pictori geniali!
   Închid ochii şi-mi apare în imagine tabloul din dormitorul Ioanei... „Santa Maria de la Salute” cu domul său dublu... Cupola albă cu volutele-i întortocheate, cu scara-i pentagonală şi cu o mulţime de statui; o Evă aproape goală, situată pe înaltul unei cornişe. O copie a tabloului lui Canaletto care se află în muzeul italian. Şi coloritul alb –roz, până la cărămiziul pal... Peninsula în capătul căreia este situată cu adevărat biserica, se află între cele două mari canale: Giudecca şi S.Marco, pe principala arteră de circulaţie a Veneţiei – Canale Grande...  Un autor francez spune că este cel mai minunat loc din lume. Cred!, dar şi pictorul a reuşit să redea pe deplin frumuseţea şi misterul acestei biserici. Nu degeaba era considerat, la începutul secolului 18, unul din marii poeţi ai Veneţiei!
     Mergem mai departe... Ştiam că Tintoretto (sec.16) este regele pictorilor puternici, poate chiar violenţi, prin tuşele remarcabile şi ne convingem privindu-i lucrarea „Miracolul pâinilor şi al peştilor”.
     De fapt, fiecare pictor, a folosit culorile, luminile, umbrele, tuşele, spre a-şi exprima  iubirea, a-şi imortaliza visele, într-un mod mai calm sau mai tulburător, mai melancolic sau mai grav, după temperamentul fiecăruia dintre ei. În poezie, cuvintele trebuie să redea şi culori, şi lumini, şi umbre, şi tuşe. Aparent este mai uşor, dar numai aparent! Iar daca spuneam ca sculpturile mă uimesc şi mă întristează, picturile mă bucura; oricum si unele si altele se adreseaza mintii si ajung cu rapiditate la suflet.
     Studiul „Capul unei femei” a lui Oreuze din Franţa îmi place şi îl privim minute în şir.
     În sala Artei moderne şi contemporane, adică perioada de la 1900 şi până în prezent, vedem lucrări de: Balthus, Boccioni, Bonnard, Matisse. Privim tabloul „Marguerite purtând pălărie” realizat în 1918, în Franţa de către Henri Matisse şi sesizăm  seninătatea chipului; este pictură în ulei pe pânză. Cubistul Georges Braque, prietenul lui Picasso de care se desparte mai târziu, este prezent cu pictura sa „Masa muzicianului”(1913), în care obiectele se orânduiesc în înălţime, mai mult decât în profunzime, de parcă ar ieşi din sfera atracţei gravitaţionale. Picasso, cel ce s-a jucat cu formele, practicând asprimea lor şi în jocul său ajungând până la cubism, este prezent cu multe lucrări, printre care: „Portretul Gertrudei Stein”, realizat în 1906 şi Arlechinul în 1901, picturi în ulei pe pânză. Celelalte lucrări cred că sunt aduse de la alte muzee, deoarece a fost o perioadă de  expunere a operei acestui pictor spaniol, atât de adorat de unii. Sincer, nu mă mişcă tablourile lui! De gustibus...
     Mai curând m-a impresionat fantezia extraordinară a suprarealistului spaniol Salvador Dali, din tabloul – „Acomodarea dorinţelor”, realizat în 1929.  Apoi „Studiu” al francezului George Braque, fondator al cubismului, alături de Picasso, realizat în 1939, reprezentând chipul frumos, angelic chiar, al unei femei.
     Cu mare interes  căutăm sala în care sunt expuse lucrările lui Brâncuşi şi la găsirea ei ne bucurăm ca nişte copii. Găsim trei lucrări ale lui: „Pasărea în spaţiu strălucind”, realizată din marmură în 1923, şi într-adevăr străluceşte ca şi cum ar fi luminată de o lumină misterioasă, de natură cosmică. Concepută fără aripi, fără pene, reuşeşte astfel să redea esenţa zborul păsării ... Redau copiilor cele aflate de la  Petre Ţuţea şi anume că Brâncuşi ar fi fost întrebat de cineva de ideea care a stat la baza înfăptuirii „Maiastrei” şi Brâncuşi ar fi răspuns: ”Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă şi când am constatat că nu o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva mi-ar fi dat  peste mâini.”  Desigur că era dorinţa lui de o viaţă, de a afla taina zborului. „Muza adormită” - lucrată în bronz, sugerează visul,  de data aceasta muza visează cu ochii deschişi… Interesant! Se spune că portretele lui de copii au anticipat visul muzelor adormite, dar modelul acestei muze i-a fost o baroneasă, prietenă a lui Rodin.. Erau de fapt nouă muze, fiice ale lui Zeus, inspiratoare ale artelor şi care în mitologia romană purtau numele de Camene. Faptul că în această sculptură muza este adormită (care dintre ele?), poate sugera supliciul la care este supusă arta, în interiorul ei, fără a-şi trăda suferinţa în afară, poate din mândrie, pe suprafaţa obrazului neaflându-se nici o cută… „Portretul lui Nancy Cunard” lucrată tot în bronz. Am stat contrariată câteva clipe: este cumva „Negresa blondă”?, sau „Pasărea de aur”- bronzul din 1933? Da, este Nancy Cunard, o poetă pe care a întâlnit-o Brâncuşi, prietenă cu Tristan Tzara. Părul ei strans la ceafă, nasul caraghios, înclinarea capului asimetrică faţă de trup, totul sugerează o figură hazlie.
