PRIMA PAGINA RESTITUIRI RESTITUIRI - IANUARIE 2011 CULTURA
 
CULTURA PDF Imprimare Email
Scris de MIHAELA STANCIULESCU   
Constituţionalismul culturii în România

„Ceea ce construieşte cultura, cultura destramă  în veşnica mişcare ondulatorie a credinţelor”.
 
Într-o dezbatere organizată la Madrid, de Liga Naţiunilor Unite, cu tema „Viitorul culturii”, filosoful spaniol Miguel de Unamuno y Jugo a surprins audienţa când a declarat că, după 40 de ani de profesorat, el nu ştie ce este cultura. Ineditul unei astfel de afirmaţii vine să contureze, într-o formă de exprimare simplă dar profundă,  complexitatea unui concept cu înţelesuri multiple şi foarte diferite, consolidat pe un pluralism de valori.
Cultura poate fi, pe de o parte, înţeleasă ca…întregul complex de elemente distinctive spirituale, materiale, intelectuale şi emoţionale ce caracterizează o societate sau un grup social. (...) include nu numai artele şi literatura, ci şi moduri de viaţă, drepturile fundamentale ale omului, sistemele de valori, tradiţii şi credinţe, dar, în aceeaşi măsură, poate fi receptată ca un fenomen social complex ce dezvoltă un ansamblu de valori în care o măsură importantă este dată de raportul dintre cultură şi civilizaţie într-o condiţionare reciprocă. Încercările de a constitui civilizaţie pe cultură dau greş. Ceea ce construieşte cultura, cultura destramă în veşnica mişcare ondulatorie a credinţelor, remarca Mircea Maliţa în cartea sa „Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomaţie”. Însă, cultura într-o civilizaţie poate contribui major la procesul de socializare a indivizilor, de organizare, de conducere, de control şi dinamică socială, mai ales în această epocă a cunoaşterii, în care arealul civilizaţional este completat de formele şi metodele prin care este acceptată varietatea culturilor într-un proces de lungă durată ce vizează mentalităţi, atitudini şi comportamente ale unor oameni de culturi şi identităţi diferite.
Riscul ca relaţia dintre cultură şi viaţa cotidiană să genereze o excludere reciprocă şi nu o completare firească poate determina separerea trecutului nostru de sursa indispensabilă a descoperirii noastre ca oameni, umanitatea. Am putea spune că relaţia dintre cultură şi viaţa cotidiană consacră două ipostaze: aceea de catalizator şi promotor dinamic al valorii prin instruire intelectuală, pe de o parte, şi de negare voluntară a valorilor culturale prin desconsiderare, de cealaltă parte. Tocmai aceste aspecte au menirea de a extinde practicile democratice spre descoperirea sau redescoperirea tezaurului de valori şi precepte comune, astfel încât, omul obişnuit, contemporan, să nu devină un perdant care nu mai stăpâneşte abilitatea de a-şi regăsi legătura cu tradiţia şi valorile culturale autentice, ci un beneficiar nemijlocit al principiilor solide precum toleranţa, binele comun, eficienţa sau exactitatea. Mediile prin care aceste aspecte pot fi promovate sunt, în bună măsură, foarte importante.
Familia poate îndruma formarea spirituală a copilului doar în limitele propriei pregătiri culturale, însă instituţia responsabilă pentru formarea acelui sol fertil care să permită culturii să crească în om, adică să fie asimilată cu uşurinţă, este şcoala. La rândul său, mass-media poate să familiarizeze societatea cu valorile culturii “înalte”, să le difuzeze, să creeze pârghiile de socialiazare. În unele cazuri, acest lucru se întâmplă mai degrabă pe dos, prin favorizarea unor percepţii negative şi reprezentări false asupra valorilor culturale sau formarea de obişnuinţe cognitive şi comportamentale care împiedică receptarea ei.
În particular, promotorii români de cultură contemporană caută să-i cosmetizeze aspectul după ceea ce cred ei că trebuie promovat, act ce poate fi asimilat fenomenului de cenzură. Or, strategia de promovare a valorilor culturale revine, cu precădere,  instituţiilor de resort, iar pasul important al acestei asumări îl reprezintă recunoaşterea dreptului la liberă exprimare şi liberul acces la valorile culturii naţionale şi universale.
