Dintr-o prefaţă de o pagină, scrisă «manu propria», de cine altcineva decât de Ion Mărculescu, cititorul află, scurt şi cuprinzător, că antieroul romanului Nastasia... este ferm convins de inutilitatea tuturor actelor sale, de tot ceea ce întreprinde de o viaţă, de ce face şi drege adică, şi de ce va mai face «de-acum într-o sută de ani»... Totul mărturisit sec, fără menajamente sperie, desigur, şi e de natură să deturneze, în sens clasic, efortul comprehensiv al oricărui tip de cititor potenţial. În fine, la rândul lui, lectorul supus efortului unei atât de stăruitoare strategiii de captatio benevolentia, resimte zdruncinat că a încăput fără scăpare pe mâna unei neiertătoare instanţe dezabuzate care şi-a propus să-l chinuie pe cod roşu cu povestea ratărilor sale existenţiale şi, cu siguranţă, aventura parcurgerii cărţii nu-i va menaja nici o clipă sensibilitatea. Vocea perversă (autor-narator) a unui potenţial ucigaş înghesuit în propriile spaime, nici împăcat cu sine, nici revoltat împotriva sa, reuşeşte să-i strecoare cinic în ureche, ca o concluzie anticipativă ultimă, că, deşi nu e încă momentul sa fie jelit, tot ceea ce i se întâmplă lui, aşa cum i se întâmplă, se datoreşte faptului că toată viaţa a vânturat tot felul de vise, ajungând să gestioneze de la o vreme în ea «o magazie veche, plină ochi cu iluzii moarte, care au început să se strice şi să pută îngrozitor (!)».
Să nu mai creadă scriptorul, om şi el, aruncat ca oricare altul într-o lume absurdă, chiar în nimic? Nici măcar în rolul acelei figurii sui-generis obţinute prin tehnica denegării perspectivei dintr-un abia schiţat proiect scriptural care instituia în Quatrocente, ca revanşă, o marcă autentică a subiectivităţii şi subiectului; să se afle el pe culmile disperării chiar şi în ipostzul atât de drag scrisului său, acela anume de subiect sfărâmat? Vom încerca să aflăm imediat, familiarizându-ne de voie de nevoie, în primul rând, cu un stil plin de grohotişuri aluvionare, amprentă a unei percepţii fragmentare şi fragmentate a tuturor nivelurilor realităţii şi trăirii, dar şi a unei fără de speranţă concepţii creatoare anticalofile.  
Scris sub forma unor însemnări bizare, începute marţi 10 noiembrie, anul neprecizat, şi încheiat apoximativ după un an, Nastasia... pare o propedeutică filistină propulsoare a unei mărturii din infernul cotidian prin care subiectul auctorial deprinde şi învaţă, pe măsură ce vorbeşte/scrie, decorticându-şi cu ură până şi ultimile entuziasme ale palpitului vital, metoda conştientizată cu cinism, anume de a trişa, păcălindu-se pe sine – un ansamblu de procedee stoarse pozitiv până la urmă într-un adagiu mai limpede: „A te căută şi a nu te găsi este, probabil, un dar a cărui valoare nu ştim s-o estimăm niciodată”. Pentru Ion Mărculescu, ca iniţiator absolut al textului – pentru a sublinia o componentă vagă de program scriptural, mult mai vizibilă, de pildă, în celelalte «romane» –, «vorbirea cu sens a fost, este şi va fi totdeauna o mare prostie. Vorbirea nu înseamnă comunicare, spune el după o gândire apodictică proprie. Vorbirea este ceva prin care oferi altceva, ce nu poate fi comunicat prin vorbire. (...) Mi-ar plăcea să vorbesc nevorbind, de fapt să bolborosesc, să spun lucruri neînţelese de nimeni şi de mine, să trăncănesc, să dau din mâini şi să mă adesez nimănui numai cu „dumneavoastră”, la modul cel mai politicos». A vorbi cu greaţă, lucid şi a nota incontinent în paginile diariumului ridicolul hemoragiei de platitudini, autoparodiindu-şi tot timpul efortul de autodefinire din perspectiva sensului convenţilor curente, naratorul din Nastasia..., în realitate, nu face decât să se întrebe în permanenţă: «Cine sunt eu pentru mine?» Întrebare grea, însă singura pe cât se pare în stare să mai amorseze, la limită, bruma de transvazare a comunicării dinspe sine către ceilalţi...
