Viaţa „politică” a scriitorului– Există un fel de „cuminţenie” a scriitorului, un fel de „Politica nu e treaba mea, de „Sensul existenţei mele e opera, iar nu politicul”; sau un fel de „Cum pot să mă lupt eu, un scriitor, cu dobermanii guvernamentali, pentru a îndrepta nedreptăţile ce mi se fac şi ca cetăţean, şi scriitor”? Cum vi se par aceste atitudini? Sau poate o ducem cu adevărat minunat şi fac eu întuneric în această liniştită şi veşnică lumină din dealu’ valea-mioritică?
– Da, există cu adevărat această „cuminţenie”, acest defetism al scriitorului român, care, aparent, reprezintă contrariul politizării practicate sub regimul comunist. De unde până-n 1989, politizarea, fie şi sub formule insidioase precum naţionalismul resuscitat sau reconstituirea istorică tendenţioasă, era la ordinea zilei, acum se cultivă un „apolitism” care nu în mai mică măsură slujeşte puterea. Fie că e sub o egidă partinică sau alta (deşi a predominat nota ei postcomunistă, conservatoare), puterea acceptă această ofrandă… minimă, însă binevenită. Cârmuirea iliesciană, atât de la vedere legată de era totalitară, a beneficiat de sprijinul intelectualităţii „apolitice” şi „echidistante” – vă amintiţi, desigur – în frunte cu un critic literar devenit prezidentul Academiei şi cu un eseist de şcoală noiciană care a întemeiat Dilema, ca o replică la ameninţarea critică ce se profila într-o publicaţie precum 22. Frumoase vremuri, de oportunism stilat, de carierism cu şarm intelectual! În rândul exponenţilor lor de căpetenie, nu putem a nu-l aminti şi pe un romancier, odinioară un soi de disident, care la nevoie aducea omagii dictatorului ori manifesta un impuls xenofob, ale cărui frapante orgolii au poposit în jilţul de conducere al mănosului Institut Cultural Român. Iar sub legislatura Băsescu, ce să vezi? Acest personaj mediocru, demagog de joasă speţă, dubios din mai multe puncte de vedere, s-a văzut anturat ca prin miracol de câţiva „elitişti”, începând cu un filosof care, tunând şi fulgerând în alte ocazii, precum în sonorul d-sale Apel către lichele, şi-a coborât ultraspectaculos ştacheta exigenţelor. Hotărât lucru, o solidaritate civică a scriitorilor şi cărturarilor noştri în faţa atâtor şi atâtor dureroase neajunsuri ale „epocii de tranziţie” nu există. În fond, se perpetuează o situaţie pe care o cunoaştem din decursul „epocii de aur”. Suntem departe de-a o duce „minunat”, dar – nota bene – mai toţi autorii orientaţi precum corolele de floarea-soarelui către noile centre de putere politică s-au ales cu defel neînsemnate beneficii de carieră şi pecuniare. Greşesc cumva?
Gloria lui Nichita Stănescu a fost de la
un punct o decizie oficială
– Aţi surprins excelent adormirea nervului scriitoricesc şi atrofierea lui. Să trecem la cele literare… Cum vedeţi volumele lui Nichita Stănescu, Roşu vertical, Un pământ numit România? Comenzi sociale? Cedări partinice? Pietre pentru templul său? Mai rezistă ele azi?
– Întrebări retorice. Îmi pare bine că le puneţi cu o ironică exactitate.
– Acum câtăva vreme, vedeaţi în Nichita Stănescu un fel de produs al comunismului şi dezaprobaţi lipsa lui de atitudine socială, faptul că s-a lăsat folosit de partid şi că acest lucru a fost reciproc avantajos: pe de-o parte, lui N. Stănescu i s-a creat o imagine holografică, deci una de „mare poet” al epocii (l-aţi numit „un idol fals”), beneficiar pentru eternitate al câtorva hectare de cronici ultrafavorabile, iar pe de altă parte, partidul roşu a fluturat în voie flamura „libertăţii de creaţie”, oferind ca exemplu chiar un „mare poet”… Este N. Stănescu un caz izolat în epocă? Sau unul dintre exemplele ce se pot da? Şi dacă nu e un caz izolat, ce consecinţe literare are (ar putea avea), la noi sau aiurea, o generaţie fabricată, holografică?
