20 DE ANI DE SINGURATATE PDF Imprimare Email
Scris de ION MURGEANU   
ion murgeanu Amintiri de la Tribuna României

În primii ani după evenimentele din ’89 Mircea Ciobanu mi-a propus o interesantă lucrare, pe care eu să o fi făcut, chipurile, cu mijloacele gazetarului, iar el s-o publice în nou înfiinţata sa editură Vitruviu. Uite, coane, mi-a spus, să alegem un număr de oameni (nu numai scriitori) pe care să-i punem în situaţia de-a răspunde pe maximum 30 de pagini de tipar acestei întrebări: Ce aţi făcut în ultimii 20 de ani? Luând ca reper anul 1990. Şi acceptând convenţia de-a fi „sângeroşi” de sinceri. N-am fost niciodată ceea ce se cheamă un ziarist de investigaţie. Şi atunci când am lucrat la ziare (Clopotul, România liberă) am făcut cel mult reportaje „nobile şi sentimentale”; la România liberă, unde dl. Paler îmi ceruse să-mi fac o rubrică, i-am şi pus acest titlu: Reporter de sentimente. În rest am scris articole şi comentarii pe teme culturale, cronici şi recenzii despre cărţi şi spectacole şi, din când în când, interviuri cu scriitori. Dar am scris, cum spuneam, şi reportaje la Tribuna României şi Curierul Românesc, unde am făcut de toate până la urmă. Mircea Ciobanu nu a mai putut insista asupra proiectului său deoarece în curând ne-a părăsit. În ce mă priveşte am găsit ideea interesantă, dar nu să o lucrez eu. Am avut dintotdeauna o imensă comoditate în relaţia mea cu semenii. Am mai vorbit despre faptul că nu sunt omul care să zgâlţăne uşa cuiva. Dar îmi închipui cum cineva ar fi venit la mine să mă pună să povestesc despre ultimii 20 de ani pe 30 de pagini de tipar. Iar lucrul acesta s-ar petrece acum, nu atunci. Aş jalona astfel materialul: zece ani înainte de 1990 şi următorii zece ani după 1990. Ar ieşi deci perioada 1980-2000. O perioadă foarte interesantă din viaţa mea. O perioadă în care m-am aflat angajat şi la propriu cu carte de muncă în regulă. Singura atât de lungă şi neîntreruptă. Despre rezultatele ei mă voi referi mai la vale.
E bine de ştiut totuşi care era starea mea înainte de 1979, când am primit oferta de a lucra în redacţia Tribuna României, iniţial doar pentru şase luni. Un timp, nu tocmai scurt, mă exersasem în libera profesiune de scriitor. Plecasem de la România liberă la 06.08.1974 prin desfacerea contractului de muncă (art. 129 C.M., acordul părţilor). Şi urmă deci perioada „sublimată” într-un manuscris nepublicat încă, ce poartă acest titlu liber de orice consecinţe în planul etic burghez: Goana după fluturi. Dar spre sfârşitul perioadei se întâmplă ceva. Locuiam, cum am mai spus, prin bunăvoinţă, într-o anexă mansardată a fostului atelier de pictură Paul Miracovici, lăsat în custodie mai departe, după moartea profesorului, unui discipol sau elev al său, lui Romeliu Copilaş, un pictor din generaţia noastră şi el. Intram pe la atelier, dar aş fi putut ajunge, la rigoare, „în cer la mine”, „cu vulturii, cu Dumnezeu” (şi cu gândacii negri droaie), şi pe o scară de serviciu, fără lift. Era palpitant. Pe scară, la etajele de jos, se strângeau, mai ales când vremea se strica, tot felul de clandestini: vagabonzi, drogaţi, certaţii cu legea. Dar se va vedea imediat că nici eu nu stăteam prea bine cu legea, de-ar fi să interpretăm pe legea de atunci, următorul eveniment: când scriitoraşul Mircea Popa zis „Leninaş” (vizitatorul nostru frecvent) trecu într-o seară târziu pe la atelier, căutându-mă şi: Ioane, poţi să mă baţi, mă poţi înjura, sau fă-mi ce vrei, dar trebuie să-ţi spun că te-am turnat la Securitate. Era interesant. Am vorbit deja de latura aceasta de-a încuraja în jurul meu toţi decavaţii, în definitiv; de-a mă simţi mai incomod cu „ariviştii”, cum i-am numit generic pe oamenii aşezaţi şi cu un bun prezent şi viitor. Mircea Popa mi-a spus că în timpul nu ştiu cărei vizite a şefului de stat de-atunci (aţi ghicit: N. Ceauşescu) era convocat zi de zi la Securitate şi ţinut acolo „de vorbă” de dimineaţa de la opt şi până seara la opt. Nu vorbeau securiştii cu el despre meciuri şi despre femei (sau cine mai ştie): „Leninaş” era pe tot parcursul acelei vizite (probabil în Est) un „obiectiv” periculos – suspectat „ca basarabean” ca fiind „spion sovietic”. Lucrul acesta l-a răsuflat însuşi Marin Preda, la un vernisaj al pictorului Ioan Alexandru Boanchiş, iniţial doar medic stomatolog al artiştilor şi scriitorilor, când pulbere de beat fiind sărmanul (avea la Boanchiş o lucrare dentară de făcut şi venise la vernisaj din obligaţie ca şi mulţi alţii de acolo), dar sprijinindu-se, bezuhovian, de fiecare cunoscut pe care îl intercepta în mulţime, cu dioptriile lui mari, se ciocni la un moment dat şi de numitul „Leninaş”, prin viermuiala mulţimii, şi, întâmplându-mă alături, am observat la marele scriitor un gest de oroare: O, nu monşer, acesta nu; cu el nu vreau să am de-a face, e spionul ruşilor… Bref.

