PRIMA PAGINA Restituiri AB INITIO: PITESTI
 
AB INITIO: PITESTI
Scris de MARIUS PADURARU   
ORAŞUL PITEŞTI VĂZUT DE CĂLĂTORI STRĂINI (SEC. XVII – XVIII)

Având o importanţă economică şi politică semnalată în actele interne încă din secolul al XVI-lea, dar şi un avantaj datorat poziţiei geografice deosebite, oraşul Piteşti apare consemnat în numeroase rapoarte diplomatice şi militare, sau scrisori ale unor personalităţi europene.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, între particularităţile relatate de călătorii străini despre acest oraş, situaţii întâlnite şi în cazul fostelor capitale ale Ţării Româneşti – Câmpulung şi Curtea de Argeş –, comparativ cu perioada anterioară, menţionăm înmulţirea informaţiilor şi diversificarea acestora. Însemnările celor care au trecut prin Piteşti în epoca medievală cuprind preţioase informaţii cu privire la viaţa economică, socială, politică şi culturală a oraşului. Fiind situat la intersecţia principalelor drumuri ale Ţării Româneşti şi îndeosebi pe drumul internaţional care străbătea Europa de la vest la sud-est, prin Viena – Budapesta – Sibiu – Piteşti – Bucureşti – Giurgiu – Rusciuk – Constantinopol, deseori s-au oprit aici numeroase personalităţi politico-diplomatice, militare, ştiinţifice, literare, religioase.
            
Pitestiul secolului al XVII-lea…
”localitate care, deşi este socotită ca un oraş, poate fi luată drept un sat”

Un prim episod demn de a fi menţionat, de la cumpăna secolelor al XVI-lea – al XVII-lea, este legat de evenimentele ce se desfăşoară în jurul personalităţii lui Mihai Viteazul, care cuprind şi Piteştii. Astfel, cu ocazia luptelor dintre oastea domnitorului român şi poloni, în noiembrie 1601, într-un document redactat în limba germană, se preciza că Ioan Potocki, starostele Cameniţei şi general al Podoliei, a trimis o scrisoare, din Piteşti, în care anunţa înlocuirea lui Mihai Viteazul cu Simion Movilă (1600-1601, 1601-1602)1.
La 7 decembrie 1600 un informator anonim relatează, într-o scrisoare redactată în limba italiană, expediată din „Pitest, în Walachia“, despre lupta de la Bucov, pe Teleajen (20 octombrie 1600)2.
Noul domn al Ţării Româneşti – în contextul luptelor cu Radu Şerban, căpitan al lui Mihai Viteazul şi viitor domn –, Simion Movilă, a expediat la 1 noiembrie 1601 o scrisoare din Piteşti, prin care anunţa regelui Poloniei, Sigismund al III-lea (1587–1632), succesul în luptele cu oastea fiului lui Pătraşcu cel Bun, care alesese ca domn pe Radu Şerban (1601, 1602–1611, 1611). Victoria se datora sprijinului acordat de trupele lui Potocki3. Acelaşi domnitor expedia la 5 noiembrie, tot de aici, o altă scrisoare prin care îi mulţumea marelui hatman şi cancelar al Poloniei, Jan Zamoyski, pentru ajutorul primit4.     
Tot cu prilejul luptelor lui Radu Şerban cu otomanii şi cu tătarii, căpitanul John Smith ar fi fost în oraşul Piteşti, fapt menţionat în fraza: „cu 30.000 de ostaşi au intrat în Ţara Românească (oastea lui Gh. Basta, pusă sub comanda lui Radu Şerban – n. n.), punându-şi tabăra la Raza, Ieremia (de fapt Simion Movilă – n. n.) stând la Argeş (în realitate Târgovişte – n. n.), pe care a întărit-o cu cele mai mari silinţe, având de gând să se apere până ce-i va veni în ajutor de la Hanul tătar din Crimeea (Gazi Ghirai al II-lea (1588-1608) – n. n.). Radul a zdrobit multe grupuri mici care veneau asupra taberei sale, şi în timpul nopţii el punea să fie zvârlite capetele celor ucişi de-a lungul şanţului duşmanilor“5. În realitate, ca şi în cazul Câmpulungului, John Smith nu a participat la aceste evenimente, ci, folosindu-se de alte izvoare contemporane, (forma „Peteske“, fiind preluată de pe harta din Chronologia din 1615, a lui Hieronymus Ortelius), a încercat să argumenteze participarea la ele6.
În 1640 a avut loc prima din cele şase călătorii în Ţara Românească (întreprinse cu scopul observării şi sprijinirii comunităţilor catolice de aici) ale lui Petru Bogdan Baksic, episcop de Galipolii şi primul arhiepiscop catolic al Bulgariei (1642). Cu această ocazie, înaltul prelat a notat în jurnalul său: „Mai este încă oraşul Piteşti, în apropierea munţilor, aşezat pe dealuri, lângă râul Argeş; de o parte a râului se află câmpii şi păduri şi de cealaltă parte, spre munţi, sunt dealuri şi vii care sunt în număr mare şi dau vinurile cele mai bune din Ţara Românească. Are biserici frumoase şi o mănăstire de călugări7. Aici nu sunt catolici, doar când vin negustori «la târg». Are 200 case de români, adică vreo mie de suflete, oameni ceva mai înstăriţi. Se face o pâine foarte frumoasă, albă şi gustoasă“8.
