PRIMA PAGINA ARGES Revista ARGES - Mai 2011 ARTE
 
ARTE PDF Imprimare Email
Scris de MARIANA SENILA-VASILIU   
MARIANA SENILA-VASILIUCâte ceva despre un covor berber
şi nişte copii geniali


Februarie 1999. Întoarsă de-abia de o lună dintr-o excursie în Tunisia, dar încă obsedată de cele văzute acolo – vechile monumente romane de la Tuburbo, Majus, Douga, Kairouan –, de splendidele mozaicuri de la Muzeul Bardo din Tunis şi de la Sousse, de pardoselile mozaicate de la Douga, de covoarele berbere şi „persane” prezentate într-un centru specializat în covoare orientale, tot de la Kairouan, de... Dar câte nu erau de văzut acolo, ochi, picioare bune şi un aparat fotografic pe măsură să ai. Merg la un control oftalmologic. Atropina, măsurarea tensiunii intraoculare şi tot tacâmul. Cu privirea încă înceţoşată, la plecare trec pe lângă o magherniţă „second hand”. Prin uşa căscată a dughenei, ceva nou şi totuşi familiar îmi atrage privirea. Intru şi merg aţă la o ţesătură care prin coloritul viu şi desen mă atrage ca un magnet. O ridic, mă uit la ea atât cât îmi îngăduiau ochii împâcliţi încă de atropină: pare a fi un covor berber. „Cât?”, o întreb pe fătuca zgribulită de frig şi plictisită de la casă. „E scump, doamnă”. „Cât?”, repet eu automat. Mi-l cântăreşte: „120 de mii”, zice ea uitându-se intrigată la mine. Pun banii pe tejghea, încarc voiniceşte în spinare covorul precum vânzătorii pictaţi de Sava Henţia şi pe-aci ţi-e drumul. Până acasă s-a mai dus efectul nesuferit al atropinei. Desfac covorul, îl întind şi-l privesc uimită şi încântată. Scot fotografiile unor covoare berbere făcute de mine la Gafsa, Douz, Kairouan, Gabes şi le compar cu achiziţia făcută: da, e un autentic covor berber, unul pe care mi l-aş fi dorit, dar n-aveam destui bani ca să-l cumpăr din Tunisia, însă, uite, nu ştiu cum se face, l-am găsit taman în dugheana „second hand” dintr-o piaţă dosnică din Piteşti, unde zăcea uitat şi nici dracul nu se uita la el. Ehei, o răpire din Serai ar fi fost altceva, dar un covor berber...
Covorul e o minune atât în culoare, cât şi în desen. Alternanţele iscusite de galben copt ciclam, verde crud, roşu închis şi violet, cărora li se adaugă albul şi negrul, totul pe un fond de peruzea mai întunecată ca ton, dau un fel de beţie cromatică. În simplificări înduioşător-naive, jucându-se cu nişte pătrate compoziţionale, creatoarea lui a iscat din lână şi băteală de bumbac un adevărat Paradis plin cu păsări, peşti, fluturi şi feline – o arătare cu chip umanizat pare să fie un leu, după coamă şi coadă, altele sunt indecise ca formă, nici pisici, dar nici vreo felină cunoscută –, vânători cu puşca ţinută stângaci în mână, cămile stând în picioare ori odihnindu-se, siluete de femei. În mijlocul unor carouri geometric-abstracte, un falnic palmier lângă care, în doi copăcei, două păsări şed pe cuib şi clocesc. La ceasul la care soarele începe a se înălţa, razele lui luminează pe rând carourile umplând camera de culoare şi lumină. Îmi place să întârzii urmărind spectacolul extraordinar ce se oferă privirii şi îmi umple sufletul. Mă gândesc însă cu întristare că în curând globalizarea va umple şi Tunisia de covoare pluşate ţesute mecanic, că în gropile ciclopice de la Matmatta, în realitate un tip ingenios de gospodării ferite de focul arzător al deşertului – deasupra, solul atinge temperaturi de peste 60 de grade C, dar în locuinţe temperatura nu depăşeşte 25 de grade C –, femeile nu vor mai ţese minunatele lor covoare. Deja nordul Africii s-a pus în mişcare, locuitorii ei care au putut/îndrăznit au emigrat în Franţa, Germania, Spania, Olanda, Anglia şi pe unde vor mai fi apucat. În noile lor „patrii” de ocazie, au abandonat zestrea cu care veniseră, din care covorul era nelipsit. Aşa se explică de ce, în pieţele sărăcăcioase din marile oraşe europene, în marché aux puces de la Paris poţi adesea găsi artizanat autentic la preţuri de nimic.