Bine, Mircea, i-am spus atunci, în seara din amintire, mersi de atenţionare. Iar el mai înmulţi încă: M-au strâns cu uşa şi nu am mai avut despre cine să le mai spun. Îmi cereau mereu despre alţii. Mi-ai făcut o favoare, mi-am înmulţit şi eu ironia, care pe el îl bulversa. Era metoda lui, jocul lui Iuda, jucând, cum s-ar zice, „descoperit”. Într-adevăr, a doua zi, dacă nu chiar târziu în aceeaşi noapte (cei de „acolo” lucrau „foc continuu”) am fost căutat telefonic şi invitat „la sediu” în str. Oneşti – mai sus cu două numere, posibil, de noua Cinematecă, dar vizavi de Miliţia Capitalei. Acesta din urmă da, era un reper. Voi mai povesti încă odată, punctual, şi cât voi putea mai pe scurt, întâmplarea. „Sediul” era într-un loc bine oblonit de la parterul unui bloc, care mai avea la rând, spre bulevardul Elisabeta, o cunoscută Alimentara (parter şi subsol), deci lumea care intra şi ieşea până seara târziu din magazin, nici nu ar fi bănuit ce funcţionează în spatele oblonitelor uşi şi ferestre ale parterului dinspre str. Oneşti… Părea mai curând un spaţiu deocamdată neîntrebuinţat, ori, cum se spune astăzi, for rent… Fusesem întâmpinat din stradă cu amabilităţi şi condus „în birou”. În fond, la fel fusesem luaţi o dată cu Ion Iuga „de la poartă” la C.C. al U.T.C., pentru a primi de la ei o delegaţie de documentare, sau nu mai ştiu de ce, de care făcuse rost Iuga, omul cu multiple relaţii în tot felul de medii. Întâmplări au fost multe din acea vreme, iar regimul, sub orice formă s-ar fi reprezentat, era bine păzit. „Biroul” mi s-a părut ceva bizar, mai mult o peşteră, m-am suspectat mult timp după aceea că fabulez: era de fapt o încăpere dreptunghiulară, luminată cu un singur bec, „tot parterul stânga al blocului”, dar care nu ştiu de ce îmi părea aici mai mult circulară; o singură uşă, în fund, prin care se intra şi se ieşea din şi spre alte „interioare”. La mijloc o măsuţă gen pupitru cu un singur scaun. Anchetatorii stăteau în picioare şi nu rămâneau împreună decât atunci când se schimbau între ei. Când unul obosea punând întrebări apărea la fix celălalt. Deci începu moara întrebărilor. Mai avusesem o experienţă oarecum asemănătoare (cu un interogatoriu) la primăria Capitalei, în urma unui memoriu pentru o casă. Văzusem memoriul meu pe masa inspectorului-şef al edililor cu apostila „savantei”: „Căutaţi, cercetaţi, rezolvaţi!” Era de bine deci, şi mă purtasem detaşat, cu atât mai mult că tembelul de inspector-şef mă plasă, după introducerea sa, „capsată”, unui fost ziarist de la Scânteia, un anume Minculescu, ce m-a condus după anchetă „acasă”, în mansarda de la Copilaş, să constate condiţiile: Sigur că da, aveţi dreptate; trebuie să vi se repartizeze o locuinţă, a conchis, cu mult bun-simţ, omul. Era un întreg lanţ al slăbiciunilor, sau de fapt al corupţiei, până ce obţineai ceva la Bucureşti: ca să primeşti casă trebuia să