– Nichita Stănescu e ceea ce s-ar putea numi un caz. Gloria sa a fost de la un punct o decizie oficială, urmărind a exploata ceea ce câţiva critici au salutat, cu exces de satisfacţie, drept un nou curs al poeziei româneşti. Am fost cel dintâi care, încă la finele anilor 60, am tras semnalul de alarmă, într-un articol publicat în Luceafărul, cu titlul A douăsprezecea elegie, critică. Planul astuţios al autorităţilor era de-a anula funcţionarea unei literaturi paralele, neînregimentate ideologic, acceptând-o până la un punct, străduindu-se a-i corupe pe reprezentanţii ei, a o absorbi. Scrisul artificios, torturat, eşuând prea adesea în indigeste obscurităţi, în improvizaţii fără noimă al lui Nichita oferea un bun prilej de racolare. Pe de o parte, bardul a fost îndemnat a face declaraţii şi a elabora texte pro-regim, pe de altă parte, era încurajată viaţa sa excesiv boemă care i-a slăbit progresiv discernământul, l-a cufundat într-un impas al producţiei lirice. Nu ne îndoim că aceste lucruri vor deveni nu peste prea multă vreme constrângătoare evidenţe. Faima confecţionată a lui Nichita va ceda în faţa unei priviri critice debarasate de ponciful unor judecăţi pe care acum nu e cu neputinţă ca unii să le resimtă drept o obligaţie de consecvenţă. Îmi îngădui a-i reaminti pe cei care s-au distanţat de beatificarea autorului Necuvintelor, nume a căror pondere nu e chiar neglijabilă: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A.E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Cristian Tudor Popescu şi recent, din rândul celei mai tinere promoţii, Elena Vlădăreanu.
Îmi puneţi încă o întrebare retorică: dacă Nichita e „un caz izolat în epocă”. Evident că nu, întrucât întreaga „generaţie holografică” în care se înscrie a suportat acelaşi tratament de exagerare a recepţiei favorabile. Oare de ce un Marin Sorescu sau un Ioan Alexandru sau un Ion Gheorghe sau un Adrian Păunescu au avut parte de-o infinit mai mare atenţie şi mediatizare decât un M. Ivănescu, un Leonid Dimov, un Petre Stoica, un Emil Brumaru, un Constantin Abăluţă? Tactica partidului n-a vizat tabloul axiologic real, ci un ţel propagandistic, adică, în măsura în care a fost posibil, atragerea poeţilor în vogă pe făgaşul scrisului „angajat”. Şi nu s-ar putea spune că n-a izbutit în legătură cu favoriţii menţionaţi ca şi cu destui alţii.
Compromisul politic
a intrat în ţesutul operei, disturgând-o
– Cum s-au poziţionat scriitorii români în vremea PMR şi a PCR? Putem spune că exista o literatură vândută, sensibilă la directivă şi program politic, oficială, şi o alta a tăcerii, abia îngăduită, care şi-a văzut de programul ei literar?