La 13 ianuarie 1657, Paul, arhidiacon de Damasc, Alep şi al tuturor ţărilor arabe (1637–1667) sau, după numele arab, Bulos ibn az-Za ’ im, însoţitor şi secretar al tatălui său, patriarhul Macarie al Antiohiei (1647), aflaţi în Ţările Române (între 1653–1658) spre a dobândi ajutor material pentru patriarhia Antiohiei (ce datora turcilor 13.000 de piaştri), în special de la mărinimosul domn Vasile Lupu, au vizitat oraşul, cel dintâi consemnând: „În dimineaţa următoare am ajuns la un târg numit Piteşti, unde se află zece biserici de piatră şi de cărămidă (exagerare, în Piteşti la acea dată neputându-se afla mai mult de 6-7 biserici – n.n). Locuitorii, cu tot clerul lor, au ieşit în întâmpinarea noastră. Aici se face un vin dulce, bun, care are un mare renume şi este cel mai bun din toate vinurile făcute în Ţara Românească. Ne-am oprit acolo cam un ceas şi apoi am plecat în grabă mai departe“9.  
Un călător suedez, baronul Claes Ralamb (1622–1695), a străbătut, în drum spre Istanbul, Ţara Românească, ajungând la Dunăre unde, pe data de 30 aprilie 1657, a întâlnit trei formaţii militare de cavalerie, una fiind din Piteşti. Militarii piteşteni aflaţi în garnizoană pe frontiera dintre Muntenia şi Imperiul otoman, au escortat grupul suedez până la frontiera din zona Călăraşi10.
În acelaşi an, la 18 iunie, cei doi înalţi prelaţi – tată şi fiu – (patriarhul Macarie şi fiul său, Paul de Alep), părăseau oraşul Târgovişte, sub pretextul cercetării mănăstirilor ţării, în realitate însă pentru a se pune la adăpost în Carpaţi de prigoana turcilor, care tocmai spânzuraseră la 24 martie 1657 pe Partenie al III-lea, patriarhul Constantinopolului, ucis din ordinul marelui vizir Köprülü Mehmed paşa (1656–1661), deoarece avea legături cu ţarul Moscovei, Aleksei Mihailovici (1645–1676). Trecând prin localitate, Paul de Alep a relatat: „Am ajuns mai întâi la Piteşti şi de aici am trecut la mănăstirea Curtea de Argeş“11.
La 25 aprilie 1658, cele două feţe bisericeşti, plecate la începutul lunii februarie de la Târgovişte la Câmpulung, de teama turcilor care-l mazilesc pe domnitorul Constantin Şerban (29 ianuarie), trec şi prin Piteşti, în drum spre Târgovişte, unde aveau să se prezinte lui Mihnea Radu III (1658–1659), noul domn12.    
În ziua de 31 iulie, din cauza tulburărilor interne generate de răscoala antiotomană a lui Mihnea III Radu, în vara acestui an, patriarhul Macarie şi-a stabilit reşedinţa provizorie la Piteşti. „Nu l-am găsit pe domnul nostru patriarh la Bucureşti – relatează Paul de Alep – căci, din cauza deselor tulburări şi spaime care se iveau în oraş şi a desăvârşitei lipse de locuitori, el plecase de acolo şi se dusese la Piteşti, unde şi-a stabilit reşedinţa; şi eu m-am dus la el. S-a bucurat mult că scăpasem cu viaţă, fapt în care nimeni nu mai nădăjduia“13.
Între august – septembrie 1658, umblând prin ţară după banii pe care îi împrumutase unei familii boiereşti, Paul de Alep a consemnat: „De acolo (Târgovişte, n.n.) m-am dus la Piteşti şi după aceea la Râmnic, unde am recăpătat banii ce mi se datorau, până la o mie de dinari şi mai bine. Din nou m-am înapoiat la Piteşti în prima zi a lunii septembrie, la începutul anului 7167 (1659, de fapt 1658; în evul mediu 1 septembrie era prima zi a anului – n. n.) de la «facerea» lumii. Şi l-am dus pe domnul nostru patriarhul cu toate lucrurile noastre şi cu suita la Bucureşti, unde m-am întors din nou la Târgovişte“14.
Până la sfârşitul celui de-al nouălea deceniu al veacului al XVII-lea nu mai dispunem de informaţii ale călătorilor străini despre Piteşti. Ocuparea Transilvaniei de către austrieci în septembrie 1685 se făcea sub comanda generalilor Caraffa şi Veterani. Ajuns comandant al trupelor cantonate în Transilvania cu sediul la Bistriţa a primit mai multe misiuni, care l-au adus şi la sud de Carpaţi. În relaţia sa despre misiunea sa în Ţara Românească, trimisă împăratului Austriei, Leopold I, la 1 octombrie 1688, Federigo Veterani (1650-1695) aflat în trecere din Craiova spre Braşov, a consemnat: „După ce treci la râul Olt, dai de câmpie [...]; această câmpie se întinde cale de patru zile până la Piteşti, localitate care, deşi este socotită ca un oraş, poate fi luată drept un sat; împrejurimile sale sunt roditoare şi <sunt> mai ales păduri şi văi şi munţi; din acest loc se ajunge apoi cu greu la Turnu Roşu“15.