ai buletin de Capitală, ca să obţii buletinul trebuia să ai casă şi serviciu. Când te duceai la Miliţie pentru buletin cu dovadă din câmpul muncii de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti semnată de G. Macovescu, ofiţeraşii observau cinici: Dar dvs. nu lucraţi la Externe. Trebuia să vezi deci ce cult era şi perspicace „dânsul”: ştia unde lucrează cu normă întreagă tovarăşul Macovescu. Îi explicai că dl. Macovescu era şi secretarul general al A.S.B. Nu era bună dovada. Tovarăşul Macovescu era ministru de externe, nu-i duceam eu pe ei. Tot canonindu-mă ajunsesem să-i explic toată tărăşenia lui Laurenţiu Fulga, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor. El mi-a spus: Daţi la mine să vă fac eu dovada, dar ce se cred ei, că e mai mare sergentul decât generalul? Dl. Fulga avea într-adevăr grad de general în rezervă însă din M.F.A. M-am dus şi cu dovada lui; tot nu era în regulă, căci nu-mi sosise ancheta de la Botoşani. Făceau deci o „anchetă” pe cont propriu ca să verifice de unde veneai şi să-şi dea seama, pesemne, spre ce te îndreptai. Numai de glumă nu mai aveam chef pe faza aia: la un moment dat ştiu că-mi expirase de tot buletinul de provincie şi am avut inspiraţia să merg la comandantul circumscripţiei – aşa i se spunea pe-atunci secţiei de Poliţie de azi – să-i cer de urgenţă şi direct o adeverinţă temporară: trebuia să plec pe teren de la România liberă, era nu ştiu ce congres al partidului, şi am minţit (îndemnat poate de Îngerul meu) că sunt în treburi „cu congresul” şi trebuia să aduc numaidecât din ţară nu ştiu ce reportaj cu realizări pozitive. Comandantul nici n-a clipit: nu s-a uitat şi el ca mitocanul de sergent de jos, să-mi verifice lergitimaţia de ziarist, dar am lăsat-o anume pe masă la vedere, în timp ce el m-a invitat să iau loc şi a cerut pentru amândoi cafea şi apă minerală. Pe urmă s-a scuzat că are personal puţin pentru o „circă” atât de mare şi bla bla bla… Era conştient că trebuia să întâmpinăm congresul cu noi realizări, eu nu mai ştiam ce să-i spun, el nu mai ştia ce să-l mintă pe ziaristul de la un organ atât de important, ne-am despărţit după ceva timp ca doi vechi tovarăşi de luptă, uniţi de-acelaşi ţel luminos, strângându-ne puternic mâinile, tovărăşeşte deci… Eu nu ştiam cum s-o şterg mai repede din „circa” lui dar, când să ies din sediu, de la ghişeul de evidenţa populaţiei am fost strigat pe nume: Veniţi să vă luaţi buletinul! Semnaţi aici! Era gata deci; se făcuse pe-o simplă înscenare sau minciună, inconştiente şi acelea, cum doriţi, într-o jumătate de oră, ce nu putusem face legal, de fapt şi de drept, cu atâtea adeverinţe şi dovezi şi declaraţii de luare în spaţiu din toate părţile, ani de zile. La fel a fost până la urmă şi cu casa; dar pe aceea s-o lăsăm pe mai târziu şi să ne întoarcem de unde am plecat, din instituţia obloanelor trase ziua ca şi noaptea.