     Copiii încearcă să-mi tempereze emoţiile, neştiind că acest maestru îmi evocă amintirea locului unde mi-am petrecut copilăria…
    În sala sculptorilor europeni privim : „Moartea lui Socrate” a lui David şi „Burghezii din Calais”- sculptură imensă din bronz, a lui Auguste Rodin, asamblată pentru prima oară în 1885, la Paris şi zece ani mai târziu, în holul primăriei din Calais. Alături este „Heracles arcaş” sculptura lui Antoine Bourdelle, realizată între anii 1817-1923, în care-şi arată ura împotriva asupritorilor.
     În altă sală: Arta Cipriotă, Arta Asiei Centrale şi Islamice, Arta Coreeană, Japoneză; apoi sala Instrumentelor muzicale, de la apariţia lor şi până la cele existente în zilele noastre. Din balconul imens al sălii Artei Asiei Centrale şi Artei Islamice  se vede parcul interior al Muzeului. Întorcându-ne spre perete vedem impresionanta sculptură în lemn pictat şi aurit „Sfântul Ioan Botezătorul”, realizată în Spania, în secolul 17, de către Juan Martinez Montaneseste: Sfântul Ioan arată cu degetul, atrăgând atenţia asupra sosirii lui Iisus; este îmbrăcat în haină din piele de cămilă care este simbolul tradiţional, făcând aluzie la simplitatea vieţii din care a provenit.
     Coborâm cu liftul la „Ground floor” şi vizităm sala  Artei egiptene, în care sunt expuse mumii şi sarcofage. Sigur că este trist, macabru să le priveşti, dar este totodată interesant; deschizi ochii bine şi gândeşti, îţi explici cum s-a dezvoltat această artă; privim figurile drepte având părţile corpului perfect simetrice faţă de mediana care le traversează, deoarece Egiptenii credeau că sufletul (parte a fiinţei) pe care o numeau ka, continuă să trăiască şi după moartea trupului şi că se poate întoarce în trup. De aceea îmbălsămau trupurile, pentru a nu putrezi şi mai puneau în morminte statuia celui mort pentru a fi înlocuit trupul, în cazul putrezirii. Aşa s-a dezvoltat sculptura şi pictura lor, având un caracter religios-funerar. Doar capul era sculptat cu mare atenţie, pentru a reda cât mai bine trăsăturile feţei. Culorile folosite erau: galbenul pentru femei şi maroul pentru bărbaţi.     
     Sala costumelor este închisă pentru renovare şi în  pliant se indică faptul că poate fi vizitată începând cu data de 12 decembrie 2006. Înainte de plecare mai vizităm templul egiptean restaurat - Templul lui Dendur, construit din stânci de mare, de către Romani, în jurul anului 15 e.n., în cinstea unor zei. Este expus în acest Muzeu din 1978. Templul măsoară 25 metri până la poarta din dreptul râului şi este înalt de aproximativ 8 metri. Baza Templului este decorată cu sculpturi reprezentând plante care cresc în apa Nilului. Totul foarte interesant! Ieşim tăcuţi, uluiţi, copleşiţi  de orele de admiraţie şi de farmec. Câţi bani s-au cheltuit pentru cumpărarea acestor opere de artă! Şi totul făcut în ideea grijii pentru sufletele noastre!  Această grijă însufleţeşte civilizaţia occidentală, adaugă segmentului de civilizaţie materială, un alt  segment - cel spiritual.
                                                                         „Natura este creaţia lui Dumnezeu,
                                                                                       iar cultura a omului”.
                                                                                                          Sombart

     Ora cinci şi un sfert. Muzeul se închide. Vrem să beneficiem de ultimele minute... Muzeul se află în aria  Parcului Central. Ieşim din Muzeu, ne fotografiem pe scări, suntem obosiţi, dar îmbogăţiţi sufleteşte. Profităm de puţinele ore de lumină care mai însoţesc această zi, şi ne îndreptăm spre una dintre intrările Parcului. Pe o porţiune a şoselei care mărgineşte parcul, staţionează trăsuri de închiriat, pentru plimbări în parc. Intrăm în adâncul parcului care are o lungime de 4 km. şi o lăţime de 0,8 km. În interiorul parcului; sunt alei şi străzi, vegetaţie foarte bogată, copaci, flori, bănci. Ne plimbăm, ne odihnim pe o bancă, timpul se scurge prea rapid, ne ducem spre maşină şi plecăm spre casă.
     După spusele unui monah „artistul trebuie să facă ceea ce-i place, să-i placă ceea ce a făcut; să nu-i pese de nimeni şi de nimic”. Da, artiştii sunt oamenii care simt cel mai bine libertatea! Într-adevăr ei mediază între lumea de sus şi cea de jos, ei sunt ca îngerii, şi aceasta este aşa-numita „poziţie cosmică a artei”.




 
Prezentarea
Webdesign by CCP Ny hjemmeside