– Fără discuţie că existau două literaturi, chiar dacă nu era posibilă o separaţie netă, invariabilă între ele. Aşa cum menţionam mai sus, autorităţile încercau a-i subordona, prin mijloace mai mult ori mai puţin sofisticate, pe mai toţi autorii de succes, începând cu cei din interbelic şi mergând până la şaizecişti şi optzecişti. Chiar dacă remarcabile, „izbânzile” lor au avut totuşi o limită. Spre onoarea literelor indigene, putem vorbi de un mare număr de scriitori rămaşi imuni la chemările de sirenă ale forurilor ideologice, refuzând a-şi trafica vocaţia, păstrându-şi verticalitatea morală. Să ne gândim la distanţele enorme ce s-au trasat între Lucian Blaga şi Arghezi, între Ion Barbu şi Mihai Beniuc, între Leonid Dimov şi Adrian Păunescu, între Radu Petrescu şi Petru Dumitriu, între I.Negoiţescu şi Ov.S.Crohmălniceanu. Unii au mers iniţial într-o direcţie, apoi în alta. Recunoaştem tăcerea de câţiva ani a autorului Cuvintelor potrivite, dar şi exilul lui Petru Dumitriu, cel copleşit de toate onorurile, estetizarea treptată a lui A.E. Baconsky, care la un moment dat se străduia să scrie „pe linie” la un mod ridicol, sau „schimbarea la faţă” a unuia din marii tenori ai proletcultismului, Dan Deşliu. Până şi în raport cu Eugen Barbu se vorbeşte de o fază a sa de tăcere, ostilă sistemului, înainte de Groapa (au rămas oare urme scriptice de atunci?), după cum unul dintre cei mai servili autori, devenit un învederat arivist, D.R. Popescu, a pornit cu o tresărire critică, în nuvela Leul albastru. Ce să mai zicem de Ioan Alexandru, dionisiac convertit la un misticism ostentativ şi, concomitent, la naţionalismul ceauşist, confortabil instalat în gruparea protocronistă a Luceafărului? Peisajul literaturii noastre în răstimpul totalitarismului a fost unul mobil. Lecţia pe care o putem desprinde în prezent din analiza acestuia este aceea că valoarea estetică a avut de suportat prejudicii grave, până la anularea sa prin compromisul politic. Un astfel de compromis n-a avut, aşa cum pretind unii, un caracter exterior, n-a fost un soi de fard lesne de înlăturat, ci, regretabil, a intrat în ţesuturile operei, distrugându-le. Fapt ce constituie un avertisment teribil pentru prezent şi viitor. Să nu pierdem din vedere că nici o trădare a verbului literar n-a rămas nepedepsită. Chiar şi acei protagonişti ai scenei „realismului socialist” care s-au silit a reveni la „normal”, răsfăţându-se şi într-o ipostază şi în alta cu elogii inflaţioniste, au rămas până la urmă loviţi de discredit. Cine mai cutează azi a vorbi despre Eugen Jebeleanu ca despre un „mare poet” ori despre Geo Bogza ca despre o „mare personalitate”? Iar statutul lui Marin Preda nu e tot mai modest?
– Mai există astăzi scriitori care slujesc politicul? Dar scriitori umflaţi de politic? Aveţi şi exemple?
– Răspunzându-vă la prima întrebare, m-am referit la acest gen de prestaţie. Cei ce l-au aclamat ieri pe Ion Iliescu ca şi cei ce îşi strâng azi rândurile, precum o gardă de corp, în jurul lui Traian Băsescu, nu-l ilustrează cu pregnanţă? Eugen Simion, Marin Sorescu, Augustin Buzura pe de o parte, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu pe de alta asigură continuitatea unei relaţii interesate cu nucleele politice succesive ale momentului. Dacă mai sunt scriitori „umflaţi de politic”? Ba bine că nu! De la Nichita Stănescu şi alţi „aleşi” ai seriei sale, bine înşurubaţi, în viaţă ca şi în postumitate, în reputaţii nu o dată exorbitante, până la Adrian Păunescu (nu e acesta o categorică „soluţie imorală” a PSD?) şi la inenarabilul Vadim, şirul lor e defel neglijabil. N-au rămas până târziu, ori poate că se află încă, la catedre universitare edecuri precum Ion Dodu Bălan şi Valeriu Râpeanu? Şi n-ar trebui să-l omitem pe efemerul premier Radu Vasile pentru tămâierea căruia, în postura d-sale de „poet”, sub pseudonimul Mischiu (nu Mischie!) şi-au dat mâna Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu. De la sine înţeles, când era în funcţie. Sunt curios ce figură ar face azi cei doi dacă li s-ar aminti gratulările în chestiune…
– Nu prea vorbim, ca scriitori, despre viaţa noastră „de zi cu zi”. Avem un fel de sfială, de pudoare; sau poate e teama de a nu cădea în „asta s-a mai spus”, în banal. Cum este o zi obişnuită a dvs.? Ce face criticul şi poetul Grigurcu într-o zi normală, firească a vieţii lui?