Aici la Securitate era şi nu era la fel. Băieţii, nu pot spune, „finuţi” (doar erau şi ei absolvenţi de filologie, ca şi noi), dar până la urmă tot îşi ieşeau din sărite puţin, să se poată stabili diferenţa! Eram în acea dimineaţă într-o formă excelentă. Le spuneam că sunt în căutarea unui seviciu: nu aveţi ceva şi pentru mine aici? Râdeţi, râdeţi, mi s-a răspuns, acum Securitatea e-o instituţie de caritate, dacă aţi fi glumit aşa cu zece ani în urmă, sau ceva mai mult, nu aţi mai fi ieşit de aici. Chiar nevinovat fiind? Nevinovat e numai Duhul Sfânt, tovarăşe! Poftim! Următorul mi-a adus şi mi-a pus pe măsuţă un dosar voluminos. Acesta e dosarul dvs. Şi mâine vă putem chema în faţa instanţei. Dar pentru ce motive?, am fost curios. Deci am observat gândind cu glas tare: Eu mă credeam singur şi neobservat de nimeni în oraşul acesta turcit şi plin de turnători. Dar nu au râs de gluma mea. Singur nu prea sunteţi, e drept, observă unul din ei, cinic. Era chiar momentul când se schimba garda. Devenind vehement. De ani de zile criticaţi politica economică a partidului şi statului nostru socialist. Politica economică?! Dar eu mă ocup de literatură. Şi cercurile în care vă mişcaţi de ce se ocupă? Ce vreţi să spuneţi?! O singură clipă şi am simţit că ei nu glumeau poate. Prin faţa ochilor mi-au defilat astronomul, medicul internist, părinţii candidatelor care se pregăteau la atelier să dea examen la Institutul de Arte Plastuce. Numai de nu m-ar pune şi pe mine să ciripesc despre bieţii oameni! Am simţit o clipă că mă trece cu frig. Dar Îngerul era la datorie şi m-a împins în faţă: Ce trebuie să fac?! Am întrebat luând-o înainte eu, ca se preîntâmpin orice eventualitate. Mi-au pus în faţă o coală şi în mână un pix. Veţi da o declaraţie. Nu ştiu să dau o declaraţie; nu sunt ministru şi nici şef de stat. Mi-au dictat-o ei. Era de fapt un fel de angajament. Că nu voi mai face şi nu voi mai zice; că nu voi mai participa. Nici pomeneală să-i informez pe ei despre ceva sau cineva anume. Declaraţia mea din fericire nu a fost pe formatul informatorilor. V-am chemat să cunoaştem mai de aproape omul; opera v-am citit-o! Ce a mai rămas de citit, mi-am spus în gând, neîmblânzit. Era un compliment că-mi citiseră „opera”?! În fine, mi-au dat drumul, nu înainte de a-mi exprima intenţia de a mă duce de acolo glonţ la Uniunea Scriitorilor să-i informez şi eu „pe şefii mei”. Zâmbiră. În sfîrşit. Căci la final eram încă odată în trei. „Noi, dimpotrivă, v-am sfătui mai bine să mergeţi să beţi un suc; şi nu mai spuneţi la nimeni unde aţi fost în dimineaţa aceasta. Bine?” Unul din ei, acelaşi de la sosire, m-a condus, jovial, până-n stradă, ameninţându-mă „sentimental” că s-ar putea să ne mai vedem, lumea e mică şi oameni suntem. Şi brusc: S’trăiţi! făcu stânga împrejur…
Pe celălalt aveam să-l revăd: a fost un an mai târziu, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor, în mai 1977, la Sala mică a Palatului… Tăia biletele de la intrare; verifica adică documentele scriitorilor delegaţi… În fine, eram „obiectivul” lor, deci. De aceea spun acest lucru, şi azi, care nu a plăcut unor colegi ai mei de la Tribuna României, când l-am afirmat, la sfârşitul comediei: nu am ajuns acolo la ei fără „asentimentul” sau chiar la recomandarea lor; cu un element „instabil” eşti mai sigur dacă-l ai tot timpul sub observaţie în grajdurile tale… De altfel, în cursul scurtei anchete (scurtă, dar deasă) mi s-a dat a înţelege că ei controlau totul când mi-au evocat, aşa din senin, un alt episod din viaţa mea „privată”. Vă mai amintiţi, mi s-a spus, incidentul de la ICRAL; mersesem să-mi facă contractul de închiriere a garsonierei din Aleea IOR pe care mi-o repartizase, după atâtea avataruri deci, U.S. Şeful sinistrei întreprinderi nu înţelegea „pe ce să-mi stabilească chiria din moment ce eu nu lucram; dvs. nici nu sunteţi salariat”: Dar sunt scriitor, l-am contrazis eu. Tot nu înţelegea ce-i cu scriitorii aceştia; nu auzise de ei decât lucruri „slabe”. Dar de Eminescu aţi auzit? De Mihail Sadoveanu aţi auzit? Atunci s-a dus la telefon şi vorbind acolo cu cineva i-a raportat că este unul aici care se dă drept Eminescu; vrea să-i încheiem contract de închiriere pe-o garsonieră confort unu... Cu noi a vorbit atunci şeful de la I.C.R.A.L., mi-a confirmat anchetatorul meu, şi noi i-am dat undă verde să vă încheie contractul.” Mulţumesc.

Deci trebuia să se ştie bine că fără ei nu mişca nimic. Până la urmă tot ei fuseseră de acord şi cu mişcarea de la Tribuna României; mă propusese Gh. Istrate, mi-a spus el, ulterior, care lucra în redacţie, să vin acolo, iar ei atunci aveau nevoie de cineva să-l înlocuiască pe Dumitru Radu Popa, la paginile de Tribuna Artelor, cât timp omul avea de făcut, şase luni, o delegaţie militară; fusese chemat, cu alte cuvinte, în concentrare, ca să-i mărească gradul lui de ofiţer „terist”!
