PRIMA PAGINA Restituiri RESEDINTA DOMNEASCA TEMPORARA DE LA PITESTI
 
RESEDINTA DOMNEASCA TEMPORARA DE LA PITESTI
Scris de GERARD CALIN   
gerard calinLa finele secolului al XIV-lea şi începutul celui următor, asistăm în cele două ţări româneşti de la răsărit şi sud de Carpaţi la „implantarea” curţilor domneşti în unele oraşe, fenomen ce avea drept scop consolidarea urbanizării acestora.

Atestări documentare ale curţii domneşti de la Piteşti

 Curţile domneşti pot fi împărţite, după felul în care erau folosite de domnie, în două categorii: curţi domneşti oficiale – aflate în localităţile unde domnii au rezidat în cea mai mare parte a domnie lor şi curţi domneşti temporare – aflate în târgurile importante ale ţării unde domnia avea diverse interese. În aceste târguri, curţile domneşti se aflau sub cârmuirea vornicilor „nişte castelani ai domnului, ce rezidau cu o putere armată, un rost militar, în castelul domnesc ce forma nucleul târgului”. În Ţara Românească pe lângă vornicul de târg, funcţiona şi pârcălabul care, spre deosebire de Moldova, era „un funcţionar orăşenesc pentru bâlciuri” şi lua vama, venitul ocolului, rânduia târgul şi oborul de vite.
 Toate localităţile unde domnii au emis acte pot fi considerate reşedinţe domneşti temporare. Ele se deosebesc însă prin faptul că doar puţine la număr prezentau un real interes pentru domnie. Acestea erau în mod special oraşele, din care unele aveau adevărate curţi domneşti, altele doar case domneşti, iar în cele unde nu exista o clădire specială, destinată unor astfel de vizite, domnul şi curtea ce-l însoţea locuia în casele unui boier de vază. Oraşelor li se adaugă satele care aparţineau direct domnului.
 Reşedinţele domneşti temporare deveneau oraşele ţării, importante din punct de vedere economic, politic, strategic, religios etc. În unele dintre acestea, domnitorii au construit curţi domneşti, unde poposeau însoţiţi de membrii ai divanului, în deplasări ce se făceau frecvent în anumite perioade ale anului. Pe lângă dreptul de proprietate, domnul avea în oraşe şi dreptul de a ţine scaun de judecată. Aceste scaune de judecată vor dispărea în secolul al XVII-lea, odată cu accelerarea procesului de decădere a oraşelor.
Reşedinţele domneşti temporare se înscriu în aşa numitul fenomen al domniei itinerante şi au funcţionat pe aproape tot cuprinsul Evului Mediu românesc. Deosebirea dintre acestea şi curţile domneşti oficiale este făcută prin menţiuni de genul „cetatea de scaun” sau „în minunata şi strălucita cetate de scaun”, care se întâlnesc numai la cele din urmă.
Energia economică a oraşului, dar şi poziţia sa geografică care-i asigura o legătură directă cu capitalele Ţării Româneşti – Curtea de Argeş, Câmpulung, Târgovişte şi Bucureşti, au determinat alegerea Piteştilor ca reşedinţă domnească temporară.
Prima atestare documentară a oraşului Piteşti datează de la 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân (1386-1418) dăruieşte mănăstirii Cozia „o moară în hotarul Piteştilor”. Urmează o a doua la 19 iunie 1421, când aceeaşi mănăstire are „două mori la Piteşti”. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân existau deja în Ţara Românească unsprezece centre comerciale, unele târguri şi altele oraşe: Argeşul (numit mai târziu Curtea de Argeş), Târgoviştea, Severinul, Bistriţa, Târgul Jiului, Râmnicul (Vâlcii), Câmpulung, Piteşti, Giurgiu, Brăila,  şi Turnu (Măgurele). Al doisprezecelea, Târgşorul – numit în documente Forum Novum (târgul nou), a fost întemeiat chiar de marele domnitor.