În decembrie 1689, în condiţiile conflictului dintre domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi Imperiul Habsburgic, armatele austriece conduse de generalul Donat Heissler au intrat în Ţara Românească prin pasul Bran. Între acestea, cele conduse de markgraful Ludovic de Baden, au ajuns la Piteşti, unde au lăsat un regiment16.
Cărturarul italian Anton-Maria del Chiaro Fiorentino (1669-1727) i-a slujit pe Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Ştefan Cantacuzino (1714-1715) şi Nicolae Mavrocordat (1715-1716), în calitate de secretar şi sfetnic. În acest interval a întreprins mai multe călătorii în Ţara Românească ajungând şi la Piteşti, despre care a consemnat în lucrarea Revoluţiile Valahiei, tipărită în 1718: „Înspre şes, se află oraşul Piteşti, renumit pentru vinurile sale, albe şi dulci (s.n.)“17.


Carol al XII-lea al Suediei şi nefasta sa prezenţă
în târgul Piteşti


Între 19 octombrie 19-8 noiembrie 1714, supravegheat de trupele turceşti conduse de Mustafa Aga şi Iusuf bei, Carol al XII-lea (1697-1718), „regele viteaz şi nebun al Suediei eroice“18, după expresia lui N. Iorga, venind din Imperiul Otoman, a poposit în drumul de întoarcere spre Pomerania suedeză, la Piteşti. Acesta a fost poate cea mai de seamă personalitate pe care au cunoscut-o Piteştii în evul mediu. Înaltul oaspete a fost însoţit, din porunca domnitorului Ştefan Cantacuzino (1714-1715), pe întreg timpul cât a stat în Ţara Românească, de marele vornic Radu Popescu, cunoscutul cronicar, care a relatat: „şi viind până la Giurgiov, au fost poruncă «de» la Ştefan-vodă să-i gătească conace, până îl va trece în Ardeal. Şi au rânduit boiari pe Radu vornicul Popescu, pă Drăghici Strâmbean, pă Gligore căpitanul, de l-au dus de la Giurgiu, pân conacele ce să rânduisă şi mergând până la Piteşti, şezând câteva zile  (s.n)., au perit dintre oşti cu câţiva oameni de ai lui şi s-au dus tiptil în cai de poşte până în ţara lui şi nimeni nu l-au ştiut că iaste craiul într-acei sfeţi ce mergeau cu poşte. Ostile lui rămânându cu ghinărarii lui acii, şi cu turcii, au purces de s-au dus pe la Dragoslavele în Ţara Ungurească şi den hotar s-au întors turcii şi boiarii îndărăt, iar ghinărarii cu ostile lui s-au dus în ţara lor“19. Cele douăzeci de zile în care a poposit la Piteşti, şi le-a petrecut după tradiţie la Budeasa, în casa Budiştenilor, unde se păstrează o placă memorială cu următorul text: „Carol al XII-lea, regele Suediei, fugărit de vrăjmaşi s-a ascuns şi odihnit aici“.
Deşi traversarea Ţării Româneşti era programată în şapte zile, şederea de aproape trei săptămâni a regelui suedez la Piteşti, a fost motivată de: aşteptarea celor 1 500 de ostaşi suedezi conduşi de generalul Axei Spaare, a celor 50 000 de florini puşi la dispoziţia monarhului de habsburgi (în realitate sustraşi din averile transilvănene ale fostului domnitor Constantin Brâncoveanu), a paşapoartelor de intrare pe teritoriul imperial, dar mai ales pentru aflarea rezultatului intervenţiei diplomatice pe lângă Poartă a unei părţi a nobilimii polone, în vederea obţinerii de sprijin împotriva regelui August al II-lea (1697-1706, 1709-1733) şi a partizanilor săi20. Între 26 octombrie – 6 noiembrie a sosit de la Tighina la Piteşti restul armatei suedeze în frunte cu generalul Axei Spaare. Înainte de 5 noiembrie a fost dată prima notă informativă (ambele sunt scrise în franceză) pe care a primit-o De Torcy, ministrul afacerilor străine al Franţei, de la Piteşti (Pitetz), prin intermediul unui spion, în care, despre intenţiile regelui suedez se precizau următoarele:
„Alteţa Voastră va fi informată de continuarea călătoriei regelui Suediei prin scrisorile pe care mi-am luat libertatea să le scriu din Russi, mai degrabă prin Constantinopol, decât prin Germania.
Maiestatea Sa a sosit aici (la Piteşti – n.n.), pe data de 19 luna trecută, unde a rămas până în prezent pentru a aştepta întoarcerea curierului expediat la Viena. Peste 10 zile, vor sosi la Piteşti cei 1500 de ostaşi rămaşi la Bender (Tighina, n.n.). Din Piteşti vor pleca pe căi diferite (s.n.)“21.