Am fost invitat la redacţie de redactorul-şef Petre Ghelmez, care nu-mi era total necunoscut; călătoriserm într-un tren cu el, retur, mi se pare, de la Salonul Dragosloveni din Vrancea spre casă. Atunci mi se păruse un om civilizat şi prea puţin activist sau „nomenclaturist”, cum îi spuneau unii. Inspira chiar nu ştiu ce gen de „disidenţă” prin eleganţa lui bine studiată „după manual” şi manierele de bun-simţ ţărănesc, în fond, atunci când la limită între ţăran şi aristocrat diferenţa rămâne minimă (Marcel Proust). Tribuna României funcţiona pe-atunci într-o frumoasă vilă cu un singur etaj şi mansardă din b-dul Dacia nr. 35. Casa aparţinuse, cândva, aveam să aflu, familiei Cantuniari; pe poetul şi hispanistul Mihai Cantuniari aveam să-l cunosc într-o vară la Cumpătul-Sinaia, dar nu am luat în discuţie şi delicatul subiect. Biroul lui Petre Ghelmez din acea casă era unul regal; cred că şi un ministru sau orice alt diplomat ar fi putut fi gelos pe aşa ceva; dar adecvat biroului unui poet cu funcţie „înaltă” în orice caz; căci iniţial făcusem o pasiune pentru Ghelmez iar dânsul şi mai mult pentru mine; mă potriveam „la ei” ca o mănuşă; nu contenea să-i mulţumească „lui Gheorghiţă, nene” public, la fiecare şedinţă de număr, „pentru achiziţia făcută”, iar mie să-mi ridice osanale până la cer, singurul lucru, de altfel, pe care l-am suportat din ce în ce mai greu, până când am avut grijă să răstorn oala de sub presiune! Tot ce făceam, tot ce scriam, felul de-a fi şi a mă comporta erau „perfecte”. Redacţia nu era numeroasă şi funcţiona împreună cu sediul Asociaţiei România al cărei secretar-general era eruditul istoric Virgil Cândea, astăzi academician, un om deosebit sub toate aspectele, un boier. De altfel, oricum ai fi privit locul, el adia din toate părţile a „boierie”: sediul curat, bine întreţinut, ultracentral, destinaţia sa, vizitatorii săi, români stabiliţi pretutindeni în lume, dar şi vizitatorii străini, oaspeţi de peste hotare ai ţării, diplomaţi, artişti, interpreţi care plecau şi reveneau (căci la începutul perioadei se mai şi revenea) în fine, eram chiar noi o marfă de export: totul era pentru afară, sau ce mişca dinafară trecea pe la Asociaţia România şi prin redacţia Tribuna României. De altfel, instituţia fusese anume creată de regim, pentru a stabili noi punţi de legătură cu exilul românesc; românii din Canada şi America i-o ceruseră direct lui Ceauşescu la primele sale vizite peste ocean, încununate de succes. Românii de acolo, în schimb, cunoşteau că de fapt instituţia generică fusese iniţial creată de N. Iorga, pe timpul Regatului Român, în urma Marii Uniri, prin anii ’20 ai veacului XX. Atunci i se dădea o nouă formă, care nu deveni „nefericită” chiar de tot, aşa cum mulţi au insinuat, nici chiar în cel de al doisprezecelea ceas al dictaturii.