Numele Piteştilor dispare din documente pentru şaizeci de ani, când la 16 august 1481, apare în hrisovul lui Basarab Ţepeluş ca loc al sfatului domnesc.
Deja la sfârşitul secolului al XV-lea, Piteştii căpătaseră faimă şi ajunseseră punct geografic de orientare, căci la 13 iulie 1499, se arăta un hotar „până la drumul Topanei care merge la Piteşti”.
Ulterior venirea şi şederea domnilor ţării la Piteşti nu mai este ceva neobişnuit. Astfel, la 6 iunie 1508, Mihnea cel Rău (1508-1509), dă  hrisov „scris în Piteşti”, iar într-o carte a lui Vlăduţ din 1 aprilie 1510 se arată că a fost scrisă în „oraşul Piteşti”. Este prima menţionarea a Piteştiului ca oraş.
Neagoe Basarab (1512-1521) a petrecut multă vreme în zona Argeşului, staţionând atât la Curtea de Argeş, cât şi la Piteşti. Într-un hrisov emis de cancelaria acestui domnitor la 22 noiembrie 1517 este semnalată existenţa curţilor domneşti la Piteşti. Hrisovul se încheia astfel: „Şi eu Moisi scriitor, care am scris în noile curţi din oraşul Piteşti…”. Cu siguranţă că voievodul avea acum palatul său, dar „noile curţi” arată că o curte domnească fusese şi mai înainte. Predilecţia lui Neagoe Basarab pentru Piteşti, de unde a emis un număr sigur de 19 documente (unul în 1516 la 3 noiembrie; patru în 1517, la 21 ianuarie, 18 iunie, 19 iulie, respectiv 22 noiembrie; patru în 1518, la 18 ianuarie, 28 ianuarie, 29 iulie şi la 18 decembrie; zece în 1519 la 10 ianuarie-august, 13 ianuarie, 15 ianuarie, 21 ianuarie, 28 ianuarie 22 aprilie, 6 mai, 28 iunie, 9, respectiv 11 iulie), „pe care nu a manifestat-o în aceeaşi măsură faţă de Bucureşti” (s. n.), de unde ni s-au păstrat numai 16 documente emise în domnia acestui voievod, credem că se datorează pe de o parte preocupărilor domnului pentru construcţia ansamblului mănăstiresc de la Curtea de Argeş, iar pe de altă parte, aşezării oraşului la o distanţă mai mică de Craiova, sediul puterii boierilor Craioveşti, familie din care Neagoe Basarab provenea.
La Piteşti, domnul şi sfatul său ţineau scaun de judecată. Hotărârile luate erau consemnate în hrisoave şi porunci domneşti. Astfel, înainte de 1519, avea loc o judecată, despre care avem informaţii doar dintr-o scrisoare a spătarului Lazăr către braşoveni, în care se vorbeşte despre Dragoslav şi Mihăilă din Brăneşti în judecată cu un braşovean: „pentru pâra lor, că s-au pârât în Piteşti cu Balmăş Hanăş, înaintea domnului şi s-au prins să meargă la Braşov, să le facă judecată să li să plătească. Dar el nu s-a ţinut de judecată. Deci ei au pus mâna pe un fecior al lui, pe care l-au ţinut la Brăneşti”.   
Din Piteşti domnitorul a purtat o vie corespondenţă cu oraşele Braşov şi Sibiu. S-a păstrat scrisoarea cu data de 26 august 1516 trimisă braşovenilor. Pe lângă limba slavonă, în cancelaria domnească de la Piteşti a fost folosită şi limba latină. La 18 decembrie 1518, Neagoe Basarab s-a adresat sibienilor în limba latină, printr-o scrisoare expediată din Piteşti.  