– Mărturisesc că fac parte din categoria celor care n-au pretenţia de-a ocoli cu orice preţ „banalul”, care i se supun în chip rezonabil. Valéry observa: „Când spui despre un fapt că e banal, înseamnă că spui că face parte dintre cele care au contribuit cel mai mult la formarea ideilor tale esenţiale”. Zilele mele „obişnuite” (de altele, neobişnuite, nu prea am parte) sunt închinate muncii literare. Din zori (câteodată de pe la ora 6) până către ora 16 citesc, scriu, corectez, după care, ies la o plimbare cu unul din câinii mei, pentru ca, după un prânz luat abia după ora 17, să-mi continui invariabila activitate. Obligaţiile ce mi le-am asumat faţă de alţii ca şi faţă de mine însumi nu-mi îngăduie un alt program. Nimic ieşit din comun, nimic „palpitant”, „senzaţional” într-un asemenea ritual al vieţii mele curente. Pagina ce mi se pare izbutită e marea mea satisfacţie, clipa mea, pasageră, de feerie lăuntrică. Tot ce mă abate de la lucrare mă indispune profund. Unele telefoane intempestive sau care mă silesc la convorbiri prelungite atunci când doresc să scriu, unele mici întâmplări din preajmă de care nu pot face abstracţie îmi dislocă dispoziţia potrivită pentru scris-citit pe care nu totdeauna o pot restabili cu uşurinţă. Am redus la minimum călătoriile deoarece ele au un apăsat caracter cronofag. Nici de zilele de sărbătoare nu poate fi vorba. De Crăciun, de Paşti, de Anul Nou stau la masa mea de scris ca de obicei. O disciplină cu care m-au deprins din copilărie bunica şi mama mă îndeamnă să mă supun datoriei, această „necesitate acceptată”…
Am fost îndepărtat din redacţia revistei Familia pentru că nu scriam despre partid
– Sunteţi cunoscut ca un critic viguros şi incomod pentru unii dintre noi. Un nume foarte important în critica românească. Dar şi ca un scriitor moral, care a refuzat să slujească partidul roşu. Aţi avut cumva de pătimit din această pricină? Aţi avut, să spunem, probleme cu Securitatea?
– Mulţumesc mai întâi pentru multmăgulitoarele aprecieri. Socotesc că viaţa mea de continuă marginalizare spune ceva în această privinţă, nu-i aşa? Cunosc confraţi care au izbutit a se stabili (cum Dumnezeu?) în Capitală sau în marile oraşe culturale chiar în anii măsurii de tip feudal a „oraşelor închise”; eu unul n-am avut această „baftă” nici după „revoluţie”. În schimb, înlăturat fiind din redacţia revistei Familia pentru că nu scriam despre partid şi nu-l citam pe Ceauşescu, am străbătut şaisprezece ani în care n-am avut serviciu şi în care nu m-am putut mişca din Amarul Târg (iată că i-am dat urbei în care domiciliez o identitate literară!).
Cât priveşte Securitatea, ce să vă spun? Anchetat, percheziţionat, supus la confiscarea manuscriselor, ca un element suspect, probabil şi pentru că eram comentat la Europa liberă, consemnez un singur episod. În februarie 1985, tatăl meu era foarte bolnav, imobilizat într-un fotoliu. Într-o dimineaţă, câţiva „băieţi cu ochi albaştri” au dat năvală în apartamentul nostru de bloc, pe care l-au răscolit ore în şir, pentru a pleca ducând un trofeu, câţiva saci în care au adunat toate hârtiile mele de scriitor. Asistând la această scenă, tata a suferit un şoc care i-a grăbit neîndoios sfârşitul, intervenit peste puţine zile.
