PRIMA PAGINA RESTITUIRI RESTITUIRI 3-2007 FILE DE ISTORIE
 
FILE DE ISTORIE PDF Imprimare Email
Scris de GEORGE UNGUREANU   
PROBLEMA CADRILATERULUI - DIFERENDUM TERITORIAL ŞI REPERE IMAGOLOGICE
(1913-1940)

Raporturile imagologice româno-bulgare în perioada 1878-1944 au făcut obiectul unor contribuţii istoriografice mai mult sau mai puţin ample, din partea unor autori precum Lucian Boia, Alberto Basciani, Maria Todorova, Blagovest Njagulov, Rumiana Stanèeva etc. O succintă privire de ansamblu asupra „literaturii“ de specialitate ne relevă o dublă asimetrie. Pe de o parte, trebuie subliniat faptul că imaginea bulgarilor faţă de vecinii lor septentrionali este mai omogenă, mai coerentă intern, decât corespondenta sa nord-dunăreană. Faptul, remarcat de Blagovest Njagulov1, nu constituie altceva decât o reflectare în imaginar a caracterului social-economic şi cultural mai omogen şi totodată mai tern al Bulgariei moderne în raport cu România, ţară a unor pregnante contraste sociale. Pe de altă parte, raporturile româno-bulgare în anii interbelici, implicit evoluţia problemei sud-dobrogene, s-au constituit în realităţi politice, ulterior în subiecte istoriografice, mult mai interesante din perspectiva bulgară decât din cea românească. Chestiunea Cadrilaterului a ocupat dintotdeauna (din 1913) în mentalul colectiv bulgar un loc mai important decât în preocupările auto-identitare româneşti.
Războiul caricaturilor („mămăligari” versus „cefele groase”)
Trăsătura esenţială a bulgarilor, ar fi, conform românilor, lipsa unor calităţi precum inteligenţa, eleganţa, subtilitatea; bulgarul apare ca primitiv şi rudimentar, purtând în plus stigmatul empiric al „cefei groase“, sintagmă imortalizată de Mihai Eminescu.
Primitivismul bulgar se asociază, conform autorilor români interbelici (I. N. Roman, C. Kiriţescu, C. Brătescu), cu violenţa, setea de răzbunare, invidia, secretomania, dar şi cu răbdarea, perseverenţa şi … hărnicia în aşteptarea momentului prielnic pentru atac/agresiune2. Spiritul disciplinat, taciturn şi hărnicia bulgarilor  sunt, în general, recunoscute de autorii români. Afirmaţia „Bulgarii sunt leneşi din fire“ făcută de Th. Holban, în anul 1939, într-un document de uz intern, rămâne rarisimă3.
Imaginea bulgarilor despre români este una mult mai schematică, chiar caricaturală, deci mai puţin verosimilă pentru cititorul dotat cu spirit critic. Sintetizând probabil, cel mai bine imaginea negativă a românului în Bulgaria, autorul Stilian Cilinghirov (traducător al lui Panait Cerna), scria în anul 1921: „România este ţara cea mai puţin cultivată din toate cele din Peninsula Balcanică. Pare o prostituată vulgară şi machiată, care mănâncă mămăligă, pe când dincolo de propriile zorzoane nu îmbracă nici măcar o bluză / un furou“4.
Aşadar, românii s-ar distinge prin duplicitate, superficialitate, ipocrizie şi orgoliu nemăsurat, nejustificat. De altfel, pentru mulţi autori bulgari, răscoalele din anul 1907 reprezintă un „moment al adevărului“ despre România şi locuitorii ei5. În scrierile nuvelistului Iordan Iovkov (1884-1937) originar chiar din Dobrogea, ofiţerii români au imagini mai complexe, mai realiste şi mai diverse, însă ceea ce-i uneşte este preocuparea exagerată faţă de aspectul exterior asociată cu o arzătoare dorinţă de câştig6.
Prezentarea însuşirilor pozitive, dar mai ales negative ale vecinului meridional/septentrional, este însoţită de referiri peiorative la trecutul istoric, mai ales la origini. Românii pun setea de răzbunare şi complexele bulgarilor pe seama stăpânirii otomane, în timp ce violenţa, spiritul de disciplină şi silenţiozitatea aceloraşi este atribuită… originii hunice, turanice7.