Măsurile concrete de realizare şi respectare a dreptului la cultură în România sunt circumscrise sprijinirii culturii naţionale, sprijinirii artelor, protejării şi conservării moştenirilor culturale prin crearea cadrului legislativ adecvat. Aici trebuie menţionate Legea nr.186/2003 privind promovarea culturii scrise, Legea nr. 182/2000, republicată, privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, dar şi reglementările specifice asigurării dezvoltării creativităţii contemporane, promovării valorilor culturale şi artistice ale României. Toate acestea se constituie în căi veritabile de accesibilitate la valorile culturale.
Dreptul la cultură a fost receptat din reglementările internaţionale în materia drepturilor social-economice şi culturale, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale. Una din cele mai detaliate reglementări în materia accesului la cultură apare în art. 15 al acestui Pact care prevede obligaţia statelor-părţi de a recunoaşte oricărei persoane dreptul:
a. de a participa la viaţa culturală
b. de a beneficia de progresul ştiinţific şi aplicaţiile sale
c. de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din orice producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.
Aceste considerente asociate altor drepturi fundamentale precum libertatea de exprimare sau libertatea gândirii şi conştiinţei ne plasează în aria drepturilor de factură social-politică.
Accesul la cultură este expres reglementat în puţine constituţii: Constituţia Elveţiei (care, în art. 21, garantează « libertatea artelor» fără a preciza nimic despre accesul la valorile artistice), Constituţia Republicii Cehe (Carta drepturilor fundamentale, art.34), Constituţia Italiei (art.9), Constituţia Spaniei (art.44), Constituţia Poloniei (art.73) ş.a.
În România, dreptul de acces la cultură a fost introdus pentru prima dată prin revizuirea Constituţiei din anul 2003, ceea ce a condus la obligaţia statului de a elabora strategii culturale şi programe de politici culturale care să se asigure accesul la cultură tuturor persoanelor, cetăţeni români sau persoane aflate sub jurisdicţia statului român, astfel încât să nu devină victimele unor abuzuri discriminatorii.
Exercitarea efectivă a dreptului prevăzut de art. 33 al Constituţiei, care prevede că accesul la cultură este garantat în condiţiile legii (alin.1), libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturile naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale  şi artistice ale României în lume vin să reglementeze şi să clarifice modul de abordare sistemic societală a culturii şi să contribuie major  la fundamentarea strategiei culturale prin proiectarea unui sistem de acţiuni menite să atingă obiectivele pe termen mediu şi lung, inclusiv plasarea culturii în contextul geopolitic şi socio-economic actual.
Faptul că România se aliniază puţinelor ţări care şi-au reglementat, expres, din punct de vedere constituţional, dreptul privind accesul la cultură, este un aspect pozitiv care conduce la implementarea acelor măsuri care să garanteze respectarea şi promovarea unui drept ce rezidă inclusiv din armonizarea principiilor şi obiectivelor politicilor culturale cu cele internaţionale.
Politicile publice reprezintă, pentru România, un concept relativ nou, generat din dezideratul armonizării legislative, iar pentru coerenţa unei aplicabilităţi unitare sunt necesare atât clarificări conceptuale, cât şi o plasare a lor în perspectiva prevederilor constituţionale.
 În cadrul proiectelor de politici publice se identifică o componentă obligatorie -  politica culturală, care reprezintă atât reperul general şi coerent al dezvoltării culturale, cât şi sistemul de referinţă pentru acţiunea culturală. Raportarea la tipul de politică culturală este determinată şi determinantă de/şi în concepţiile asupra culturii.
La rândul său, actul de exprimare culturală, dar şi cel de management cultural, este elaborat/exercitat printr-o viziune pluralistă asupra culturii, ca factor de dezvoltare socială şi comunitară, indicator al calităţii vieţii, mod de viaţă individual şi colectiv, expresie a identităţii şi diversităţii individuale, de grup, regionale sau naţionale, catalizator în structurarea societăţii şi personalităţii umane cu rol integrator şi de respingere a oricărei forme de excluziune sau marginalizare socială.