– Se vede că eraţi la loc de cinste pe listele lor şi că aveau nevoie de dovezi… Credeţi în prieteniile literare? Ce prieteni şi ce duşmani literari aveţi?
– Se deosebesc cumva „prieteniile literare” de celelalte? De prieteniile pur şi simplu? Am impresia că nu prea, dacă lăsăm la o parte marja de interes specific, tendenţiozitatea cu glazură amabilă ce se pot manifesta în planul lor, însă aceasta nu implică deja o reducţie a prieteniei ca atare? Pot reflecta, teoretic, la prietenul ideal „cel ce ghiceşte totdeauna când ai nevoie de el”, cum precizează, se pare că fără ironie, Jules Renard. Acel prieten romantic pe care-l poţi întrezări uneori la vârstele fragede, după care dispare (în situaţia mea, cel mai apropiat prieten al meu din liceu a murit la 18 ani!) ori… te dezamăgeşte (cum s-a întâmplat cu cel mai bun prieten al meu din facultate şi ani buni după aceea). Mai departe ne mişcăm pe un teren de aproximaţii. Constatăm afinităţi, apropieri uneori durabile de diverşi semeni, dar care nu ating pragul acelei înalte dăruiri reciproce, acelei mirabile consubstanţieri care ar fi marea prietenie. O întâlnim mai mult în amintire şi în cărţi decât în realitate. Vicisitudinile biografiei mele, mai cu seamă izolarea mea mic-provincială, m-au scutit, ca să mă opresc la partea bună a împrejurării, de eventualele dezamăgiri ale unor prietenii ratate. De avariile unui simţământ care, cu trecerea timpului, poate că, din imprudenţă, nu şi-ar fi redus suficient flacăra. Prieteniile cu cei din „generaţia” mea au rămas mai mult în stadiul de eboşe. Un prieten mult mai tânăr pe care l-am dobândit în ultimul timp, în pofida calităţilor sale deosebite pe care le preţuiesc cum se cuvine, mă melancolizează prin acea obiectivă siguranţă biologică cu care se desfată poate fără a-şi da seama pe deplin. Nu pledez neapărat pentru prietenii între persoane de aceeaşi vârstă. Însă rareori se întâmplă ca un june să întâmpine existenţa cu acel fior de tristeţe, cu acea rezervă şi cu acea umoare crepusculară caracteristice îndeobşte vârstnicilor pe care eu le încercam încă din adolescenţă şi pe care le caut la cei apropiaţi aşa cum le căutam şi pe atunci… Cât priveşte „duşmanii literari”, nu înţeleg bine despre ce ar putea fi vorba. Dacă îmi e ostil cineva din sfera literaturii, e chestiunea lui, nu a mea. În timp ce prietenia presupune o mutualitate, duşmănia e, în ce mă priveşte, un fenomen unilateral, întrucât eu nu duşmănesc pe nimeni.
un punct o decizie oficială
– Aţi surprins excelent adormirea nervului scriitoricesc şi atrofierea lui. Să trecem la cele literare… Cum vedeţi volumele lui Nichita Stănescu, Roşu vertical, Un pământ numit România? Comenzi sociale? Cedări partinice? Pietre pentru templul său? Mai rezistă ele azi?
– Întrebări retorice. Îmi pare bine că le puneţi cu o ironică exactitate.
– Acum câtăva vreme, vedeaţi în Nichita Stănescu un fel de produs al comunismului şi dezaprobaţi lipsa lui de atitudine socială, faptul că s-a lăsat folosit de partid şi că acest lucru a fost reciproc avantajos: pe de-o parte, lui N. Stănescu i s-a creat o imagine holografică, deci una de „mare poet” al epocii (l-aţi numit „un idol fals”), beneficiar pentru eternitate al câtorva hectare de cronici ultrafavorabile, iar pe de altă parte, partidul roşu a fluturat în voie flamura „libertăţii de creaţie”, oferind ca exemplu chiar un „mare poet”… Este N. Stănescu un caz izolat în epocă? Sau unul dintre exemplele ce se pot da? Şi dacă nu e un caz izolat, ce consecinţe literare are (ar putea avea), la noi sau aiurea, o generaţie fabricată, holografică?