Cea de a doua notă, din ziua de 10 noiembrie, avea următorul text: „Regele Suediei, după perioada petrecută la Piteşti, în apropiere de Câmpulung în Valahia, a trimis, începând cu data de 5 a lunii, o parte din oamenii săi, de la o zi la alta, în grupuri diferite către Cronstat (Braşov – n.n.).
Maiestatea sa a plecat în noaptea de joi spre vineri (18/19 nov. – n.n.), în secret, aducând la cunoştinţă plecarea sa celor trei paşi care îl însoţiseră până acolo. Avea o haină maro şi o perucă de aceeaşi culoare şi de cum a intrat în Transilvania pe o rută aparte, a luat poştalionul“ (s.n.). Acesta este textul celei de a doua scrisori expediate din Piteşti către înaltul demnitar francez, prin care îl încredinţa că regele Suediei a plecat în Transilvania în noaptea de joi spre vineri (18/19 nov.), deghizat şi în secret22.
După alte opinii, regele Suediei a părăsit oraşul Piteşti în noaptea de 5/6 nov. 1714, însoţit de doar doi ofiţeri superiori, colonelul Düring şi generalul adjutant von Rosen, toţi trei travestiţi şi sub numele false a trei căpitani suedezi: Peter Frisch, Johan Rohn şi Erik Ungarn, urmând să pătrundă în Transilvania prin Turnu Roşu23.
Încartiruirea armatelor suedeze şi otomane a reprezentat o corvoadă atât pentru locuitorii oraşului, cât şi pentru cei din împrejurimi, într-un an secetos ce compromisese grav recoltele de grâu, orz şi furaje. Deşi domnitorul recunoştea că „urme de la el şi foarte aspră supărare au rămas în inimile noastre şi ale săracilor locuitori neşterse“24, iar Poarta otomană a inclus cheltuielile de întreţinere a trupelor suedeze la Piteşti în cuantumul haraciului ţării, Ştefan Cantacuzino nu a restituit nimic celor care le-au suportat, încât „au rămas toţi cu lăcrămile pe obraz şi alt n-avea ce face ce făr numai aceea ce au obiceiu neputincioşii de blestemă şi ei încă blestema“25.

Contribuţia călătorilor apuseni prin Ţările Române
la sporirea zestrei informative privind Pitestiul

Între 1716-1718, pe timpul operaţiunilor militare desfăşurate pe teritoriul românesc cu prilejul războiului austro-turc, oraşul Piteşti a fost ocupat şi jefuit de trupele austriece26.
În 1724, medicul englez John Solomon a amintit în memoriile sale de călătorie despre oraşul Piteşti27.
La 7 iulie 1746. Mitropolitul Neofit al Mirelor din Creta, duhovnic al domnitorului Constantin Mavrocordat şi ulterior mitropolit al Ungrovlahiei, a relatat despre localitate, după prima sa inspecţie asupra sfintelor locaşuri din ţară ce aparţineau Mitropoliei: „După ce am plecat de aici luni (din Călineşti – n.n.), în cea de a 7-a zi a lui iulie, am trecut râul Argeş şi am sosit în oraşul numit Piteşti, care se află în judeţul Argeş şi este aşezat pe un loc şes, la dreapta râului Argeş, ce curge în jos, spre miazăzi. Se află aici şi destui negustori şi sunt vreo şapte-opt biserici de piatră domneşti, boiereşti şi negustoreşti şi noi am slujit acolo două zile sfânta liturghie. (În oraş) se află o biserică domnească cu hramul sfântului mucenic Gheorghe, clădită de răposatul Constantin Şerban Basarab voevod, ctitorul Mitropoliei din Bucureşti, în anul de la Adam 7164, nezugrăvită încă. Mai este şi o altă biserică ce se numeşte Biserica din Greci, cu hramul Bunei vestiri a Născătoarei de Dumnezeu, ce a fost clădită de Iovan, mare logofăt în zilele lui Petru Vodă, fiul lui Mircea Vodă, la 7072 de la Adam. Mai sunt şi alte diferite biserici de piatră precum am spus mai sus.
În acest oraş Piteşti s-a purtat în timpurile trecute războiul dintre turci şi cătane (războiul austro-ruso-turc din 1736-1739 încheiat prin pacea de la Belgrad – n.n.) şi turcii au avut drept căpitan pe Murtaza, paşă cu două tuiuri, iar cătanele nemţeşti (austriecii, n.n.) pe un colonel oarecare şi pe fiul unei contese (locotenentul conte Bârkozy, trimis cu 600 de oameni la Piteşti)28; şi în acest război au biruit turcii şi colonelul a fost ucis şi capul său a fost adus la Bucureşti, şi l-am văzut şi noi, şi încă două-trei căruţe de capete de-ale cătanelor. A fost rănit uşor şi fiul contesei, însă a fugit. Acestea despre Piteşti (s.n.)“29.