Rolul pe care a dorit să i-l confere acest voievod actualei capitale a Argeşului, reiese din două documente. Primul, emis la 18 ianuarie 1518 se încheia astfel: „Şi eu, Florea, care am scris în minunatul foişor al Piteştilor”; afirmaţia indică faptul că Neagoe crease o nouă formă de arhitectură, care îl impresionase pe grămătic. Al doilea document, era emis la 6 mai 1519 „în minunatul scaun din Piteşti”, calificativ ce s-a mai păstrat pentru perioada respectivă, doar pentru curţile domneşti de la Târgovişte şi Bucureşti, şi pentru capodopera arhitecturală de la Argeş.  La cele arătate mai sus s-ar putea adăuga şi posibilitatea ca Neagoe Basarab să fi avut moşie personală aici.
A suscitat interesul istoricilor faptul că la numai nouă ani după ce Neagoe Basarab a emis ultimul său document cunoscut din acest oraş, la 5 mai 1528 se vorbeşte de „satul Piteşti”. Ginerele lui Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi (1522-1523, 1524-1525, cu întreruperi şi 1525-septembrie 1529) da mănăstirii Argeş „jumătate din Piteşti şi din sat şi din moară şi din vamă şi din tot ceea ce a fost partea jupanului Oancea vistier”, iar la 25 mai acelaşi an „jumătate din satul Piteşti, jumătate din vecini, jumătate din câmpul care este pentru hrană şi jumătate din moară”. Aurelian Sacerdoţeanu este de părere că la data respectivă oraşul, târgul şi satul se aflau în aceleaşi hotare, „fără ca între ele să fie o delimitare teritorială precisă, ci numai una funcţională: oraş semi-agrar”.
De la domnitorul Radu de la Afumaţi ni s-a păstrat un singur document emis în Piteşti, la 2 septembrie 1528.
Oraşul Piteşti este folosit ca reşedinţă temporară şi de domnitorul Vlad Înecatul (1530-1532), de la care avem şase documente emise aici la: 2 mai 1531, scris în „cetatea Piteşti”, 28 mai 1532, 14 iulie 1532, 21 iulie 1532, 14 iulie 1532 şi 10 august 1532-1533. Calitatea de reşedinţă domnească a  acestui oraş, în vremea lui Vlad Înecatul, este subliniată şi de faptul că hrisovul din 2 mai 1532 este scris, aşa după cum se menţionează, în cetatea Piteşti (cetate de scaun), iar cel din 28 mai 1532 „în scaunul Piteşti”.  
Până la sfârşitul secolului al XV-lea, mai emit documente din Piteşti, domnitorii: Vlad Vintilă de la Slatina (Buzăului) (1532-1535), de la care avem unul singur, din 28 august 1533. Din document reiese că oraşul Piteşti era pe plan egal cu Argeşul şi Râmnicul, căci orăşenii erau obligaţi să plătească mănăstirii Tismana vamă la vad la Diiu”.
Acest domnitor elaborase în iarna 1533-1534, împreună cu Ferdinand I de Habsburg (1521-1564) – cu care purtase intense tratative – un plan de răscoală antiotomană.
Pregătirea de luptă a domnului muntean reiese din faptul că în numai doi ani după urcarea pe tron, el a strâns tributul de şase ori, din care doar unul a fost trimis la Poartă, motivând faţă de locuitori că sultanul urma să întreprindă o nouă expediţie militară şi cerea noi subsidii.