– Nichita Stănescu e ceea ce s-ar putea numi un caz. Gloria sa a fost de la un punct o decizie oficială, urmărind a exploata ceea ce câţiva critici au salutat, cu exces de satisfacţie, drept un nou curs al poeziei româneşti. Am fost cel dintâi care, încă la finele anilor 60, am tras semnalul de alarmă, într-un articol publicat în Luceafărul, cu titlul A douăsprezecea elegie, critică. Planul astuţios al autorităţilor era de-a anula funcţionarea unei literaturi paralele, neînregimentate ideologic, acceptând-o până la un punct, străduindu-se a-i corupe pe reprezentanţii ei, a o absorbi. Scrisul artificios, torturat, eşuând prea adesea în indigeste obscurităţi, în improvizaţii fără noimă al lui Nichita oferea un bun prilej de racolare. Pe de o parte, bardul a fost îndemnat a face declaraţii şi a elabora texte pro-regim, pe de altă parte, era încurajată viaţa sa excesiv boemă care i-a slăbit progresiv discernământul, l-a cufundat într-un impas al producţiei lirice. Nu ne îndoim că aceste lucruri vor deveni nu peste prea multă vreme constrângătoare evidenţe. Faima confecţionată a lui Nichita va ceda în faţa unei priviri critice debarasate de ponciful unor judecăţi pe care acum nu e cu neputinţă ca unii să le resimtă drept o obligaţie de consecvenţă. Îmi îngădui a-i reaminti pe cei care s-au distanţat de beatificarea autorului Necuvintelor, nume a căror pondere nu e chiar neglijabilă: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A.E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Cristian Tudor Popescu şi recent, din rândul celei mai tinere promoţii, Elena Vlădăreanu.
Îmi puneţi încă o întrebare retorică: dacă Nichita e „un caz izolat în epocă”. Evident că nu, întrucât întreaga „generaţie holografică” în care se înscrie a suportat acelaşi tratament de exagerare a recepţiei favorabile. Oare de ce un Marin Sorescu sau un Ioan Alexandru sau un Ion Gheorghe sau un Adrian Păunescu au avut parte de-o infinit mai mare atenţie şi mediatizare decât un M. Ivănescu, un Leonid Dimov, un Petre Stoica, un Emil Brumaru, un Constantin Abăluţă? Tactica partidului n-a vizat tabloul axiologic real, ci un ţel propagandistic, adică, în măsura în care a fost posibil, atragerea poeţilor în vogă pe făgaşul scrisului „angajat”. Şi nu s-ar putea spune că n-a izbutit în legătură cu favoriţii menţionaţi ca şi cu destui alţii.
Compromisul politic
a intrat în ţesutul operei, disturgând-o
– Cum s-au poziţionat scriitorii români în vremea PMR şi a PCR? Putem spune că exista o literatură vândută, sensibilă la directivă şi program politic, oficială, şi o alta a tăcerii, abia îngăduită, care şi-a văzut de programul ei literar?