Modul în care constituantul român înţelege şi consfinţeşte accesul la cultură atrage, în mod raţional, şi obligaţia statului de a-l pune în strânsă legătură cu dreptul la învăţătură, dar şi dreptul la educaţie, într-o accepţiune lărgită. Statului îi revin, astfel, în procesul de garantare a dreptului la cultură, atât obligaţii pozitive, cât şi negative.
Principala obligaţie negativă constă în aceea de a nu îngrădi libertatea spirituală şi accesul la cultură. Obligaţia pozitivă constă în realizarea unor politici publice menite să asigure accesul la valorile culturale.
Cunoaşterea şi respectarea acestui drept constituţional împreună cu cele conexe sunt importante în menţinerea stabilităţii sociale şi eliminarea riscului oricărui conflict,  dacă avem în vedere faptul că, potrivit teoriilor privind rădăcinile conflictelor, unele dintre ele statuează valorile ca fiind cauze generatoare de conflict, iar conflictele de valori sunt conflicte culturale, tocmai pentru că la baza culturii stă valoarea, iar pe fondul unor diferenţe consistente de valori  se explică şi existenţa unei considerabile varietăţi de culturi. Să nu uităm că oamenii şi societăţile se ciocnesc pentru valori pe care le consideră ireconciliabile.     
Motivele conflictului cultural pot fi localizate şi în incapacitatea de a canaliza energiile societăţii într-un proiect de civilizaţie sau într-un efort de modernizare care ar fi permis diferitelor comunităţi să coexiste paşnic sub semnul unui interes comun. De aceea, obligaţia de a stimula aceste resorturi revine politicului. Este mediul de unde pot fi exercitate reflexele de preîntâmpinare a riscurilor unor conflicte culturale care, de cele mai multe ori, se suprapun cu cele de natură economică tocmai pentru că se resimte capacitatea restrânsă de a construi, identifica sau folosi acele instrumente sociopolitice care să garanteze nivelul de trai decent, care reprezintă, la rândul său, un drept constituţional fundamental.
Mai mult, în spaţiul paneuropean, diversitatea de practici şi tradiţii culturale ale ţărilor europene trebuie percepută ca bogăţie şi nu ca sursă de divizare şi conflicte. Procesul de integrare europeană presupune un echilibru între valorile şi principiile acceptate în comun, pe de o parte, şi specificitatea naţională şi locală, pe de altă parte.  În acest fel, politicile culturale naţionale devin cheia de boltă a schimburilor de valori dar şi de păstrare a diversităţii culturilor proprii.  Poate şi din acest motiv, articolul 33 din Constituţia României prezumă un caracter universal.
Pe de altă parte, deoarece pentru drepturile culturale, ca drepturi fundamentale ale omului, nu s-a găsit un consens la definiţia acceptată, ci doar unele repere ce evidenţiază interconexiunea cu drepturile fundamentale, Comisia Mondială pentru Cultură şi Dezvoltare a propus, în Agenda Internaţională, realizarea unui inventar al drepturilor culturale nerecunoscute, încă, în mod expres. Coroborarea prevederilor în materie cuprinse în instrumentele juridice internaţionale aduce în evidenţă faptul că analiza asupra drepturilor culturale are ca punct de plecare expresia drepturilor de bază, în formele lor individuale sau colective.
Spre exemplu, păstrarea identităţii spirituale reprezintă una din dimensiunile esenţiale ale oricărei personalităţi individuale sau colectivităţi. Formularea din Constituţia României îi conferă un caracter universal printr-o extensie asupra majorităţii a dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a-şi păstra indentitatea culturală.
Perspectiva constituţională este respectată, în acest fel, de strategia politicilor culturale, care cuprinde în sfera drepturilor culturale conexe celor fundamentale: dreptul la respectul identităţii culturale, dreptul fiecărei persoane de a se identifica cu o comunitate culturală, dreptul de acces la patrimoniul cultural.