În schimb, unii publicişti bulgari au vorbit, mai ales în anii 1916-1919, despre „tâlharii din catacombele Romei aduşi în Dacia“ şi despre superficialitatea şi mimetismul românilor în preluarea modelului francez8. Într-o replică dată peste timp, lui Mihai Eminescu, poetul naţional bulgar Ivan Vazov (m 1921), deci, într-un fel omologul său, scria, în toamna anului 1916 „Voi sunteţi puroiul roman / Cetatea eternă s-a curăţat de putoare / Descotorosindu-se de voi / Voi sunteţi ca şi strămoşii voştri / Desfrânaţi, bandiţi, asasini şi robi“9.
În ceea ce priveşte Cadrilaterul, locul acestuia în imaginarul/mentalul naţional român şi bulgar se află în strânsă legătură cu poziţia Dobrogei în cadrul aceleiaşi structuri mentale, însăşi denumirea de „Cadrilater“ fiind pur convenţională şi având o existenţă relativ recentă.

Valorizarea momentelor
non-fondatoare
Regăsim, atât în mediile româneşti, cât şi în cele bulgare, strădania de a asocia provincia dintre Dunăre şi Mare cu momentele fondatoare etno-politice şi religioase (ecleziastice). Istoricii, publiciştii şi, în ultimă instanţă, propagandiştii români invocă, în mod previzibil, momentul fondator roman, fixând în „Pontul Stâng“ (Vasile Pârvan) cadrul primei sinteze daco-romane, şi prezentând, deci, viitoarea Dobroge, ca pe o arie primordială ale etnogenezei româneşti. „Aproape nu există localitate actuală care să nu fie aşezată pe locul sau în imediata vecinătate a vechilor localităţi daco-romane“, scria, în aprilie 1940, Constantin Moisil10. În acelaşi context, autorul Scarlat Lambrino, semna, la 14 aprilie 1940, articolul Arheologia Dobrogei, în care afirmă: „Poporul român îşi are drepturile sale atestate aici, şi dacă e vorba de regăsit o strălucire culturală în Dobrogea ca un ecou al timpului stăpânirii romane, apoi acest ecou începe odată cu alipirea Dobrogei la România“11. Autorităţile româneşti iniţiaseră în anul 1925 chiar şi o acţiune de „colonizare“ a Cadrilaterului, după ce o operaţiune similară fusese încununată de succes în Dobrogea Veche. În condiţiile accentuării deosebite a vechimii şi continuităţii dacice, daco-romane şi româneşti în zonă, ne apare ca surprinzătoare tăcerea asupra originii durostorene a generalului Aetius. Acesta îi învinsese pe huni (înrudiţi, probabil, cu proto-bulgarii turanici) şi fusese supranumit „Ultimul dintre romani“.
Importanţa tot mai mare acordată Dobrogei şi fostei Moesii de către istoricii români, ascensiunea istoriografică a zonei până la rangul de „leagăn“ al poporului român si de creuzet primordial al sintezei daco-romane, a fost interpretat de medievistul bulgar Petăr Mutafèiev „ca o pregătire teoretică pentru un simptom al aspiraţiilor teritoriale româneşti în direcţia Rusciuk-ului, Varnei şi a Şumlei“12 (aspiraţii inexistente la acea dată). În replică, autorul bulgar, din dorinţa formală de a-i satisface curiozitatea lui P. P. Panaitescu, fixează, într-o scriere din 1930, locul de formare al poporului român în zona Macedonia de NV, Serbia de Sud, Muntenegru, Herţegovina; de aici românii ar fi emigrat mai întâi în Ardeal, iar de acolo, după 1300, dincolo de Carpaţi13. Merită remarcat efortul lui Petăr Mutafciev de a pune de acord discursul istoriografic bulgar cu cel maghiar, într-o vreme când relaţiile între cele două state revizioniste erau excelente. În general, istoriografia bulgară tinde să atribuie românilor o origine exclusiv nord-dunăreană, ceea ce venea/vine în totală contradicţie cu teoriile de tip „roeslerian”, vehiculate intens la Budapesta. O asemenea contradicţie nu dădea bine din punct de vedere politic şi trebuia înlăturată!