Când am ajuns eu la Tribuna României (angajamentul meu începe la 27.09.1979 prin „încadrare temporară”) încă se mai putea zburda şi necheza în voie pe pajiştea însorită; era iarbă din belşug pentru păşune şi floricele multicolore întregeau peisajul; chiar asta i se şi imputa noii instituţii, prea artificiale totuşi, prea „idilică”, artizanală, prea pronunţat „păşunistă”, pentru export cultural cu lumea liberă ultramodernizată, noi continuând, cum ar fi spus Cioran, să circulăm „în paralel cu lumea”, cu fânar la coada căruţii. Lucrurile treptat-treptat oricum şi-au estompat falsa strălucire, fiind cuprinse şi aici de cenuşiul ultimilor ani ceauşişti. I-am cunoscut din prima zi pe toţi viitorii colegi, mai puţin pe D.R. Popa cel plecat la armată. De altfel, Ghelmez avea această calitate de a fi ceremonios şi foarte mândru de „ferma” sa: pe Ghorghe Istrate, am mai spus, îl cunoşteam „din antichitate”; alţii, ca Ion Longin Popescu sau Dan Medeanu, fotograful Mitică Panaitescu (un imbecil „exotic” devenit „în tranziţie” director-general la ziarul lui Ion Iliescu sau al FDSN/PSD – totuna, Dimineaţa) nu mi-au lăsat nici o impresie şi deodată chinuitorul meu de la România liberă, suceveanul Pan Solcan: redactor-şef adjunct acolo, redactor-şef adjunct şi aici. Omul oriunde s-ar fi aflat îşi dădea toată silinţa să pară că este exact ce nu a reuşit niciodată să fie; la România liberă nu-şi asumase răspunderea nici cel puţin o singură dată să-mi vizeze un material care să şi apară; aici era mai simplu, căci am lucrat tot timpul direct cu redactorul-şef şi am spus deja ce fericit mod de a dialoga în direct am avut… până la un punct, fireşte; căci nici o nuntă şi nici luna de miere care urmează nu ţin cât toată viaţa. Mai erau Ben Gănescu (redactor artistic) şi d-na Felicia Antip, oameni speciali şi încărcaţi şi ei de un trecut „special” , fiecare în felul lui. Ben m-a obişnuit dureros de greu să-mi scurtez articolele gata scrise după necesitatea punerii în pagini stabilită de el; ba chiar şi ultima ştire de zece rânduri, conform principiului sacru din gazetărie, de la Kalustian cetire, cum că „tot ce se taie nu se fluieră”; în timp ce d-na Antip, prezenţă absolut favorabilă mie, i-a atras prima atenţia lui Ghelmez să nu-mi mai dea drumul să plec de la ei: „omul potrivit la locul cel mai potrivit…” Şi idila părea că era gata închegată. Dar reveni în curând din armată „Răducu”, celălalt mare răsfăţat de până la mine şi dinaintea mea. Într-adevăr, o inteligenţă cum rar ni se dă să întâlnim într-o viaţă de om. De altfel, din succesivele serii de absolvenţi de la Filologia bucureşteană, el şi „Nene” Culianu fuseseră vedetele incontestabile, ţinuţi bine minte în facultate, dar luaţi în calcul şi de „instituţia oblonită”, cum aveam să-mi dau seama, înainte chiar ca D.R. Popa să mi-o fi spus dânsul… Culianu scăpă, cum se ştie, cu fuga, tot mai presantelor propuneri indecente de a colabora cu instituţia, despre celălalt nu am pus niciodată mâna în foc. De la început impactul a trebuit să-mi pară unul fericit, întregind cu brio tabloul idilic de pe păşunea tragică-n fond a unei instituţii prea „vii” dintr-o ţară tot mai fantomatică… Cu Radu credeam că ne împrietenisem la cataramă şi multă vreme ne-am hârjonit în voie – dând vorbele de-a rostogolul dintr-o parte în alta, fără nici o oprelişte sau reţinere… Eu cel puţin dându-mi drumul ca deobicei „fără limită” dar şi fără discernământul de a-l „cumpăra din ochi pe om”, cum mi-ar fi recomandat Tata… Iar Mama ar fi adăugat: omul pe care-l crezi cel mai mult acela te vinde mai repede… Dar înainte de asta aveam să observ la strălucitul conviv un ce anume de parvenit deşi era, indubitabil, un om care-n autobiografia sa trebuia să consemneze nu mai puţin de şapte academicieni… Era până una-alta nepotul de fiu al ilustrului Gr.T. Popa, medicul savant de la Iaşi, iniţial, despre care am mai făcut vorbire, provenit din ţărani, însă dând strălucire maximă unei cariere de medic şi cercetător în domeniile din ce în ce mai vaste ale ştiinţei sale... Nu era cel mai forte punct al lui Radu în orice autobiografie şi-ar fi compus în acea vreme, chiar de pe urma acestei descendenţe avusese de suferit ani de-a rândul el şi familia sa... Însă noul meu prieten de hârjoană intelectuală chiar de aceea „îşi ţinea rangul” poate cu o prea satisfăcută trufie ciocoiască, care în schimb pe mine, când nu mă lăsa rece, mă scotea din sărite: „Căcat boieresc” îi spuneam, în hazul galeriei, iar el, cu miopia lui bine jucată, mă taxa caragialeşte drept „mitocan” nu „ţăran”… „Mitocanul s-a născut vexat” îmi repeta, ori de câte ori credea că m-am supărat ca Păcală din dialogul cu Popa, inversând rolurile, aici eu eram „popa” iar el Păcală: „Dar te-ai supărat, părinte?” Motive să mă supăr pe bune chiar nu erau; ne-am distrat o vreme la nebunie, era omul care-mi trebuia, cult, bine informat, sensibil, meloman ca şi mine şi cititor la zi, excluşi ceilalţi, care de la terminarea şcolii nu mai citeau decât de serviciu… Cu Radu comentam în fiecare zi ultima carte citită, ultimul disc ascultat şi, fireşte, ce mai picura din robinetul numit „Şopârlica”... Europa liberă deci… Aveam până una-alta aceleaşi gusturi şi aceleaşi opţiuni… „reacţionare”…nu şi aceleaşi obligaţii, aveam să observ, cu biografia lui, şi îl primiseră totuşi în parid, îl promovaseră şef de secţie şi puţin mai târziu secretar general de redacţie la o revistă cu dublu dosar de cadre: era înscrisă la I.S.I.A.P. dar controlată direct de secţia de relaţii externe a C.C. al P.C.R… Nu vreau să insinuez nimic. Cu Radu a mers totul bine până când totul a devenit pentru mine rău şi infernal după datină.