În 1778 apăreau memoriile generalului german Frederich Wilhelm von Bauer (1731-783), participant la războiul ruso-turc din 1768-1774 sub comanda mareşalului rus Rumianţev. În aceste circumstanţe a realizat un Atlas geografic şi militar, ce prezintă informaţii interesante atât pentru Moldova, cât şi pentru Ţara Românească: Memoires historiques et geographique sur la Valachie avec unprospectus d’un atlas geographique et militaire de la derniere guerre entre la Russie et la Porte Ottomane, publiée par Monsieur de B. Francfort et Leipzig, chez Henri Louis Broenner. De aici rezultă că judeţul Argeş avea 7 plăşi, ultima numindu-se Piteşti, cu 9 sate şi oraşul cu acelaşi nume, ce avea „o mănăstire şi 9 biserici“30.
La 29 mai 1780, într-o zi de luni, călătorind pe ruta Bucureşti – Viena, arheologul şi numismatul italian Domenico Sestini (1750-1832), ce candidase fără succes la postul de secretar al domnitorului Alexandru Ipsilanti, însoţit de fraţii Constantino şi Carlo di Ludolf, fiii ambasadorului Regatului celor Două Sicilii la Istanbul, şi de cumnatul lor cavalerul de Saint-Priest, fratele ambasadorului regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei pe lângă Poarta otomană, a ajuns la Piteşti. In lucrarea Viaggio curioso-scientifico-antiquario per la Valachia, Transilvania e Ungheria, fino a Viena, tipărită ulterior la Florenţa (1815), a descris oraşul pe larg:
„Oprindu-ne într-un loc unde se afla o cârciumă pe malul râului, am observat... «diferite plante...» şi duzi la Piteşti.
Părăsind cârciuma, a trebuit să trecem prin vad râul Argeş; care se desfăcea în trei braţe foarte largi şi mari, părând chiar a fi trei râuri deosebite şi trecerea este primejdioasă pe timpul revărsării apelor, încât nimeni nu se încumetă să-l treacă.
După această trecere se văd Piteştii, care este un Wrasce, adică oraş, alcătuit din 250 de locuinţe cu 7 biserici sărăcăcioase şi câteva mănăstiri şi este aşezat pe un deal în judeţul Argeş şi acolo îşi au reşedinţa cei doi ispravnici sau administratori ai acestui judeţ, cu subalternii sau slujitorii lor, adică un fel de delegaţi. În această localitate se găsesc de asemenea, diferite case boiereşti.

[...]

Aşadar, aici ni s-a dat de către ispravnicul locului o locuinţă destul de bună şi pe deasupra ne-a oferit vinuri bune din regiune, dulciuri, făcându-ne o vizită, pe care neam grăbit să i-o întoarcem, cu toate mulţumirile cuvenite pentru atenţiile pe care ni le arătase.
În cursul acestor plimbări, am observat că la toate porţile caselor se aflau câte două ramuri de fag (fagul care fuseseră înfipte de sărbătoare Sf. Gheorghe, ca urare pentru ca să le meargă bine tot anul, obicei care este urmat de toţi românii (!) (s.n.) [Un locuitor din Piteşti şi-a ucis din gelozie prietenul. Acesta a fost dus la Bucureşti pentru a fi îngropat, iar celălalt a fost închis într-o mănăstire din Piteşti]. Acest caz, nou în felul lui, a dat mult de gândit şi nimeni nu ştia sau nu era în stare să judece o asemenea pricină; pentru acest motiv ea a fost trimisă spre a fi cercetată şi rezolvată de o instanţă din afară, dar apoi a fost judecată în ultimă instanţă de către domn, dându-i-se o amendă care fiind foarte mare şi vinovatul neputând găsi bani pentru a o plăti, a urmat ca să stea retras la mănăstire şi poate cu timpul să se facă preot pentru a se elibera de tot. Opinia era cu totul în favoarea acestui deţinut; chiar era lăudat de mulţi care spuneau că făcuse foarte bine şi că lăsase urmaşilor un mare exemplu, asupra căruia nu aş vrea să mă pronunţ fiind vorba de o faptă cutezătoare, precugetată şi executată cu viclenie.
Poate că dacă codul de legi pe care secretarul (Stephan Ignaz Raicevich – n.n.) avea de gând să-l întocmească ar fi fost scris cu litere de aur, vinovatul ar fi păţit, fireşte, mai rău decât a păţit…
Putem spune că am fost ţinuţi pe cheltuiala comunităţii, căci am primit tot ce ne trebuia pentru cină (s.n.) şi astfel culcându-ne am căpătat acestei zile de călătorie, dat fiind că a doua zi de dimineaţă aveam de gând să ne urmăm drumul, trebuind să schimbăm din nou caii de ham şi de călătorie“31.