În acest fel, drepturile culturale consacră şi recunoaşterea  diversităţii culturale, ceea ce atrage după sine, sine qua non, dezvoltarea unei strategii prin care cultura naţională să se poată integra participativ celei europene şi mondiale sub protecţia unor măsuri de promovare a diversităţii şi pluralismului cultural, dar şi cu grija menţinerii echilibrului în raport cu tendinţele şi mutaţiile survenite prin deschiderea către influxul informaţional care, la rândul său, necesită prezervarea unui climat favorabil  în dezvoltarea şi susţinerea specificităţii, a tradiţiilor şi a valorilor culturale.
Cultura este, totodată, un factor de coeziune socială ce contribuie la soluţionarea conflictelor, deoarece se axează pe stimularea condiţiilor de accesibilitate la practicile şi experienţele culturale, de exercitare liberă şi nestânjenită a dreptului de acces la cultură şi a dreptului de participare la viaţa culturală, în mod nediscriminatoriu.
 De altfel, pentru strategia de implementare a politicilor culturale,  participarea la cultură  înseamnă garantarea unor condiţii concrete pentru exprimare liberă, pentru desfăşurarea de activităţi creatoare într-o multitudine de forme şi de modalităţi, atât la nivel individual, cât şi comunitar. Dreptul de participare trebuie înţeles şi ca dreptul de a participa la conceperea şi implementarea politicilor culturale. Dimensiunea participativă a drepturilor culturale este o parte esenţială a exerciţiului drepturilor fundamentale în ansamblul lor, iar respectul şi garantarea acestora devin un mijloc de protejare împotriva excluziunii şi, ca atare, un element important al întregului proces de democratizare a societăţii.
 
Anexa 1
Principiile şi obiectivele politicii culturale din România
Obiectivele esenţiale ale politicii culturale din România sunt stabilirea direcţiilor strategice, crearea structurilor şi oferirea resurselor necesare realizării condiţiilor care să permită şi să faciliteze dezvoltarea umană şi satisfacerea cerinţelor culturale ale individului şi ale comunităţilor.
În acelaşi timp, ele trebuie să aibă în vedere toate elementele care configurează viaţa culturală - creaţia contemporană, patrimoniul cultural şi diseminarea culturii -, să le echilibreze şi să le facă compatibile cu principiile şi obiectivele identificate pe plan internaţional, dar şi cu cerinţele şi tradiţiile naţionale.
Politica culturală din România se bazează pe şase principii fundamentale, identificate în HG nr. 28/2001, modificată:
- principiul protejării patrimoniului cultural naţional, potrivit căruia valorile şi bunurile care aparţin moştenirii culturale au calitatea de surse fundamentale ale cunoaşterii trecutului şi prezentului nostru;
- principiul libertăţii de creaţie, potrivit căruia libertatea de exprimare artistică şi de comunicare publică a operelor şi prestaţiilor artistice reprezintă nu numai un drept fundamental, ci şi un element esenţial al progresului uman;
- principiul autonomiei instituţiilor de cultură, potrivit căruia iniţierea şi desfăşurarea programelor şi proiectelor culturale nu pot fi restrânse ori cenzurate pe criterii etnice, religioase, politice ori pentru satisfacerea unor interese de grup;
- principiul primordialităţii valorii, potrivit căruia se asigură crearea condiţiilor materiale şi morale, se susţin şi se promovează aplicarea criteriilor specifice de evaluare şi selecţie, afirmarea creativităţii şi talentului;
- principiul şansei egale la cultură, potrivit căruia, prin armonizarea politicilor culturale la nivel naţional cu cele la nivel local, se asigură accesul şi participarea tuturor cetăţenilor la cultură, precum şi dezvoltarea vieţii spirituale a colectivităţilor, în toata diversitatea acestora;
- principiul identităţii culturale în circuitul mondial de valori, potrivit căruia se asigură protejarea şi punerea în valoare a moştenirii culturale, se susţine şi se promovează introducerea în circuitul cultural naţional şi internaţional a valorilor spiritualităţii naţionale şi se înlesneşte circulaţia în ţară a valorilor culturii universale.

 
Prezentarea
Webdesign by CCP Ny hjemmeside