În ceea ce-i priveşte pe bulgari, aceştia, plasează spaţiul dobrogean în centrul proceselor politice fondatoare, medievale si moderne. Astfel, poeta dobrogeană Dora Gabe, soţia publicistului Petăr Gabe, spunea la o întrunire desfăşurată la 30 ianuarie 1928, că există patru motive istorice pentru care Dobrogea trebuie să aparţină Bulgariei, anume apartenenţa la Ţaratul lui Asparuh; La Silistra a funcţionat o mitropolie Bulgară în Evul Mediu; originea dobrogeană a luptătorului Ştefan Karagea (ucis de turci în august 1868); calitatea de focar al renaşterii naţionale bulgare, pe care a avut-o oraşul Tulcea (între altele aici s-a înfiinţat prima şcoală bulgară modernă - 1812)14.  
Într-adevăr, nu există lucrare ştiinţifică sau propagandistică bulgară interbelică, în care Dobrogea să nu fie amintită ca „leagăn al primului ţarat bulgar“, iar în manifestele organizaţiilor iredentiste locale, acelaşi spaţiu geo-istoric este definit ca „Bethleemul bulgar“15. Centrul primului ţarat bulgar a fost în vecinătatea Dobrogei, la Pliska şi Preslav, iar limba literară bulgară are la bază dialectul din NE ţării, deci tot din apropierea Dobrogei16. Adesea discursul bulgar este punctat de fraze de genul „Dobrogea a fost unită cu celelalte ţinuturi bulgare, de la venirea lui Asparuh, până la 1878“, deşi au fost perioade când nu a existat un stat bulgar, cea mai lungă fiind cuprinsă între 1396 şi 1878 (dominaţia turcească).
În replică, autorii români subliniază caracterul precar, instabil şi compozit al entităţilor politice medievale, însă accentul principal este pus pe reliefarea stăpânirii lui Mircea cel Bătrân la sud de Dunăre. Voievodul muntean a stăpânit, între 1389 şi 1417, cu unele întreruperi, o mare parte a Dobrogei, inclusiv cetăţile Silistra şi Turtucaia. Acest episod, relativ scurt, mai ales prin comparaţie cu cele cinci veacuri de dominaţie otomană, a fost preluat şi amplificat de istoriografia şi propaganda naţională română. De pildă, conform hărţii istorice din Enciclopedia României, apărută în anul 1938, graniţa româno-bulgară stabilită în 1913, coincide cu graniţa meridională a stăpânirii lui Mircea în Dobrogea (remarcabil exemplu de rescriere a trecutului după tiparele prezentului!)17. Preţ de cinci ani, la Silistra (1935-1940) a apărut gazeta intitulată „Ţara lui Mircea“, iar marşul coloniştilor aromâni făcea şi el aluzie la domnia voievodului muntean: „Noi am venit să reînălţăm / Cu drepturi de stăpân / Sfântul drapel ce-a fâlfâit / Sub Mircea cel Bătrân“18. Însă, cel mai mult a fost valorificată victoria lui Mircea, din punct de vedere heraldic. Astfel, pe stema judeţului Durostor era reprezentat bustul unui conducător medieval, pe care textul din „Monitorul Oficial“ îl identifică fără dubii, cu Mircea. Aluzii la domnia lui Mircea găsim şi pe stema oraşului Silistra (o cetate medievală, deasupra căreia se găseşte o semilună „asuprită“ de o cruce), şi chiar a Cavarnei - crucea de Lorena19. Trimiterile mai mult sau mai puţin explicite la perioada confruntărilor româno-otomane pe fondul cruciadelor târzii (sec. XIV-XV) ar putea să surprindă dacă ţinem seama că în anii interbelici, populaţia musulmană din Cadrilater s-a remarcat, în general, prin loialitate faţă de statul român, spre deosebire de coreligionarii bulgari20.