Planul antiotoman a fost trădat marelui vizir Ibrahim Paşa, precum şi aşa-zisului guvernator otoman al Ungariei, Aloisio Gritti, aflat în trecere prin Ţara Românească între sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1534, de gruparea boierească filoturcă, condusă de logofătul Vâlsan Furcovici, rudă prin alianţă a Craioveştilor, amestecaţi şi ei în trădare. Tabăra lui Gritti, care se îndrepta spre Târgovişte, unde ar fi trebuit să-l înlocuiască pe Vlad Vintilă, dar nu a mai ajuns, a fost atacată de oastea domnului la 29 iulie 1534, pe câmpul dintre satele de atunci Cătunul (azi dispărut) şi Turceşti-Războieni (cartier al localităţii Piteşti de azi), la răsărit de Drumul Mare, în apropiere de Pădurea Roşu (dispărută şi ea, al cărui nume evoca împrejurările sângeroase). Au fost capturaţi şi pedepsiţi fără milă între 75 şi 184 de prizonieri şi decapitaţi conducătorii opozanţilor (marele logofăt Vâlsan Furcovici, fratele său marele spătar Radu, pârcălabul Stan cu doi fii, Peia fost mare spătar, Staico al lui Pârvan mare vistier ş.a.), împreună cu un pretendent domnesc ascuns în tabăra lui Gritti, cu a cărui fiică nelegitimă era probabil căsătorit.    
Uciderea lui Vlad Vintilă de către boierii complotişti, înfăptuită între 10 şi 13 iunie 1535, a pus capăt planului de cooperare antiotomană cu Ferdinand I de Habsburg, solicitat, fapt interesant, de către domnul muntean, căruia istoriografia română nu i-a acordat în trecut atenţia cuvenită.     
De la Pătraşcu cel Bun (1554-1557) se păstrează patru acte, după cum urmează: 5 iulie 1555, 6 iulie 1555, 28 aprilie 1556 şi 17 iulie 1557.

Reşedinţa domnească de la Piteşti în Evul Mediu Târziu
După anul 1557 nu mai există dovezi ale funcţionării cancelariei domneşti la Piteşti, ceea ce se explică prin concentrarea acestei activităţi la Târgovişte şi Bucureşti. Faptul că sfatul domnesc a încetat să se mai întrunească la Piteşti nu a afectat existenţa Curţii Domneşti locale, care s-a menţinut până în secolul al XVII-lea, datorită intensei vieţi economice a oraşului.
Astfel, Mihai Viteazul (1593-1601) ar fi stăpânit, pe lângă o moară pe Argeş, şi case în oraş, folosit ca reşedinţă domnească temporară, de unde cancelaria sa a emis acte.
Între anii 1600-1601, armatele polone şi oştile sale au staţionat la Piteşti, unde aveau comandamentele. Un informator anonim relatează într-o scrisoare în limba italiană, expediată din Piteşti la 7 decembrie 1600, despre lupta de la Bucov, pe Teleajen (20 octombrie 1600). Într-un document în limba germană, din noiembrie 1600, se preciza că Ioan Potock, starostele Cameniţei şi general al Podoliei, a trimis o scrisoare din Piteşti în care anunţa înlocuirea lui Mihai cu Simion Movilă. Domnitorul Simion Movilă (1600-1602 cu întreruperi) a expediat două scrisori din Piteşti, la 1 şi 5 noiembrie 1601.
De la Matei Basarab (1632-1654) ne-au parvenit două acte emise la Piteşti, ambele fiind datate 18 mai 1645, având menţiunea „scris la Pod la Piteşti”. Nu se ştie dacă „la Pod” reprezenta un pod de trecere peste un curs de apă (un pârâu din oraş sau râul Argeş), sau dacă termenul respectiv se referă la o stradă podită cu bârne sau scânduri. În Piteşti, până la finele secolului al XIX-lea au existat două străzi cu astfel de nume: strada Podului sau Podurilor, azi strada Crinului, şi strada Podurilor sau Podul Viilor, actualmente strada Viilor. S-a numit Podul Viilor deoarece această stradă ajungea la podul de peste râul Argeş, unde făcea legătura cu drumurile care se prelungeau până la viile din Dealul Piteştilor. Se pare că Matei Basarab a construit o curte nouă în Târgul din Vale, pe locul ce păstrează numele de „Curtişoara”.