Într-o astfel de piaţă ocazională de la Amsterdam, cu lucruri înşirate direct pe pământ, pe lângă măşti africane, brăţări vechi, obiecte fel de fel şi ţesături viu colorate, am descoperit celebrul pallo-di-luvia, un tub de bambus căpăcit la ambele terminaţii din care, atunci când este răsturnat, scoicile, seminţele şi pietricelele în cădere scot un sunet ce imită ploaia. În vara lui 2007, într-una din pieţele pariziene de cartier deschise de două ori pe săptămână, unde se vând fel de fel de lucruri, obiecte, ţesături şi artizanat, am rămas foarte surprinsă în faţa unui minunat covor oltenesc... În exodul lor disperat, esticii au procedat ca şi ceilalţi emigranţi: şi-au lepădat comorile contra civilizaţiei moderne. Numai că arta îşi are legile ei. Într-un eseu privind legătura dintre mobilier şi confort, între artă şi civilizaţie, al cărui titlu l-am uitat, Aldous Huxley, pe lângă laudele pe care le aducea palatelor veneţiene, bombănea împotriva lipsei lor de confort. Locuinţa unui boss american, remarca el, este mai puţin spectaculoasă decât un palat veneţian, însă mai confortabilă. În palatul veneţian trăieşti într-o atmosferă înalt artistică, înconjurat de vechile piese de mobilier, ţesături şi mai cu seamă picturi – exista o lege veneţiană veche care prevedea vânzarea în integralitate a unui palat, cu tot ce exista în interiorul său şi aşa s-a putut păstra intact patrimoniul artistic care nu conteneşte să-l uimească pe vizitator, dar, cel puţin pe când scria Huxley respectivul eseu, frigul, lipsa apei curente şi toaleta erau probleme de disconfort. Locuinţa şi cabinetul directorului de companie american sunt „maşini de locuit”, după o expresie a lui le Corbusier, de dimensiuni reduse drastic faţă de un bătrân palat veneţian, având însă întregul confort şi puzderia de butoane la îndemână: pentru fiecare problemă există o soluţie tehnică, dar, din punct de vedere estetic, lucrurile sunt în defavoarea lor. Căci una e să stai în faţă cu o pictură de Giorgione, Veronese ori Tizian, şi alta să ai înaintea ochilor o pictură contemporană, chiar artistică, ori un kitsch lustruit cum le place americanilor. Una e să te bucuri de fastul interioarelor veneţiene cu mobilierul lor pretenţios, şi alta să fii înconjurat de obiecte din plastic şi inox, stil pachebot, ingenioase din punct de vedere ergonomic, dar seci sub aspect artistic. Cele două modalităţi de a înţelege ce va să însemne spaţiul de locuit sunt contradictorii şi, oricât de moderni am vrea să fim, trebuie să-i dăm cezarului ce-i al cezarului: estetic, palatul veneţian e o capodoperă concepută mai mult pentru desfătarea ochilor şi spiritului decât pentru confortul şezutului.

Paradisul din deşert
Avatarurile covorului berber adus în Europa, abandonat şi apoi vândut într-o hardughie „second hand” din spatele pieţii Ceair din Piteşti, a luat sfârşit în locuinţa mea unde stă la loc de cinste pe perete umplând spaţiul de culoare. Cel puţin deocamdată... Prezenţa lui mi-a amintit de un incitant şi interesant experiment artistic pus la cale de soţii W. şi B. Forman, la ideea unui profesor egiptean cu nume de rezonanţă antică Ramses Wisa Wassef (numele său arab trebuie să fi fost Yusef şi nu Wassef, însă transcrierea sa fonetică în germană l-a deformat). Cei trei au avut curiozitatea de a încredinţa unor copii egipteni, de origine coptă, dintr-o oază aflată undeva între piramidele de la Giseh şi Sakkarah, cu vârste cuprinse între 8 şi 11 ani, executarea unor ţesături-tapiserii, conform textului publicat, concepute după fantezia lor. Nu le-a fost impusă nicio soluţie, nu li s-au arătat modele de tapiserii, nu li s-a făcut nicio sugestie, totul a rămas la latitudinea micilor creatori. Copiii, băieţi şi fete, incluşi în experiment nu văzuseră, în afară de ţesăturile executate de femeile din comunitatea lor, niciun fel de tapiserii în viaţa lor. Ideea de artă, inculcată în minţile copiilor europeni care sunt târâţi încă din faşă prin muzee, micilor egipteni le era străină. Nu tu televiziune sau albume care să-i familiarizeze cu această artă preţioasă. Cu atâţia „nici” şi nici”, era previzibil mai degrabă un eşec decât extraordinarul succes de care au avut parte atât copiii, cât şi experimentul în sine. Rezultatele au fost publicate în 1967 (Ed. ARTA, de la Praga) în albumul „Blumen der Wuste”, „Florile deşertului”, o bijuterie tipografică în care sunt reunite imaginile tapiseriilor create de micii ţesători ai deşertului. O splendoare editorială admirată şi învidiată de specialiştii artelor decorative care i-a încântat pe artişti în general.