Momentul 1913
În vara anului 1913, profitând de conjunctura favorabilă creată prin gafa impardonabilă a declanşării celei de-a doua conflagraţii balcanice de către Bulgaria, România şi-a extins stăpânirea asupra aşa-numitului Cadrilater, pe care îl reclamase insistent de câteva luni, uzând de motivaţii de ordin geo-politic şi geo-strategic21. Un asemenea tip de argumentare nu se mai bucură de mare trecere la public în timpurile contemporane, deşi nu a dispărut şi nici nu va dispărea, probabil niciodată, din strategiile politice ale diverselor state ale lumii. Ridiculizând revendicările teritoriale şi acţiunea politică a ţării sale din 1913, autorul Ştefan Zeletin compune o parodie după cunoscuta poezie Noi vrem pământ a lui G. Coşbuc, pastişă intitulată, sugestiv Noi vrem bacşiş, din care cităm: „Ascultă aici, bulgar spurcat / Să nu-ţi mai râzi de noi făţiş! / În schimb la tot ce folosişi / Ce-am stat cu braţele cruciş / Când tu la luptă ai asudat / Noi vrem bacşiş!“22. Majoritatea autorilor români au preferat însă, să găsească, post factum, argumente mai pertinente în favoarea anexării Dobrogei meridionale: trecutul istoric al provinciei, necesitatea unui spaţiu de refugiu pentru aromânii din Balcani, preferinţa populaţiei musulmane majoritare în zonă pentru stăpânirea românească. Deşi, mai convingătoare în sine, aceste trei argumente, des invocate de propaganda română interbelică, nu fuseseră clamate la momentul 1913; doar problema aromânilor fusese ridicată atunci, însă de o manieră destul de vagă23. Episodul campaniei din 1913 se leagă, pentru români, de personalitatea regelui Ferdinand I întregitorul, care, în calitate de prinţ moştenitor, comandase trupele în cel de-al doilea război balcanic. În anul 1939, autorităţile româneşti au dezvelit la Silistra un bust al fostului suveran, îmbrăcat în uniformă militară. Gestul a fost imediat interpretat de către organizaţiile iredentiste bulgare drept un afront, o ameninţare, o jignire adusă bulgarilor din zonă, ţinând seama de rolul jucat de fostul rege, în campania din 191324.  
Într-adevăr, episodul respectiv era privit de bulgari, într-o unanimitate impresionantă ca odios, dureros şi tragic – „prima catastrofă naţională“. Bineînţeles, din partea bulgară, pierderea Dobrogei de Sud este considerată un act total injust. Potrivit lucrărilor bulgare, la anul 1913, Cadrilaterul, un teritoriu istoric bulgar, era deja rebulgarizat etnic, după lunga dominaţie otomană şi avea un însemnat rol în ansamblul economiei naţionale25.          
Anexarea Cadrilaterului la România nu este însă doar un act nedrept, ci şi unul perfid, România atacând Bulgaria într-un moment în care trupele acesteia se aflau concentrate spre Serbia şi Grecia. Încă din primăvara anului 1914, în polemicile cu presa română, ziarele bulgăreşti evocau imaginea caricaturală a soldatului român luptându-se cu gospodinele şi animalele domestice din ţara vecină26. Un an mai târziu, istoricul S. S. Bobèev caracteriza pierderea Cadrilaterului drept „un act de brigandaj tipic“, într-o lucrare cu titlul Poporul bulgar şi aspiraţiile sale naţionale, având girul curţii regale sofiote27. Versiunea „atacului românesc perfid“ a continuat să fie inoculată opiniei publice bulgare, şi după 1919, inclusiv prin intermediul manualelor şcolare. Astfel, într-un manual pentru clasa a III-a, apărut în anul 1920, se regăsesc următoarele versuri: „Un valah tâlhar, în modul cel mai laş / A intrat în patria noastră / El a găsit casele unde stăpânul era plecat / O pleaşcă pe capul brigandului/ hoţului“28. Evenimentele din vara anului 1913 constituie cadrul acţiunii pentru povestirea lui Iordan Iovkov, intitulată simplu Balkan; după numele unui câine militar bulgar care ar fi apărat frontiera ţării sale contra invadatorilor români, devenind o alegorie a patriotismului şi a demnităţii umane29. În Ordinul de Zi adresat Diviziei a IV-a bulgare, cu prilejul atacului de la Turtucaia se spunea: „Sunt nenumărate crime ce le-a înfăptuit acest vecin viclean şi mârşav faţă de poporul şi de ţara noastră. Mamele, soţiile şi copiii noştri nu vor uita necinstirea lor din 1913“30. Să notăm, totuşi, că revendicările româneşti în Dobrogea de Sud erau, în vara lui 1913, cunoscute de mult la Sofia, guvernul bulgar fiind chiar prevenit în termeni destul de expliciţi la 8 iunie 1913, despre urmările unui eventual atac asupra foştilor aliaţi sârbi şi greci31. De asemenea, trebuie semnalat că, în unele lucrări bulgăreşti, actul României din 1913 este văzut ca un gest de aneantizare a oricărui drept al României asupra Dobrogei nordice; dacă preţ de 35 de ani, Bulgaria „tolerase“ stăpânirea acestui teritoriu de către aliatul său din 1877-1878, atacul din 1913 anulase orice motiv de îngăduinţă. Bulgarii oferiseră un deget României, iar aceasta le luase toată mâna! O asemenea idee o regăsim explicit în memorandumul întocmit în anul 1917 de către D. Rizov32, fiind reluată într-o formă mai echivocă, în anii naţional-comunismului bulgar, de către Antonina Kuzmanova33.