Viaţa mea a stat de altfel tot timpul sub acest semn al unor invidii şi gelozii suspecte. Pentru că probabil nu m-am putut stăpâni niciodată să nu spun tot ce-mi ieşea din guşa prea plină de fraze muzicale interzise… Încă din clasa a cincea se răstise la mine tot unul cu numele Popa cum că aş fi „copiat” prima mea lucrare literară de succes… Pe urmă la Bârlad, când ar fi trebuit să debutez în dramaturgie şi-n teatru pe o scenă adevărată, pe propriul meu text, am fost îndepărtat de pe scenă şi din programul scris de mine ca un ciumat, pentru că aşa i se năzărise unui secretar raional cu propaganda care ne asista repetiţiile, căzut la amoc pentru Mimi Sava, care pe scenă mă săruta cu foc (dar poate şi cu intenţie) la fiecare repetiţie… pentru că aşa era piesa …iar el „îndrăgostit lulea” tocmai de partenera mea… Peste tot unde umblasem m-am bucurat de la început de-o ascensiune, hai să-i spun aşa, fulminantă, şi de „căderi” sau „plecări” mai mult sau mai puţin „asurzitoare”. La Tribuna României aveam să-i stârnesc gelozia tocmai lui Radu, a cărui superioritate critică i-o recunoşteam fără nici o discuţie – el chiar conta pentru tot restul, în primul rând drept critic literar cu state-n regulă şi cu o carte publicată de gen, şi nu despre oricine, despre A. de Saint Exupery, unul din autorii preferaţi ai tuturor la un moment dat (Micul prinţ), deci nu se punea problema; dar e adevărat că după sosirea lui din armată continuasem să scriu despre cărţi nestânjenit de nimeni încă… pe rubrica lui… La un moment dat ştiu că mi-a spus: Ce naiba facem?, noi nu mai scrim nimic în gazeta aceasta? iar eu l-am tratat cu hazul meu nebun, credeam; el însă nu glumea deloc. Supărarea veni pe un text al meu despre Nichita Stănescu… tocmai despre dragul de Nichita… Prea subiectiv… Radu a mers la Ghelmez şi m-a lovit pe la spate, cum că textul respectiv era „impresionist” şi aproape deloc „profesionist”. Mie atât mi-a trebuit; Ghelmez mă dresase până atunci numai cu dezmierdări pe blăniţă şi, deodată, mă chemă să mă pună să-mi revăd un text haşurat din cap până-n coadă de „observaţii” …care nu prea se potriveau cu mintea şi cu metoda lui. M-am supărat rău de tot pe Ghelmez, iar lui Radu i-am aruncat în biroul nostru de la obraz: Hai sictir net haractir… Ce vrei să spui?, a tresărit el, şi faţa lui se făcu mică şi „fiartă” ca pielea unui rac. Eu ţie de azi nu-ţi mai spun nimic.