Legături cu Piteştii a avut şi Constantin Şerban (1654-1658), care a ridicat din temelii în 1656 Biserica Sfântu Gheorghe din centrul oraşului şi, probabil, în apropierea ei a construit un palat cu dependinţe, curte şi grădină pe locul unde se intersectează străzile Teiuleanu şi Craiovei.
Ultimul domnitor care a avut legături foarte strânse cu Piteştii a fost Constantin Brâncoveanu (1688-1714), posesor în această zonă a unor mari suprafeţe plantate cu viţă de vie.
Însemnările zilnice ale acestui domnitor, ca şi Cronica oficială a domniei lui – intitulată Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu – întocmită de Radu Greceanu consemnează prezenţa la Piteşti a lui Brâncoveanu, în septembrie 1963, iulie 1695, 1696, septembrie-octombrie 1697, 1698, 1706 şi 1710. Domnitorul era mare amator de a petrece aici culesul viilor, venind de la Târgovişte  unde petrecea vara, căci temperaturile erau mai suportabile.
Din „Condica de venituri şi cheltuieli a Visteriei de la leatul 7202-7212” se menţionează că, în iulie 1695, aga Radu Golescu primea 45 de taleri pentru „nişte şindrilă şi cuie” necesare „la foişorul de la viile de la Piteşti”, deci pentru o lucrare aflată în execuţie şi ajunsă în faza realizării acoperişului. Pentru „lucrul pimniţii de la Piteşti şi la 60.000 şindrilă 146 taleri”, după cum arată consemnarea din august 1698, din aceeaşi „Condică”.  
În lunile august-septembrie din acelaşi an, Visteria plătea „la meşterii ce au lucrat… la cărămidă, la şindrilă, la cuie şi la alte mărunte, afară de ce au datu de la cămară, tl. 65, încă 123 tl.”. Pentru „casele domneşti de la viile de la Piteşti”.
Cercetări relativ recente au demonstrat că „viile de la Pteşti”, amintite în notele Domnului sau în „Cronica” lui Radu Greceanu, făceau parte, împreună cu localităţile învecinate – Valea Mare, Izvorani, Târgu Dealului – din „ocolul oraşului Piteşti”, deci că aici se afla „Foişorul de la viile de la Piteşti”, menţionat mai sus.   
După cum arată „Cronica”, vizitele lui Brâncoveanu la Piteşti precedaseră ridicarea acestei vremelnice locuinţe domneşti dintre vii, căci „au venit măriia-sa la Piteşti şi tăbărându acolo, câteva zile au zăbovit”, deci au locuit în celebrele corturi luxoase ale epocii, menţionate de unii oaspeţi ai domnitorului, ca lordul Paget.
Construcţia a rămas în proprietatea descendenţilor familiei Brâncoveanu, fiind administrată după începutul secolului al XIX-lea de Aşezămintele Brâncoveneşti, până când, în veacul trecut, impropriu folosită, a început să se ruineze. Nestudiată şi nepublicată ca atare, e a fost considerată pierdută de unii cercetători, care sugerau chiar iniţierea cercetări arheologice pentru a-i descoperi urmele.
Domnitorul a deţinut şi case în oraş pe strada Brâncoveanu, azi demolate. Au rămas neatinse pivniţele sub dărmături. Tot din această perioadă datează casele Panţurescu (actual), casa Păiş-Bobancu şi casa Teodorescu din strada Armand Călinescu.
În timpul domniei lui Brâncoveanu, în cancelaria de la reşedinţa domnească din Piteşti, stolnicul Constantin Cantacuzino (cca. 1640-1716), şeful cancelariei şi consilier intim pentru problemele de politică externă, a elaborat o parte din corespondenţa de stat şi personală. La 2 octombrie 1697, cunoscutul savant umanist, a redactat în Piteşti o scrisoare adresată lui William Paget (1637-1713), om politic şi diplomat englez, ambasadorul Angliei la Constantinopol între anii 1693 şi 1702. Scrisoarea a fost semnalată de istoricul englez E.D. Tappe, într-un valoros fond de epistole aflat în arhiva lordului W. Paget.