Amintirea Turtucaiei
Un alt moment având o mare încărcătură sentimentală şi imagologică asupra relaţiilor româno-bulgare îl reprezintă atacul bulgar asupra României, din septembrie 1916, în speţă bătălia de la Turtucaia. Pentru români, a fost o înfrângere dureroasă, inaugurând dezastrul militar din toamna anului 1916. Iniţial, în mediile româneşti, Turtucaia a fost sinonimă cu eşecul, incompetenţa şi trădarea. Foarte relevante sunt în acest sens, o serie de versuri în metrică populară (a căror autenticitate nu o discutăm), culese şi publicate de către I. N. Roman la puţină vreme după sfârşitul conflagraţiei34. Totuşi, au existat şi încercări de valorizare pozitivă a bătăliei de la Turtucaia. Astfel, un anume profesor, Gh. Someşanu scria în anul 1937: „Drama de la Turtucaia, cel mai sângeros şi tragic episod din sfânta noastră epopee naţională a dovedit însă, că România îşi apără cu îndărătnicie pământul“35. O viziune similară asupra evenimentelor ne-o oferă în anii naţional-comunismului, Istoria militară a poporului român36, vol. V, apărut în 1988. Pentru bulgari, însă, Turtucaia a reprezentat un triumf strălucit, o răzbunare reală şi simbolică totodată faţă de un vecin arogant, perfid şi lacom. Încă din anul 1916, a apărut o broşură consacrată bătăliei sub semnătura generalului Ştefan Toşev, comandantul armatei a III-a bulgare, participantă la luptă37. Evenimentele din septembrie 1916 au fost celebrate mai mult sau mai puţin zgomotos pe întreg parcursul perioadei interbelice. În iunie 1938 s-a instituit şi un prestigios trofeu sportiv „Tutrakanskata kupa“. Cu acest prilej, un ziarist bulgar, cu evidente veleităţi istoriografice, scria: „Turtucaia este perla cea mai strălucitoare din colierul victoriilor bulgare. Istoria cetăţilor Troia, Termopile, Adrianopol, Pert Arthur nu cunoaşte un astfel de exemplu“38. Cum au stat lucrurile la Troia este mai greu de spus; la Turtucaia însă, trupele române au fost învinse de o forţ? cosmopolit? germano-austro-ungaro-bulgaro-turcă, sub comanda lui von Mackensen (un german). Momentul septembrie 1916 continuă să ocupe şi în epopee post-comunistă un loc de frunte în preocupările istoriografice bulgare; amintim numai volumul masiv, consacrat „epopeii de la Turtucaia“, apărută în 1996, la aniversarea a 8 decenii de la bătălie39.