Lui Ghelmez i-am scris o filipică „amicală” chiar în aceeaşi zi: dar nu adresată redactorului şef… în care mă deplângeam ca „amantul înşelat”… de soţia turcului… toate caracterele proaste din acea lume a imposturii în fond s-au răsucit într-o singură noapte-zi sau zi-noapte la o sută optzeci de grade… Ghelmez care nu suporta în fond „egalitate pentru căţei” şi-a revenit din fotoliul de mare şef convocând pentru a pune-n discuţie erezia nesubordonatului o şedinţă de partid, căci lucrurile o puteau lua razna, motivă el… deşi eu nu eram membru şi deci nici o legătură cu partidul lor… M-am pomenit de azi pe mâine singur şi părăsit (aproape) de toţi în faţa unei uriaşe infamii. Glumisem prea mult şi cu prea multă lume pe-acolo…
Văcăreşti?! Ce-i asta? Mă întreba colonelul Bănică atunci când îl agresam „tandru” cu noi ştiri „de la demolări”. Dar noi de asta stăm aici? Eu nu prea merg tovarăşul la mănăstire. Dar pe la Sfânta Vineri nu treceţi… cu tramvaiul? O demolează şi p’asta? Auoleu! Omul de bun-simţ, fostul târgoveţ devenit securist, fost consul în Canada şi trimis „la bază” cine ştie de ce, îşi amintea deodată obârşia. Dar nu se poate una ca asta; nu-i tâmpit tovarăşul, să demoleze aşa în prostie, l-am cunoscut în Canada, am dat mâna cu el… poate ea… Vă daţi seama… Poate ea…; „ea” apărea şi în bancuri, tot mai multe mai dese mai transparente pe care i le povesteam de asemeni pe la agape simpaticului tov. Bănică. Îi plăcuse unul cu „Mai răspândiţi-vă!” şi m-a întrebat: chiar aşa mulţi avem pe traseu oare? De la dânsul am auzit cuvântul traseu folosit în context! Într-un colţ numai noi doi cu paharele pline-n mâini i-am mai spus-o şi p’aia cu câinele …un dog german care-şi ţinea omul de mână la coadă la carne şi ăia întreabă cu ce-l hrăneşti nene ăsta mănâncă mai mult ca tine… păi eu de ce stau la coadă să prind şi pentru el puţină carne… cum omule noi stăm pentru copii şi tu cu javra ta să ne mai tai din raţie şi pentru ea… omul e rău, invidios şi ranchiunos din fire, rasa vântului călătoare, nu se are frate cu frate, unul cu altul s-au pus să-i „omoare” străinului splendoarea de câine, dar mai întâi o agitaţie teribilă: „Să-l omorâm! Să-l omorâm!” care ajunge şi la un biet moş surd de pe la coada cozii… Ce zâce?! Ce zâce! Să-l omorâm, moşule, altă soluţie n-avem! Să-l omorâm (pe câine, bineînţeles) dar surdul nu aude bine dar le potriveşte: Nu pe el; pă ea, se ralie şi arţăgosul moşneag spărgând „unanimitatea” cu această idee nouă: „Pe ea”! I-o spuneam colonelului insinuând că chestia „cu ea” de la surdanul moşneag intrase deja în folclor. Simpaticul colonel râdea dar poate şi microfoanele puse în colţuri înregistrau; iar Ghelmez cunoştea despre subalternii lui şi ce visează noaptea în somn, cum s-a şi dovedit… dar ce-mi dădeam eu drumul pe la recepţii …„cu hazul meu nebun”… unde mă trezeam eu acolo deci?!
A doua partitură era „cu evreii”; d-na Felicia Antip evreică tipică şi nobilă, care nu făcea nici un secret de originea ei, ba dimpotrivă; de altfel, ea mă şi lămuri până la urmă ce înseamnă a fi evreu: a fi evreu înseamnă, domnul meu, să fii născut de o evreică. Deci eu nu mai am nici o şansă, am plusat. Nici una, doar dacă n-ai fi însurat, să-ţi fi găsit o femeie evreică, mi-a răspuns superba cititoare de mare forţă în literatura anglo-americană; mă lansam cu ea în discuţii interesante, din care ieşeam întotdeauna îmbogăţit; despre abia pomenitul roman al lui Malcolm Lowry: Under the Volcano (tradus la noi de Ion Caraion cu titlul La poalele vulanului) mi-aduc aminte că am avut lungi şi repetate şedinţe: a fost, într-un anume fel, cartea acelor ani, (apăruse la Univers în acea vreme) d-na Antip ţinea tot atunci o rubrică de „carte străină” şi la România literară, pe care şi-a transferat-o după evenimente la Adevărul literar şi artistic, transformând-o într-o pagină. O mare muncitoare a scrisului, îndrăgostită de cărţile pe care le citea, căci scria cu pasiune despre ele; la Tribuna României se ocupa de corespondenţa cu cei dinafară (răutăcioşii îi mai spuneau pe la spate Curierul de Haifa: vă daţi seama), simpatia mea pentru ea nu prea pica bine „la dosar” şi „la ascultare” pe microfoane… într-o epocă de avântat naţionalism, cum să-i spun, nu lipsit şi de ingredientul şovin antisemit, aş fi putut să-mi dau seama, eram provocat să mă pronunţ despre legionari, despre mareşalul Antonescu, tot teme grele şi pietre de încercare cât casa…