Deşi pare sătul de toate şi nimic nu-i mai animă vreo exaltare cât de firavă, în mod predilect naratorul (un grafoman patimaş, la prima vedere, atins de o formă acută de nebunie) pare că îşi cheltuieşte timpul ţinând evidenţa strictă a romanelor pe care le scrie ziua şi noaptea, pe trezie şi în braţele lui Morpheu. «Pe cele mai multe le scriu în somn, notează el cu aplombul macrocefalului suprarealist... Doar arareori mi se întâmplă să dau o capodoperă în stare de moţăială, sau fiind treaz. De regulă, imediat ce m-au furat morfeicele ape, mă apuc conştiincios de treabă. Romanele de care vorbesc aici au fost scrise deja în Capul Meu. Tocmai l-am terminat pe cel cu numărul 100. Acum lucrez la al osutăunulea. Subiectele sunt diferite. De exemplu, acesta, ultimul, este despre o tipă care vorbeşte cu gura şi cu buzele. Ea vorbeşte cu labiile. Totul devine moale, flasc, plictisit, lipsit de poftă şi snagă atunci când vorbeşte ea. Oricât s-ar părea de ciudat, nota dominantă a romanului nu este senzualitatea, ci altceva, cu trimitere la sentimentele patriotice etc. etc. În romanul cu numărul nouăşnouă, pornind de la un citat din Kafka – „de cele mai multe ori cel pe care îl cauţi locuieşte chiar alături de tine” – mi-am ales ca subiect un ciclop chior. Evident, citind, nu poţi să nu te întrebi dacă acela pe care îl cauţi nu poate fi în tine, sub tine, sau călare pe tine. Aşadar, romanul pune în discuţie modul cum poate fi şi cum trebuie perceput un tablou, acea bucată de pânză pictată şi agăţată într-o ramă pe peretele unui muzeu sau al unei expoziţii».     
Romanul, literatura (într-o concepţie post-minimalistă, la rigoare) devin din capul locului calul de bătaie a jemenfoutist-ului personaj-narator-autor – ultima redută aruncată în aer a rezistenţei mistificatoare a alterităţii vieţii. Programul cărţii, născut dintr-o acută greaţă existenţială, este că, dacă nimic din ceea ce ni se întâmplă nu are vreo noimă, totul dar absolut totul fiind expresia minciunii, a întâmplării şi derizoriului, «totul trebuie băşcălit, ironizat, discreditat, desconsiderat». Cui pasă ce rămâne, atâta vreme cât Hume susţine de o veşnicie că realitatea este o simplă halucinaţie personală iar gândirea, ne încredinţează apodictic naratorul-autor, prea sătul de adevăruri fundamentale, «gândirea este un efort inutil, neconvingător şi de prost-gust?» Cu un cinism vaticinar la adresa instanţei supreme (un fel de Doctor de suflete cu capul în jos, luat la ţintă fără încetare, numit şi «Sfânt Părinte» al iluziilor), ni se aduce la cunoştinţă că romanul vieţii noastre este o farsă pură a plăcerii perverse de automanipulare, un proiect rămas captiv în oglindă toată viaţa... Nimeni nu sare peste umbra lui. Subconştientul care nu se conştientizează pe sine – «un fel de cancer localizat la noadă». Biserica lăcaş de reculegere – loc de a pune ochii pe vreo muiere cu care ne imaginăm o scenă sexoasă. Contractul social ori instituţia căsniciei (!) – un petec de hârtie pentru ca «sută la sută din bărbaţii lumii să-şi facă seama din cauza muierii». Poetul – un ins care «toată viaţa lui a vrut să zică „timpul este un mister” şi i-a ieşit „timpul este un mistreţ”». Amintirile, până la cele mai mărunte – bricabracuri stupide şi lipsite de sens. Dorinţa sexuală – tortura încercată de toţi de a stoarce doar broboane de sudoare. Pensia – timpul când e cazul să ne apucăm temeinic şi metodic de femei. Moartea – o stare de linişte silită. Eu – «acesta cu unghii, acesta cu ochi, cu reumatismul, cu crampe la burtă, cu prieteni, cu nevoi, cu greutăţi şi plictiseli, acesta cu duşmani, acesta care se ciupeşte ca să se convingă că este el cu adevărat, acesta care, uite, îşi bagă degetul în nas, care se muşcă de propria ureche, acesta care se uită în oglindă şi se sperie de ceea ce vede, acesta care vorbeşte, tuşeşte, hârâie, râgâie şi se urinează pe gard...». Luciditatea – ceva care se îngraşă cu vise moarte. Curajul – o prostie, nu o virtute. Datoria scriitorului – «să facă poduri, să ridice case, să construiască coşmelii, să viseze la nevasta vecinului, să se ducă la piaţă, să înjure pe unul, pe altul, să tuşească, să-i pută picioarele, să dea bacşiş doctorilor când e bolnav, să-i mituiască pe poliţişti când vor să-i dea amendă (...), să fie impotriva guvernului şi chiar împotriva întregii omeniri, să fie în dezacord cu toată lumea. Şi, evident, toate astea să şi le închipuie, căci altceva ce poate face!?». Cumsecădenia şi kitsch-ul – însuşirile fundamentale ale omului civilizat. Optimismul – unica formă de prostie absolută. Secretele fiziologiei – «Fiecare om are metoda lui de a se pişa!».
Ca şi în Quatrocente, deocamdată cel mai realizat «roman» al lui Ion Mărculescu, culturalitatea, ca formă perversă de cultivare a convenţiilor, este background-ul în miezul căruia «vorbirea» desenează în Nastasia... figura acelui altceva ce nu poate fi comunicat şi care pare să-l scoată salvator pe narator din chingile tuturor mistificărilor, alimentându-i curajul de a-şi înfrunta iluziile şi a dinamita sensul indus al tuturor convenţiilor ce aduc grave atingeri libertăţii fiinţei. Ecarisajul de vorbe «bolborosite», la aceasta diferenţă de nivel, coagulează un text neconvenţional alcătuit din firimituri de flambaje ale voinţei de a trăi, amestecate cu rămăşite de execraţii şi cogitaţii filistine, un experiment libristic pe care se pariază şi se cheltuiesc toate posibilităţile şi funcţiile unui limbaj frust, scos la suprafaţă din toate cotloanele unui bagaj umoral inepuizabil, o zestre de vorbe de la lume luată şi tot la lume dată, culmea, susţinută în acele cu gămălie ale unei cumplit de rebele inflaţii livreşti. Pentru a-şi demonstra sieşi, de pildă, că există cu adevărat măcar la nivel basic, într-o pagină şi jumătate de jurnal, naratorul îi citează laolaltă pe Lacan şi Pedicini, pe Roland Brunner şi J. Brel, ba chiar şi pe Pessoa, toţi convocaţi să depună mărturie cu el că masturbarea reprezintă expresia perfectă a logicii iubirii (!!!) şi a exacerbării eului... În altă pagină, citez ceva pe aceeaşi linie stilistică, deşi numai de unitate stilistică nu poate fi vorba în Nastasia..., se poate întrezări cu profit procesul deburbajului materiei impure care va ajunge astfel, într-un final, să limpezească sadic, şi nu mai puţin ironic, o formă şi o figură a expresiei hiperrealităţii naratoriale: «Îmi cade greu informaţia (şi abia dacă pot să cred) că A. Gide se bucura când o da şi o primea la poponeaţă. Unele tablouri, atunci când cad pentru că s-a rupt cuiul în perete, se sparg în mii de bucăţi irecuperabile. Devin gunoi. Aşadar,aflând eu astea, m-am simţit dintr-o dată şi fără motiv înfrânt. Şi subliniez că înfrângerea mi se pare mai puţin înfricoşătoare decât spaima de a fi înfrânt. Nu-mi rămâne altceva decât să încerc să mă reprim cumva, să mă liniştesc spunând, în ce-l priveşte pe A.G., că, la urma-urmelor, nu şi-a scris opera cu găoaza».