Pe nişte războaie de ţesut primitive, cu materiale ce ar fi fost refuzate de orice meşter tapisier - urzeală din capete de bumbac înnodate, fire de lână toarse manual, inegale –, ei au făcut imposibilul creând adevărate capodopere ale genului. Ca îndrumători şi exemple le-au fost bunicile, mamele, surorile şi, în general, femeile din mica aşezare sahariană. Cu toată sărăcia deşertului  - dune şi iar dune de nisip, mici şi aspre tufişuri în care se ascund de soarele arzător vieţuitoare mărunte -, în imaginaţia lor, copiii au creat un adevărat Paradis terestru, fără însă a deteruna realitatea. În candoarea şi onestitatea lor naivă au reuşit să descopere frumuseţea acolo unde alţii nu văd decât pustiu, să învie ceea ce pare mort, să găsească puzderii de culori în nesfârşita întindere cenuşie de nisip.
Tapiseriile copiilor egipteni nu s-au ivit din neant, în spatele artei ţesăturilor există, uitată, dar genetic perpetuată, tradiţia ţesăturilor copte. Lucrurile s-au petrecut ca într-o istorioară evreiască despre o comunitate care o dată pe an se aduna într-un loc anume şi cânta un anume cântec. Oamenii ştiau pe de rost şi melodia, şi cuvintele. După o vreme au uitat cuvintele şi îngânau doar melodia. Apoi a fost uitată şi melodia, dar oamenii continuau să se întâlnească la aceeaşi dată şi în acelaşi loc, fără să mai ştie de ce o făceau. Cu tapiseriile copte lucrurile s-au petrecut identic: a fost uitată tradiţia, dar a rămas neştiut ADN-ul artistic ce dusese cândva la crearea lor, iar copiii aceştia abia răsăriţi îl aveau în sânge. Indiferent dacă erau fete ori băieţi, că aveau 8 ani sau 11 ani, că se numeau Fayek, Myriam, Fawzi, Samiha, Saadia, Zeinab, Mahmud, Tahia, Leila, Rawhia, Karima, Garia, Reda ori Shehata, cu toţii au făcut dovada harului lor înnăscut creând cu o fantezie şi o libertate demnă de invidia profesioniştilor. Şi să-i amuţească pe cei mai înrăiţi cârcotaşi împotriva artelor decorative.
Scene religioase, Nilul cu bogăţia lui acvatică, scene domestice ori din natură, un repertoriu animalier uluitor prin forme şi culoare, scene de pescuit, de muncă, femei purtând pe cap fel de fel de poveri, o vegetaţie care din săracă devine luxuriantă în imaginaţia lor - acestea sunt subiectele tapiseriilor copiilor egipteni. Fantezia se împleteşte cu simţul de observaţie, iar acesta duce la interpretări dintre cele mai expresive. În stilizări mult apropiate de cele din covorul oltenesc – tehnica de lucru este asemănătoare – realul ia chipuri şi culori dintre cele mai neaşteptate: leii sunt albaştri, cămilele, ba negre, ba galbene, şi toate se alungesc sau se lăţesc după nevoile compoziţionale. Simplificările girafelor sau pisicilor au o marcată notă de umor, iar tigrul are o figură de mâţă jigărită. Păunii, cu dominantă reală de albastru-violet-verzui electric, în viziunea lor au penajul în cărămiziu, negru şi galben iar ideea de grădină este redusă la ghivece cu flori. Deformarea imaginii e lucru curent în tapiseriile copiilor egipteni. Ei evită instinctual suprafaţa moartă şi o umplu de forme până seamănă cu un tapet. Raporturile dimensionale nu ţin cont de realitate, ele sunt aleatorii, ba mărite sau micşorate ori de-a dreptul inversate, singurul criteriu operant fiind cel afectiv.