Studii şi cercetări arheologice pentru perioada medievală
la Piteşti
Curtea domnească din Piteşti şi clădirile aferente s-au ruinat şi au dispărut în perioada numeroaselor şi distrugătoarelor războaie turco-austro-ruse de la finele secolului al XVII-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea.
Cercetările arheologice, întreprinse în zona centrală a oraşului în anii 1963 şi 1967, cu prilejul lucrărilor de restaurare a bisericii domneşti Sfântu Gheorghe, s-au soldat cu informaţii abundente privind evoluţia ansamblului medieval de la Piteşti. Ele au evidenţiat modul de vieţuire al oamenilor în secolele XII-XVIII, descoperindu-se produse ale olarilor din Curtea de Argeş şi din centrele dunărene. Cu ocazia săpăturilor întreprinse în anul 1963, pe terenul unui fost han, situat în strada Doamna Bălaşa, nr. 3, au fost scoase la iveală numeroase fragmente ceramice, rămăşiţe de olărie, cărămizi, cahle, ţigle, olane de acoperiş, datate în intervalul aferent secolelor XIII-XIX.
Noi cercetări arheologice au fost întreprinse în februarie 1988 cu ocazia excavaţiilor efectuate pentru construirea blocurilor de locuinţe pe terenul cuprins între străzile Maior Şonţu, Teiuleanu, Craiovei şi Bulevardul Republicii. Materialul arheologic descoperit dovedeşte o intensă locuire în perioada medievală, corespunzătoare ultimei părţi a secolului al XV-lea până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Pentru problema tratată de noi, foarte importantă a fost descoperirea Casei Domneşti, pe terenul cuprins între străzile Craiovei şi Bulevardul Republicii, sub fundaţiile actualului bloc „Casa artelor”. La adâncimea de 2,15 m faţă de nivelul actual de călcare, au fost scoase la iveală fundaţii de construcţie din piatră şi cărămidă cu mortar din var hidraulic cu o lăţime de 0,80 m. Investigaţiile efectuate au demonstrat că nivelul de săpare a fundaţiei acestei construcţii pornea de la un strat de pământ de culoare cenuşiu-gălbui, cu urme de fragmente de ceramică specifică primei jumătăţi a secolului al XV-lea. După înlăturarea pământului, pe o mare suprafaţă de teren au fost dezvelit părţile subterane ale construcţiei de plan dreptunghiular cu laturile de 9,60/7,40 m. Zidurile, groase de 0,80 m, au fost lucrate din piatră de râu legate cu mortar alcătuit din var hidraulic şi nisip. În interiorul construcţiei au fost amplasaţi şase stâlpi (patru s-au putut distinge) de piatră, cu dimensiunile de 1,10/1,10 m, dispuşi axial la interval de 3,60 unul de altul şi care aveau rolul de a susţine bolta din cărămidă a beciului. Pivniţa Casei Domneşti era compusă din două încăperi:
- prima, cea mare, cu dimensiunile 10,40 / 5, 20 m, avea patru stâlpi în axul longitudinal;
- a doua, mai mică, avea dimensiunile 5,20 / 2,50 m.   
Poziţia în care a fost amplasat acest edificiu, forma şi dimensiunile lui, adâncimea fundaţiilor, conduc la ipoteza că aici se află Casa Domnească. Potrivit cercetărilor arheologice, s-a concluzionat că respectiva clădire a fost ridicată de Neagoe Basarab (1512-1521) şi îmbunătăţită de Matei Basarab (1632-1654) şi Constantin Şerban (1654-1658).