    
Viziuni interbelice
asupra Cadrilaterului
În anii interbelici, se remarcă ascensiunea deosebită a micului port Balcic în imaginarul colectiv românesc. Iniţial, nimic, sau aproape nimic nu prevestea o asemenea evoluţie. Numărul românilor din orăşel era infim, faleza înaltă împiedica dezvoltarea unei activităţi portuare de amploare, iar aşezarea nu avea nici „avantajul“ unui trecut dacic, daco-roman sau românesc pregnant, aici fiind în antichitate o oază de elenism. Totuşi, peisajele locale mirific-exotice, văzute în special la lumina răsăritului sau a apusului de soare au atras pe numeroşi membri ai elitei româneşti, începând, desigur, cu Regina Maria. Suverana, ea însăşi un simbol al României Mari în ochii supuşilor săi, şi-a stabilit aici reşedinţa de vară, la castelul construit începând din 1925 sub îndrumarea arhitectului E. Guneş (căruia i se datorează şi actualul sediu al Casei Armatei din municipiul Piteşti). De altfel, conform ultimei dorinţe a celei ce fusese prima regină României Mari, inima i-a fost depozitată, la moartea sa, în 1938, chiar la Castelul din Balcic, într-o casetă specială. Sub patronajul reginei şi al prinţesei Ileana, la Balcic a funcţionat o veritabilă tabără de creaţie artistică; practic, nu există nume important al picturii româneşti interbelice care să nu fie legat, într-un fel sau altul, de Balcic40.  S-a dezvoltat şi un turism de elită, staţiunea atrăgând, vreo câteva mii de turişti anual, în sezonul estival, număr relativ mic raportat la totalul de 100-150 de mii de turişti care mergeau pe litoralul românesc al Mării Negre41. Au apărut, mai ales spre Ekrene, o serie de construcţii de vacanţă (vile), aparţinând unor potentaţi ai perioadei.  Stema oraşului Balcic, adoptată în 1930, avea ca elemente principale un bust argintiu încoronat cu frunze de vie şi struguri (aluzie la trecutul antic elen al oraşului lui Dionysos/ Dionysopolis) şi respectiv, un sceptru auriu, prins cu o panglică de aceeaşi culoare, simbolizând instituţia monarhică, şi deci, persoana reginei Maria42.
Frumuseţea meleagurilor dobrogene este amintită şi în discursul revendicativ bulgar, însă într-o formă mai vagă şi generală: sintagma „Dobrogea noastră de aur“, care are o anumită recurenţă, exprimă nu doar ideea de frumuseţe naturală, ci şi pe aceea de bogăţie, asociindu-se imagini de „grânar răpit“ curentă în mediile bulgare, cu referire la Cadrilater. Importanţa economică a Dobrogei de Sud în cadrul unei Bulgarii lărgite este pusă în evidenţă de către autorul Inav St. Penakov (şi el originar din zonă, dezertor din armata română), în broşura de 80 de pagini: Le probleme de la Dobroudja de Sud. Un aspect économique et sociale, apărută la Sofia în anul 194043. Dacă pentru bulgari, teritoriul pierdut în 1913 reprezenta un grânar şi fostul (sau poate viitorul!) hinterland pentru portul Varna, importanţa economică a Cadrilaterului în ansamblul României Mari era una redusă. Singura ramură economică dezvoltată peste media pe ţară era creşterea animalelor (oi, cai, păsări)44. Cu toate acestea, elemente sugerând diverse activităţi economice apar pe stemele oraşelor Bazargic, Turtucaia şi anume spicele de grâu, respectiv, o ancoră45.
În fine, nu putem omite din micro-analiza de faţă, atenţia deosebită acordată de presa şi publicistica bulgară interbelică acţiunilor administrative româneşti, percepute ca antibulgare; în speţă, legislaţia funciară şi represaliile asupra celor suspectaţi de legături cu grupările militare bulgare subversive „comitagii“46. Stăpânirea românească din Cadrilater, apare astfel în ochii bulgarilor nu doar ca nelegitimă ci şi ca opresivă, reacţionară, contrară legilor progresului şi dezvoltării naţional-istorice. Viziunea românilor faţă de propria administraţie în Dobrogea Nouă este una pestriţă, dominată însă de sentimentul neîmplinirii şi de tentaţia acuzelor reciproce între diferitele grupări politice. În general, stânga acuza intoleranţa faţă de bulgari, iar dreapta lipsa de fermitate faţă de aceiaşi, ca şi abandonarea coloniştilor aromâni47.