În 1781 se tipărea la Viena, în trei volume Geschichte des transalpinischen Daciens (Istoria Daciei Transalpine), lucrare aparţinând lui Franz Josef Sulzer (1735-1791), elveţian de origine germană, magistrat militar în armata austriacă. Este considerat promotorul teoriei imigraţioniste a românilor de la sudul Dunării, preluată şi promovată în secolul al XIX-lea de Robert Roesler (1836-1874). Fiind ucis în timpul războiului austro-turc, a fost îngropat la Piteşti în cimitirul catolic. În calitate de consilier şi secretar al domnitorului Al. Ipsilanti (1774-1782; 1796-1797), în aceeaşi lucrare, a consemnat despre oraş următoarele: „Piteştii, sediu de isprăvnicat, aşezare prosperă cu târg“ şi „Piteşti, un târguşor [...], cu opt biserici, o mănăstire, mai multe case boiereşti şi locuinţele ispravnicilor de district. Este situat pe malul de vest al râului Argeş, având o frumoasă poziţie. Nu departe se află dealurile cu vii [...]. În aceste locuri ar fi trebuit să existe vechea Argidava [...]. Oraşul ar fi putut avea o situaţie mult mai bună dacă n-ar fi suferit de pe urma războaielor ruso-turceşti (s.n.)“32.
La 21 iulie 1782 raguzanul Stephan Ignaz Raicevich (1739-1792), agent comercial şi diplomatic al Austriei în Principate, precum şi secretar al domnitorului Alexandru Ipsilanti, în drumul său de la Sibiu la Bucureşti a relatat: „Dimineaţa (pornind de la Curtea de Argeş, n.n.) ne-am pornit la drum împreună cu domnul guvernator (ispravnicul jud. Argeş, n.n.) şi la amiază am ajuns la casa lui din Piteşti, târg mare, capitala «cercului» Argeş, aşezat într-o poziţie frumoasă pe râul Argeş (s.n.), pe care îl trecem pe la ora 3. Aici începi să te bucuri de o privelişte plăcută, în dreapta se arată un şes imens, care merge până la Dunăre «şi e» destul de cultivat. Pe stânga se văd dealuri frumoase acoperite de vii şi de pomi fructiferi, ici şi acolo câte o căsuţă de ţară“33.
Căpitanul austriac Karl Dominik Redange von Titelsberg (1739-1793), însărcinat de împăratul Austriei Iosif al II-lea (1780-1790), să facă o recunoaştere a braţului Chilia şi să exploreze malul Mării Negre până la Akkerman (Cetatea Albă), în drumul de întoarcere spre Viena a trecut şi prin Piteşti, la 12 iulie 1783, lăsând următoarea descriere: „La 12, am trecut peste râul Târgului, este un râu repede şi când se umflă, se trece pe o plută cioplită din copaci; la stânga, este aşezat orăşelul Piteşti (s.n.)“34.
În iulie 1786, actriţa şi autoarea de comedii Elisabeth Craven (1750-1828), călătorind de la Bucureşti la Sibiu a trecut şi prin Piteşti35.
La 2 septembrie acelaşi an, însărcinat de diplomaţia austriacă să culeagă „ştiri cât mai exacte referitoare la provinciile europene al Imperiului Otoman“, Wenzel von Brognard (? – 1788), a trecut, în timp ce-şi îndeplinea misiunea şi prin Piteşti, prilej cu care a notat: „Drumul de la Bucureşti până la Piteşti este foarte deluros şi extrem de mlăştinos,  datorită numeroaselor pâraie şi torente,  care brăzdează întreaga Ţară Românească. De la Piteşti până la Curtea de Argeş, drumul este grozav de muntos (s.n.)36.
Căpitanul francez Joseph-Gabriel Monnier (1745-1818), după ce a activat ca instructor militar în Imperiul Otoman, s-a întors în Franţa, trecând la 15 septembrie 1786 şi prin acest oraş, despre care a relatat: „Piteşti, târg, unde am petrecut noaptea la Frangopol, grec catolic din Insula Naxos, ispravnic al unui district al Ţării Româneşti. Aici este o staţie de poştă (s.n.)“37.
La 18 decembrie 1786, consulul Austriei în Principate Freyherr von Metzburg, în raportul înaintat cancelarului W. A. von Kaunitz a relatat despre drumul foarte prost dintre Piteşti şi Turnu: „Prima jumătate a drumului, de la Tunu-Roşu până la Piteşti, trecea fără întrerupere peste culmile cele mai înalte şi mai abrupte; în mai multe locuri nici nu-ţi vine să crezi că se poate merge călare sau pe jos. Din cauza primejdiei ameninţătoare, am fost silit să fac împreună cu oamenii mei drumul pe jos, iar copiii mei au trebuit să fie purtaţi în braţe, în timp ce arnăuţii şi sătenii duceau carele pe umeri (s.n.)“38.
Prin periplul său prin ţările Europei, englezul William Hunter (? – 1796) a străbătut şi meleagurile argeşene, lăsând între altele şi relatarea din 19 iunie 1792: „Drumul până aici (Piteşti, n.n.), fără a datora prea mult intervenţiei omului, era totuşi destul de bun şi surugiii ne-au adus remarcabil de bine. Pământul este vălurit, şi în unele locuri muntos, dar este foarte mănos şi este bogat în păduri şi păşuni bune. La Piteşti, care este un oraş mic, frumos situat pe partea apuseană a râului Argeş, am făcut o vizită ispravnicului (paharnicul Iorgache, n.n.), care ne-a oferit după obiceiul ţării, cafea şi zaharicale, şi când ne-am luat rămas bun, servitorul a mers după noi până la trăsură cu un caş şi două pâini, pe care le-am primit fără nici o ceremonie (s.n.)“. De la o dugheană din oraş, a cumpărat alimente pentru a avea pe drum, ca măsură de precauţie39.