Dincolo şi dincoace de cinismul confesiunii unui puzzle romanesc care sparge fără urmă de prejudecăţi toate normele şi convenţiile unui gen literar care supravieţuieşte în modernitate tocmai fiindcă se resuscită în permanenţă vulgar şi prodig, Nastasia se vrea şi un roman de dragoste cu cheia la vedere, atârnată chiar în apendicele titlului...
Într-un fel de buzunar, practicat în fustele înfoiate ale cărţii, după un model oriental, cum s-au exprimat unii, Nastasia... conservă bazic povestea unui amor consumat, cu învolburările şi coborâşurile de rigoare, între sexagenarul narator şi o femeie mult mai tânără, un fel de şefă la o fermă avicolă. Interesul ei (după ce subiecţii realizează că fiecare în această relaţie caută parcă pe altcineva iar mai cu seamă lui prezenţa ei îi aminteşte de ceva piedut) ţine de faptul că bărbatul află prin intermediari la un moment dat că partenera sa este fiica primei femei pe care a iubit-o în viaţa sa (persoana care – scrie fără gardă acum nihilistul absolut – i-a inspirat «acea mare, imensă (şi) sfâşietoare iubire care nu se stinge niciodată»). Şocat şi profund intrigat, bărbatul realizează, derulând filmul întâmplărilor, că Nastasia a ştiut de la început acest adevăr. Acest amănunt cât şi faptul că mama fetei cunoştea natura relaţiei dintre cei doi îl determină pe bărbat să se considere vinovat de moartea fostei iubite. Căutând-o pe tânără pentru a avea «o explicaţie», o prietenă îi aduce la cunoştinţă că tânăra femeie, învăluită în misterul unei provocări iraţionale şi de care de-abia acum se consideră îndrăgostit, a părăsit oraşul pentru a se mărita...
Simplă relatare, fără înălţimi sau adâncimi insondabile de analiză, insertul romanesc e de natură să salveze întregul nexus prozastic, scoţând o carte de vacanţă din perimetrul unei scrieri fără nici un Dumnezeu şi asta pentru că memoria atât de hulită de Mărculescu în Quatrocente îi oferă şansa naratorului din Nastasia... de a concluziona, pe ultima pagină a cărţii, În loc de încheiere: «Am învătăt ceva în răstimp, Sfinte Părinte: că marea, copleşitoarea, unica iubire nu moare niciodată. Dar că, la o adică, ea poate muri o dată, de două ori, de trei ori şi aşa mai departe. Şi că numai de-asta n-o putem uita niciodată. Niciodată! (...) Speriat, îmi dau seama că nimic nu este mai minunat decât să dea peste tine iubirea (...)». Cu această convingere cinicul nihilist din Nastasia... poate în orice caz să continue să trăiască, chiar dacă Ştefan Agopian într-o prezentare „3 de la «Trei»” scrie negru pe alb că autorul Nastasiei, un amor de aproape un an pare să nu fi aflat că nu poţi fi şi cu ... în ..., şi cu sufletul în rai ».