– Fără discuţie că existau două literaturi, chiar dacă nu era posibilă o separaţie netă, invariabilă între ele. Aşa cum menţionam mai sus, autorităţile încercau a-i subordona, prin mijloace mai mult ori mai puţin sofisticate, pe mai toţi autorii de succes, începând cu cei din interbelic şi mergând până la şaizecişti şi optzecişti. Chiar dacă remarcabile, „izbânzile” lor au avut totuşi o limită. Spre onoarea literelor indigene, putem vorbi de un mare număr de scriitori rămaşi imuni la chemările de sirenă ale forurilor ideologice, refuzând a-şi trafica vocaţia, păstrându-şi verticalitatea morală. Să ne gândim la distanţele enorme ce s-au trasat între Lucian Blaga şi Arghezi, între Ion Barbu şi Mihai Beniuc, între Leonid Dimov şi Adrian Păunescu, între Radu Petrescu şi Petru Dumitriu, între I.Negoiţescu şi Ov.S.Crohmălniceanu. Unii au mers iniţial într-o direcţie, apoi în alta. Recunoaştem tăcerea de câţiva ani a autorului Cuvintelor potrivite, dar şi exilul lui Petru Dumitriu, cel copleşit de toate onorurile, estetizarea treptată a lui A.E. Baconsky, care la un moment dat se străduia să scrie „pe linie” la un mod ridicol, sau „schimbarea la faţă” a unuia din marii tenori ai proletcultismului, Dan Deşliu. Până şi în raport cu Eugen Barbu se vorbeşte de o fază a sa de tăcere, ostilă sistemului, înainte de Groapa (au rămas oare urme scriptice de atunci?), după cum unul dintre cei mai servili autori, devenit un învederat arivist, D.R. Popescu, a pornit cu o tresărire critică, în nuvela Leul albastru. Ce să mai zicem de Ioan Alexandru, dionisiac convertit la un misticism ostentativ şi, concomitent, la naţionalismul ceauşist, confortabil instalat în gruparea protocronistă a Luceafărului? Peisajul literaturii noastre în răstimpul totalitarismului a fost unul mobil. Lecţia pe care o putem desprinde în prezent din analiza acestuia este aceea că valoarea estetică a avut de suportat prejudicii grave, până la anularea sa prin compromisul politic. Un astfel de compromis n-a avut, aşa cum pretind unii, un caracter exterior, n-a fost un soi de fard lesne de înlăturat, ci, regretabil, a intrat în ţesuturile operei, distrugându-le. Fapt ce constituie un avertisment teribil pentru prezent şi viitor. Să nu pierdem din vedere că nici o trădare a verbului literar n-a rămas nepedepsită. Chiar şi acei protagonişti ai scenei „realismului socialist” care s-au silit a reveni la „normal”, răsfăţându-se şi într-o ipostază şi în alta cu elogii inflaţioniste, au rămas până la urmă loviţi de discredit. Cine mai cutează azi a vorbi despre Eugen Jebeleanu ca despre un „mare poet” ori despre Geo Bogza ca despre o „mare personalitate”? Iar statutul lui Marin Preda nu e tot mai modest?
– Mai există astăzi scriitori care slujesc politicul? Dar scriitori umflaţi de politic? Aveţi şi exemple?
– Răspunzându-vă la prima întrebare, m-am referit la acest gen de prestaţie. Cei ce l-au aclamat ieri pe Ion Iliescu ca şi cei ce îşi strâng azi rândurile, precum o gardă de corp, în jurul lui Traian Băsescu, nu-l ilustrează cu pregnanţă? Eugen Simion, Marin Sorescu, Augustin Buzura pe de o parte, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu pe de alta asigură continuitatea unei relaţii interesate cu nucleele politice succesive ale momentului. Dacă mai sunt scriitori „umflaţi de politic”? Ba bine că nu! De la Nichita Stănescu şi alţi „aleşi” ai seriei sale, bine înşurubaţi, în viaţă ca şi în postumitate, în reputaţii nu o dată exorbitante, până la Adrian Păunescu (nu e acesta o categorică „soluţie imorală” a PSD?) şi la inenarabilul Vadim, şirul lor e defel neglijabil. N-au rămas până târziu, ori poate că se află încă, la catedre universitare edecuri precum Ion Dodu Bălan şi Valeriu Râpeanu? Şi n-ar trebui să-l omitem pe efemerul premier Radu Vasile pentru tămâierea căruia, în postura d-sale de „poet”, sub pseudonimul Mischiu (nu Mischie!) şi-au dat mâna Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu. De la sine înţeles, când era în funcţie. Sunt curios ce figură ar face azi cei doi dacă li s-ar aminti gratulările în chestiune…
– Nu prea vorbim, ca scriitori, despre viaţa noastră „de zi cu zi”. Avem un fel de sfială, de pudoare; sau poate e teama de a nu cădea în „asta s-a mai spus”, în banal. Cum este o zi obişnuită a dvs.? Ce face criticul şi poetul Grigurcu într-o zi normală, firească a vieţii lui?