Per ansamblu, discursul revendicativ şi contestatar bulgar, este deci, mai coerent, mai virulent şi mai omogen decât cel românesc, ceea ce-i conferă şi o mai mare putere de convingere, atât în interiorul, cât mai ales în afara graniţelor Bulgariei. Cu toate acestea, dorinţa de a recupera teritoriile pierdute nu este în măsură să trezească sentimente belicoase; „Cui îi trebuie Dobrogea, să se ducă după ea“, era o vorbă larg răspândită spre finele perioadei interbelice48. Teama de o „a treia catastrofă naţională“ (după cele din 1913 şi 1919) era mai puternică decât aspiraţia de achiziţii teritoriale. Dacă slăbiciunea discursului bulgar era de ordin exogen (aceasta nereuşind să trezească sentimente ofensive), în cazul discursului românesc elementele de slăbiciune sunt atât de ordin calitativ (inconstanţă, fragmentare, unele contradicţii interne), cât mai ales de ordin cantitativ (propaganda românească interbelică, atâta cât era, avea ca priorităţi absolute Transilvania şi Basarabia). În atari condiţii, pentru majoritatea românilor, Cadrilaterul rămâne o zonă periferică, săracă şi dificil de administrat, o „pată exotică“ pe harta ţării. Dacă însemna ceva pentru românitatea interbelică, Dobrogea de Sud însemna Silistra lui Mircea cel Bătrân şi Balcicul Reginei Maria, trecutul dacic şi daco-roman al zonei trezind doar interesul istoricilor.
În concluzie, imaginea Cadrilaterului legată de diferite personalităţi, topos-uri şi evenimente a fost mult mai pregnantă în mentalul colectiv bulgar decât în cel românesc, frustrarea nutrită de bulgari, după 1913, a fost mult mai intensă decât satisfacţia nutrită de români. Urmările acestui dezechilibru, sunt resimţite şi astăzi: dacă românii au cam uitat de Cadrilater, bulgarii nu uită că această zonă reprezintă doar sudul Dobrogei. Istoricii români consideră închisă chestiunea Cadrilaterului, din punct de vedere politico-teritorial. Omologii lor sud-dunăreni nu par a se fi împăcat definitiv cu actualul statut al Dobrogei Nordice.

Note:
* doctorand, Universitatea Bucureşti
1 Blagovest Njagulov, Les images de l’autre chez les bulgares et les roumaines (1878-1944), în Études Balkaniques, Sofia, nr. 2/1995, p. 5.
2 I. N. Roman, Proiecte, gesturi, cuvinte bulgăreşti, în „Analele Dobrogei“ (A. D.),anul I, nr. 1, 1920, Cernăuţi, p. 126; Gh. A. Dabija, Amintiri din Bulgaria, Bucureşti, Editura Universul, 1936, p. 364; Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, Ediţia a II-a, Bucureşti, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, vol. I, p. 85.
3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 137/1939, f. 26.
4 Apud Alberto Basciani, Un conflitto balcanico. La contesa fra Romania e Bulgaria in Dobrogia del sud (1918-1940), Cosenza, Editura Periferia, 2001, p. 123.
5 Hristofor Hesapciev, Amintirile unui fost diplomat bulgar în România (1905-1910), Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2003, p. 120-123.
6 R. Stanèeva, Les images de roumaine dans la littérature bulgare, in E.B., Sofia, 1994,nr. 3,  p. 6.
7 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 137/1939, f. 26.
8 Arhivele Militare Române (A.M.R.), fond Marele Cartier General (M.C.G.), dosar 2002, f. 158.
9 Apud I. N. Roman, Proiecte, gesturi, loc. cit, p. 137.
10 „Universul“, nr. 91/2 aprilie 1940, p. 1-2.
11 Idem, nr. 103/14 aprilie 1940, p. 9.
12 Petăr Mutafciev, Bulgare set roumaines dans le histoire du pays danubiennes, Sofia, 1932, p. 275-282.
13 Ibidem, p. 326-327.
14 A.M.R. fond divizia a 9-a Infanterie, dosar 775/1928, f. 41-42.
15 A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 30/1926, passim.
16 Anne Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa (secolele XVIII-XX), Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 73.