Deşi bogate în conţinut, rezultatele cercetărilor arheologice nu au putut clarifica multe din aspecte privind întregul ansamblu al complexului de clădiri al reşedinţei domneşti temporare de la Piteşti. Aceasta deoarece mai sunt suprafeţe de teren necercetate, din motive obiective (zona fostului magazin „Modern”), şi care făceau parte din perimetrul reşedinţei domneşti. În eventualitatea în care se vor mai întreprinde cercetări arheologice în zona centrală a oraşului, fapt aproape imposibil datorită amplasării clădirilor moderne, ele vor trebui să urmărească scoaterea la lumină a tuturor construcţiilor ce făceau parte din complexul de clădiri al reşedinţei domneşti şi, pe această bază, cunoaşterea şi fixarea rolului şi funcţiilor ce le reprezentau.         
În ceea ce priveşte istoriografia, problema folosirii Piteştilor ca reşedinţă domnească temporară a reţinut destul de puţin atenţia istoricilor, exceptându-l pe Aurelian Sacerdoţeanu care a studiat perioada domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521).
Prima referire în istoriografie, privind utilizarea Piteştilor ca reşedinţă domnească temporară, o găsim la fraţii Tunusll: „aceste oraşe amândouă au fost reşedinţe domneşti”, afirmaţia vizând pe lângă oraşul ce face obiectul studiului nostru şi Curtea de Argeş.
Ulterior, rolul de reşedinţă domnească a Piteştilor este subliniat de Theodore Margot şi de G.I. Ionescu-Gion. Amândoi fac grave confuzii. Primul vorbeşte despre folosirea Piteştilor ca reşedinţă domnească temporară încă din secolul al XIV-lea, arătând că „fu câtva timp reşedinţa lui Radu Negru (sic!), adică numai în treacăt, pe când acest prinţ îşi întinse cuceririle înlăuntrul teritoriului român. Tot în acest oraş se zice că primi pe ambasadorii marelui Ban al Craiovei (sic!), carele-i închina Banatul şi se recunoştea ca de vasalul său”.
Istoricul piteştean G.I. Ionescu-Gion, scria în urmă cu mai bine de o sută de ani: „Nu vorbim de domneasca cetate a Argeşului, de Piteşti (s.n.), de Câmpulung  şi de Târgovişte. Acestea erau scaune domneşti demult. Condicile Coziei şi Tismanei sunt pline de hrisoave date dintr-aceste oraşe sau cetăţi în secolele al XIV-lea şi al XV-lea”.
În cazul Piteştilor, aceste informaţii sunt neverosimile, pentru că nu cunoaştem nici un document emis de aici în secolul al XIV-lea, iar din secolul al XV-lea există numai unul. Acesta este hrisovul lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) (1477-1481; 1481-1482) , din 16 august 1481.  
Pe lângă Piteşti, pe teritoriul actualului judeţ Argeş au mai existat în Evul Mediu două reşedinţe domneşti temporare, de mai mică amploare însă, situate la mănăstirile Glavacioc şi Tutana, unde cercetările arheologice au atestat prezenţa caselor domneşti.
Situată în judeţul Argeş, comuna Ştefan cel Mare, la 64 km de Piteşti, Mănăstirea Glavacioc, exista pe vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Ca majoritatea lăcaşurilor medievale, ansamblul mănăstiresc Glavacioc a fost refăcut în decursul istoriei de către domnitorii Vlad Călugărul (1481-1495) şi de fiul său Radu cel Mare (1495-1508), biserica fiind zugrăvită în două rânduri de Neagoe Basarab (1512-1521) şi de Petru Cercel (1583-1585). Refacerea bisericii a reclamat prezenţa domnitorilor în repetate rânduri la Glavacioc pentru a urmări aceste lucrări. În acelaşi timp cu urmărirea lucrărilor de refacere a bisericii, domnitorii se ocupau şi de treburile ţării, fapt dovedit şi de documentele emise de aici. Pentru a conduce ţara, ei erau însoţiţi de dregători şi de cancelaria domnească. Fiind nevoie de spaţiu pentru găzduirea lor, se impunea existenţa unei case domneşti chiar în această perioadă. Decedat în 1495, domnitorul Vlad Călugărul a fost înmormântat chiar la Glavacioc, lucru care pledează pentru sublinierea funcţiei de reşedinţă domnească.