La 1 mai 1794 a trecut prin Piteşti în drum spre Constantinopol noul ambasador al Angliei la Poartă, Sir Robert Liston, însoţit între alţii şi de botanistul şi medicul John Sibthorp (1758-1796), acesta notând: „am călătorit spre Piteşti, peste un câmp acoperit cu pâlcuri de pădure deasă şi fâşii de teren cultivat. Am fost primiţi de autorităţile judeţului care ne-au tratat cu o cină rece aleasă. Printre felurile de mâncare am avut melci şi o salată de calce (Caltha palustris), (s.n.)“40. La 2 mai, însoţitor al aceleiaşi noi ambasade engleze, teologul clasicist şi editorul de texte antice James Dallaway (1763-1834), a lăsat o relatare extrem de interesantă despre Piteşti, mărturisind că au fost „primiţi cu politeţe de doi dregători ai oraşului, care ne pregătiseră o locuinţă şi ne-au oferit o cină a la grecque. Am fost serviţi pe rând cu multe feluri de mâncare, însă cu unul singur în acelaşi timp, şi am fost extrem de înclinaţi să lăudăm bucătăria. Am dormit pe covoare întinse pe o platformă ridicată. La răsăritul soarelui, am fost treziţi în modul în care grecii «ortodocşii?» moderni sunt chemaţi la rugăciune. Din moment ce turcii au aversiune faţă de clopote şi nu le suportă în locurile stăpânite de ei (în realitate în Principate existau clopote şi ele sunau – n.n.), soluţia practică s-a găsit printr-o bucată de scândură agăţată în clopotniţă în care se loveşte cu două ciocane, care produc un sunet puternic şi variabil ce poate fi auzit de la o mare distanţă. Unii dintre ei, mai experţi, produc un fel de muzică, ce nu este deloc neplăcută (s.n.)“41.
În vara aceluiaşi an pictorul italian de origine evreiască Luigi Mayer, a realizat – între altele – şi cea dintâi stampă păstrată a oraşului Piteşti, la iniţiativa comanditarului său, ambasadorul englez la Poartă, Robert Ainslie (1776-1794). Publicată pentru prima dată la Londra în 1801, în lucrarea Views in Turkey in Europe and Asia, comprising Romelia, Bulgaria, Walachia, Syria and Palestine, Selected from the Collection of sir Robert Ainslie, Drawn by Luigi Mayer and engraved by William Watts..., unde figurează ca planşa cu nr. 4, stampa, din păcate de o fidelitate relativă, este expusă actualmente la Muzeul Judeţean Argeş. Textele pentru fiecare planşă „au fost luate din cei mai buni autori“, la care s-au adăugat „observaţiile făcute la faţa locului de artist“ despre localitatea pe care o avem în vedere consemnându-se: „Piteşti este un oraş neînsemnat, <dar> plăcut aşezat într-un ţinut romantic şi roditor, oferind <călătorului> o mare varietate de privelişti frumoase şi felurite. Este plasat pe drumul <ce duce de la> Sibiu la Bucureşti, la vreo 10 poşte germane sau 120 de mile engleze spre nord-est de acest din urmă <oraş> (distanţa este exagerată, fiind dublă faţă de cea reală, iar poziţia oraşului Piteşti faţă de Bucureşti este nord-vest, n.n.) şi aproape în centrul principatului Ţării Româneşti. Argeşul, care izvorăşte din munţii ce despart Transilvania, şerpuieşte pe la poalele oraşului şi îi înfrumuseţează mult poziţia. Acest râu, după ce se uneşte cu Dâmboviţa, se varsă în Dunăre cam în faţa satului Turtucaia <pe malul celălalt>, în Bulgaria. Despre înfăţişarea romantică a acestui loc o călătoare distinsă (margrava de Ansbach) făcea următoarea relatare (este vorba de pasajul redat de Lady Elisabeth Crave, în care vorbeşte despre pitorescul locurilor străbătute, cu observaţii critice privind starea rea a drumurilor, sărăcia ţăranilor oprimaţi, găsindu-şi scăparea prin fugă şi sărăcirea ţării de către Poarta otomană, scoţând întreit suma datorată de 320 de pungi sau 32 de mii de lire sterline – n. P. Cernovodeanu). Gravura <alăturată> înfăţişează marginea oraşului, cu o biserică ortodoxă şi o mănăstire, aşezată în partea dreaptă pe o ridicătură, ale cărei povârnişuri sunt udate de <râul> Argeş (s. n.)“42.
Englezul John B. S. Morritt of Rokeby (1772-1843), viitorul prieten intim al lui sir Walter Scott, însoţindu-l pe Robert Stockdale – magistrul său, într-o călătorie de studiu în Orient, a traversat Ţara Românească, constatând numărul mare de prăvălii din Piteşti, unde au poposit între 8-9 iulie 1794. El a remarcat faptul că ispravnicul oraşului, care le-a eliberat o scrisoare de recomandare către domnul Ţării Româneşti, Alexandru Moruzzi, „vorbea franţuzeşte şi era foarte politicos“43.