17 ***, Enciclopedia României, Bucureşti, 1938, vol. I, hărţile nr. 4, 11, 12, p. 58-60.
18 Apud George Ungureanu, Chestiunea Cadrilaterului - interese româneşti şi revizionism bulgar (1938-1940), Bucureşti, Editura Ars Docendi, p. 29.
19 Maria Dogaru, Heraldica României, Bucureşti, editura JIF, 1994, p. 118-119 plus fig. 140.
20 A. Basciani, op. cit., p. 66-84; G. Ungureanu, op. cit., p. 105-110.
21 ***, Le livre verte. Documents diplomatiques (septembre 1912 - aout 1913), Bucureşti, 1913, passim.
22 Ştefan Zeletin, Din ţara măgarilor, Ediţie Cristian Preda, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 49-50.
23 Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice (1912-1913). Pagini de istorie sud-est europeană, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim.
24 George Ungureanu, op. cit., p. 89.
25 Apud A. Basciani, op. cit., p. 22-23.
26 A.M.R., fond M. St. M. - Secţia a 2-a Informaţii, dosar, 277/1914.  
27 S. S. Bobtcheff, Le peuple bulgare et ses aspirations panées et présents, Sofia, 1915, p. 41.
28 Apud Blagovest Njagulov, Les images… loc. cit., p. 17.
29 M. Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 93.
30 A.N.I.C., fond Ministerul Propagandei Naţionale, Direcţia Presă Externă, dosar 1252, f. 453.
31 Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 64.
32 Apud Maria Todorova, Cursul discursurilor naţionalismului bulgar, în vol. Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, (coord Peter F. Sugar), ediţie A. Cioroianu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002, p. 50-53.
33 A. Kuzmanova, Văprosăt za ju?na Dobrud?a v me?dunarodnite otnošenija (1919-1940), Sofia, 1989, p. 10.
34 Analele Dobrogei, anul I, nr. 1/1920, p.
35 Gh. Someşanu, Turtucaia - început de epopee, în „Dobrogea de Sud“, anul I, nr. 5-6 / septembrie 1937, p. 13.
36 ***, Istoria militară a poporului român, vol.V (1878-1919), Bucureşti, Editura Militară, 1988, p. 434.  
37 A.M.R., fond M. St. M. - Secţia a 2-a Informaţii, dosar 441/1916.  
38 Apud George Ungureanu, op. cit., p. 23-24.
39 ***, Tutrakanskata epopea i osvobo?denieto na Dobrud?a, Tutrakan (? Turtucaia), 1996.
40 ***, Balcicul în pictura românească, Bucureşti, Muzeul Naţional de Artă, 2004.
41 ***, Enciclopedia României, vol. IV, p. 179; Stoica Lascu, Înfăptuiri româneşti în Cadrilater, în „Dosarele istoriei“, anul VII, nr. 1(65)/2002, p. 48.
42 Maria Dogaru, op. cit., p. 106 şi figura 139.
43 Ivan St. Penakov, Le probleme de la Dobroudja de Sud. Un aspect économique et social, Sofia, 1940.
44 George Ungureanu, op. cit., p. 39-44.
45 Maria Dogaru, op. cit., p. 106-107, 118-119.
46 Vezi de ex. La tragedie du Staro-Selo, 6 iulie 1926, Sofia, 1926; Ivan St. Penakov, op. cit., p. 78-80.
47 Ion Vulpe (editor): Vlahuria - ţara din vis - crestomaţie de texte, Bucureşti, Editura Semne, 2005.  
48 George Ungureanu, op. cit., p. 56.


The Cadrilater’s Problem
The image of Cadrilater connected to different personalities, places, events was more intense in the Bulgarians minds than in the Romanians’. The frustration that the Bulgarians felt after 1913 was more intense than the Romanians’ content. The consequences of this lack of poise can be felt today too: if the Romanians have forgotten about Cadrilater, the Bulgarians haven’t forgotten that this area is just the South of Dobrogea. The Romanian historians consider the problem of Cadrilater closed from politically an territorially point of view. Their South Danubian homologues seem that haven’t totally accepted the present status of the North of Dobrogea.

 
Prezentarea
Webdesign by CCP Ny hjemmeside