Educaţia artistică europeană, indiferent de eforturile pedagogilor şi ale creatorilor moderni, a rămas pe jumătate încremenită în logică, ceea ce sabotează libertatea de creaţie atât de specifică copiilor. Se urmăreşte dezvoltarea simţului observaţiei controlate prin modele matematice în loc să se dea frâu liber fanteziei proprie vârstei lor. Or, creaţia în sensul adânc al cuvântului este înainte de toate imaginaţie şi ia distanţă faţă de modelul real. Nimic nu e mai stupid în artă decât copierea strictă a realităţii, aceea nu mai e creaţie, ci reproducere. Nici măcar grecii antici, atât de contestaţi şi prost  înţeleşi de prea zeloşii avangardişti, n-au copiat, ci au interpretat. Pasul superior în creaţia artistică înseamnă însă o cât mai mare distanţare de modelul real. Brâncuşi, prins la începuturile sale în menghina educaţiei artistice clasice, odată devenit conştient de sine a renunţat la declachierea formelor naturale şi şi-a îndreptat atenţia asupra felului de a sugera formele prin abstrageri ale esenţei. Cocoşul său nu e un galinaceu, ci o scară melodică ale cărei trepte în crescendo amintesc de cântecul acestuia. Peştele este o siluetă acvadinamică descărcată de detaliile anatomice. Păsările sunt fuzee aerodinamice, fără cioc, fără aripi, fără gheare, fără pene. Matisse, oare, nu procedează la fel atunci când atinge punctul culminant al artei sale? Dar dacă artistul ajunge la astfel de soluţii după o îndelungă experienţă profesională, copilul o atinge în mod spontan sărind etapele, ajungând în mod miraculos la soluţia optimă, de unde şi invidia profesioniştilor în faţa viziunilor original-inedite ale unor copii de o şchioapă. Cât chin şi ce consum de energie face bunul pedagog pentru a-l lămuri pe ucenicul într-ale artei că decalchierea „perfectă” a contururilor e doar etapa inferioară, că „perfecţiunea” în artă este un deziderat absurd care se plăteşte cu uscăciunea imaginii şi că pentru aşa ceva ar fi suficientă folosirea unui aparat fotografic, că deformarea expresivă este cea  care diferenţiază în pictură şi sculptură personalităţile; în fine, culoarea e mai puţin un joc al minţii, ci mai cu seamă al sufletului, care nu se subordonează voinţei şi legilor, ci afectului; că, vorba lui Renoir, numai cu legi nu se face pictură bună. Cunoştinţele gramaticale nu convertesc un grămătic în poet şi niciun critic într-un pictor.
În oaza din deşert, copiii habar n-au de legile artei decorative, nici de cele şapte contraste de culori care se recită papagaliceşte şi se aplică mecanic. Copiii aceia nu măsoară cât de mare e o cămilă faţă de un palmier şi un om faţă de un leu; ei n-au habar de legile perspectivei şi nici de planurile care le separă; de nesuferitele legi cromatice n-au auzit în viaţa lor şi cu toate că n-au ştiinţă de nimic creează capodopere. N-au modele de referinţă şi totuşi soluţiile găsite instinctiv sunt adesea asemănătoare cu cele ale marilor creatori.

Când le oferiţi copiilor culori şi pensule, feriţi-vă să le daţi şi sfaturi, ei ştiu mai bine decât adulţii ce au de făcut. Nu-i bateţi pe umăr când visează încercând să le corectaţi visul, visele lor sunt din altă lume decât a adulţilor. Până lucrarea raţiunii nu-i va atinge, ei rămân cu visele lor minunate în care nu-i loc de reguli şi de rigida judecată. Logica lor, ca şi cea a marilor artişti, ţine mai mult de suflet decât de creier, mai mult de simţire decât de raţiune. În visele lor, până şi deşertul se umple de viaţă, şi nisipul înfloreşte. De aceea, pe bună dreptate, autorii albumului dedicat creaţiilor copiilor egipteni dintr-o oază au numit lucrările „Florile deşertului”.

 
Prezentarea
Webdesign by CCP Ny hjemmeside