Teologul sas din Transilvania Friedrich Murhard (? – 1802) a consemnat în 1799, în notele sale de călătorie în Ţara Românească: „Bazarul de la Piteşti este un târg permanent: este locul unde se adună toate mărfurile şi se strâng toţi vânzătorii şi ucenicii negustorilor (s.n.)” 44.
Informaţiile călătorilor străini care au trecut prin Piteşti întregesc cunoştinţele cuprinse în documentele interne, îndeosebi cu privire la cadrul natural, situaţia economică, politică şi socială a oraşului, modul de viaţă al locuitorilor, mentalităţile lor şi alte aspecte ale evului mediu românesc.

  1 A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. VI, Bucureşti, 1933, doc. 251, p. 274-275.
2 Ibidem, doc. 254, p. 288.9                                                                      
3 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, supl. II, 2 (1601-1643), Bucureşti, 1895, doc. XLI, p. 70-71.
4 Ibidem, doc. XLII, p. 72.
5 Călători străini despre ţările române (în continuare se va cita Călători străini), Bucureşti, 1972, vol. IV, p. 543.
6 Ibidem, Observaţii critice, p. 526-536.
7 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători străini, vol. II, p. 56, considera că ar putea fi vorba despre mănăstirea cu hramul Intrarea în Biserică, ridicată între 1571-1573 de marele vornic Ivaşco Golescu, situată în fostul sat Vieroşi (în prezent cartierul Făgetu din oraşul Mioveni). Despre aceasta vezi Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, Ţara Românească, vol. 2, M-Z, pp. 708-710. Distanţa între acest locaş şi Piteşti fiind de cca. 16 km, considerăm că Bakšiæ se referă la un altul, situat în oraş sau în imediata apropiere a acestuia, azi necunoscut.     
8 Călători străini, vol. V, partea I, Bucureşti, 1973, p. 208-209.
9 Idem, vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 163-164.
10 Alf Lombard, Les Terres Roumaines vues par un voyager suédois en 1657, în „Revue des Etudes Sud-Est Européens“, tom. XII, 1974, nr. 4, p. 559.
11 Călători străini, vol. VI, p. 180.
12 Ibidem, p. 261.
13 Ibidem, p. 272.
14 Ibidem, p. 275-276.
15 Călători străini, vol. VII, Bucureşti, 1980, p. 477.
16 Cronicari munteni, vol. II, ed. îngrijită de M. Gregorian, studiu introductiv de Eugen Stănescu, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 23.
17 Călători străini, vol. VIII, Bucureşti, 1983, p. 364.
18 N. Iorga, România cum era până la 1918, vol. I, România „Munteană“, ilustraţii de Liliana Iorga, Bucureşti, 1939, p. 140.
19 Cronicari munteni, vol. II, p. 114.
20 Veniamin Ciobanu, Carol al XII-lea şi românii, cu o versiune franceză de Radu Cretzianu, Iaşi, 1999, p. 124-128.
21 N. Iorga, Acte şi fragmente privitoare la istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 1895, p. 100.
22 Ibidem, p. 100-101.
23 Ibidem, p. 127 şi n. 445.
24 Hurmuzaki, XIV, p. 642.
25 Anonimul Brâncovenesc, în Cronicari munteni, II, p. 348.
26 Ibidem.
27 Călători străini, vol. VIII, p. 253.
28 C. Giurescu, Material, p. 271, 291-292.
29 M. Caracas, P. Cernovodeanu, N. Stoicescu, Jurnalul călătoriilor canonice ale mitropolitului Ungrovlahiei Neofit I Cretanul în BOR, XCVIII, 1-2/1980, pp. 270-271. Vezi (cu relatarea incompletă) şi Călători străini, IX, Bucureşti, 1997, p. 173.
30 Dumitru V. Georgescu, George Georgescu, Judeţul Argeş la 1778, după memoriile generalului von Bauer, în „Argesis“, Studii şi Comunicări, seria Istorie, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 1995, p. 73-78.
31 Călători străini, vol. X, Bucureşti, 2000, partea I, p. 344-345.
32 Ibidem, p. 279.
33 Călători străini, vol. X, partea I, p. 509.
34 Ibidem, p. 640.
35 Ibidem, p. 724-725; ibidem, partea a II-a, Bucureşti, 2001, p. 1229.
36 Călători străini, vol. X, partea I, p. 759.
37Călători străini, vol. X, partea I, p. 787.
38 Ibidem, p. 856.
39 Călători străini, X, partea a II-a, p. 1106.
40 Ibidem, p. 1206-1207.
41 Ibidem, p. 1214-1215.
42 Ibidem, p. 1229.
43 C. I. Karadja, Un călător prin Muntenia. John B. S. Moritt of Rokeby (1794), în Revista Istorică, VIII, 10-12/1922, p. 180-184.
44 Călători străini, X, partea a II-a, p. 1338.

 
Prezentarea
Webdesign by CCP Ny hjemmeside