Aflată în apropiere de Curtea de Argeş, Mănăstirea Tutana exista pe vremea lui Basarab cel Tânăr, după cum aflăm din hrisovul lui Radu cel Mare din 1 aprilie 1497. În anul 1582 Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) reface biserica şi turnul clopotniţă, lucrările durând, după cum ne informează pisania, 62 de zile. Lucrările au fost terminate de banul Mihai Pătraşcu – viitorul domn Mihai Viteazul. Dintr-un document din 1 noiembrie 1778 aflăm că printre clădirile mănăstirii reparate între 1774-1777 se află şi „casa cea domnească”. Ştefan Andreescu consideră „foarte probabilă ipoteza existenţei casei domneşti încă din secolul al XVI-lea”, ctitorul ei fiind Mihnea cel Rău (1508-1509), care a efectuat şi el lucrări de refacere la Tutana.
Situarea Piteştilor la întretăierea drumurilor care duc la Bucureşti, Târgovişte, Braşov, Sibiu şi Craiova, dezvoltarea economică atinsă, ca şi clima moderată, au făcut ca în decursul secolelor oraşul să fie folosit ca reşedinţă domnească temporară de mai mulţi domnitori, fără a se ridica însă la rolul important pe care l-au avut în istorie cele două oraşe argeşene, Câmpulungul şi Curtea de Argeş, primele capitale ale Ţării Româneşti.

BIBLIOGRAFIE selectivă*
1. *** Călători străini despre Ţările Române, vol. I-X, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968-2000;
2. *** Documente privind istoria României, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1952;
3. Documenta Romaniae Historica, vol. I-VI, Editura Academie Române, Bucureşti, 1966-1975
4. *** Cronicari munteni, Ediţie, postfaţă, tabel cronologic şi referinţe critice de Liviu Onu, Editura 100-1 GRAMAR, Bucureşti, 1996;
5. Drăguţ, Vasile, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
6. Giurescu, C. Constantin, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolului al X-lea până la jumătatea secolului al XVI-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1967;
7. Greceanu, Radu, Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu voievod (1688-1714), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1970;
8. Iorga, Nicolae, Drumuri şi oraşe din România, Ediţia a II-a, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1922;
9. Lahovari, I. George, Dicţionar geografic al judeţului Argeş, Bucureşti, 1888;
10. Lahovari, I. George, General, Brătianu, I. Constantin, Tocilescu, C. Grigore, Marele dicţionar geografic al României, vol. V, Societatea Geografică Română, Bucureşti, 1902;   
11. Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova, a. 1324-1881, vol. I, secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
12. Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. I,II, Editată de Mitropolia Olteniei, 1970;
13. Bobancu, Tatiana, Album religios. Bisericile din oraşul Piteşti cu un mic istoric, Tipografia „Artistica” P. Mitu, Piteşti, 1933;
14. Greceanu, Eugenia, Ansamblul urban medieval Piteşti, Editura Muzeului Naţional de Istorie, Bucureşti, 1982;
15. Mavrodin, Theodor, Gâlcă, Mircea, Pribeagul, Lucian, Piteşti – mărturii documentare1388-1944, Direcţia Generală a Arhivelor Statului Român, Bucureşti, 1988;
16. Popa, Petre, Dicu, Paul, Voinescu, Silvestru, Istoria Municipiului Piteşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1982.

* Din cauza spaţiului tipografic restrâns, am renunţat la aparatul critic al lucrării, preferând varianta „Bibliografie selectivă”. Redacţia

Ultima actualizare în Sâmbătă, 12 Mai 2007 04:28
 
Prezentarea
Webdesign by CCP Ny hjemmeside