– Mărturisesc că fac parte din categoria celor care n-au pretenţia de-a ocoli cu orice preţ „banalul”, care i se supun în chip rezonabil. Valéry observa: „Când spui despre un fapt că e banal, înseamnă că spui că face parte dintre cele care au contribuit cel mai mult la formarea ideilor tale esenţiale”. Zilele mele „obişnuite” (de altele, neobişnuite, nu prea am parte) sunt închinate muncii literare. Din zori (câteodată de pe la ora 6) până către ora 16 citesc, scriu, corectez, după care, ies la o plimbare cu unul din câinii mei, pentru ca, după un prânz luat abia după ora 17, să-mi continui invariabila activitate. Obligaţiile ce mi le-am asumat faţă de alţii ca şi faţă de mine însumi nu-mi îngăduie un alt program. Nimic ieşit din comun, nimic „palpitant”, „senzaţional” într-un asemenea ritual al vieţii mele curente. Pagina ce mi se pare izbutită e marea mea satisfacţie, clipa mea, pasageră, de feerie lăuntrică. Tot ce mă abate de la lucrare mă indispune profund. Unele telefoane intempestive sau care mă silesc la convorbiri prelungite atunci când doresc să scriu, unele mici întâmplări din preajmă de care nu pot face abstracţie îmi dislocă dispoziţia potrivită pentru scris-citit pe care nu totdeauna o pot restabili cu uşurinţă. Am redus la minimum călătoriile deoarece ele au un apăsat caracter cronofag. Nici de zilele de sărbătoare nu poate fi vorba. De Crăciun, de Paşti, de Anul Nou stau la masa mea de scris ca de obicei. O disciplină cu care m-au deprins din copilărie bunica şi mama mă îndeamnă să mă supun datoriei, această „necesitate acceptată”…
Am fost îndepărtat din redacţia revistei Familia pentru că nu scriam despre partid
– Sunteţi cunoscut ca un critic viguros şi incomod pentru unii dintre noi. Un nume foarte important în critica românească. Dar şi ca un scriitor moral, care a refuzat să slujească partidul roşu. Aţi avut cumva de pătimit din această pricină? Aţi avut, să spunem, probleme cu Securitatea?
– Mulţumesc mai întâi pentru multmăgulitoarele aprecieri. Socotesc că viaţa mea de continuă marginalizare spune ceva în această privinţă, nu-i aşa? Cunosc confraţi care au izbutit a se stabili (cum Dumnezeu?) în Capitală sau în marile oraşe culturale chiar în anii măsurii de tip feudal a „oraşelor închise”; eu unul n-am avut această „baftă” nici după „revoluţie”. În schimb, înlăturat fiind din redacţia revistei Familia pentru că nu scriam despre partid şi nu-l citam pe Ceauşescu, am străbătut şaisprezece ani în care n-am avut serviciu şi în care nu m-am putut mişca din Amarul Târg (iată că i-am dat urbei în care domiciliez o identitate literară!).
Cât priveşte Securitatea, ce să vă spun? Anchetat, percheziţionat, supus la confiscarea manuscriselor, ca un element suspect, probabil şi pentru că eram comentat la Europa liberă, consemnez un singur episod. În februarie 1985, tatăl meu era foarte bolnav, imobilizat într-un fotoliu. Într-o dimineaţă, câţiva „băieţi cu ochi albaştri” au dat năvală în apartamentul nostru de bloc, pe care l-au răscolit ore în şir, pentru a pleca ducând un trofeu, câţiva saci în care au adunat toate hârtiile mele de scriitor. Asistând la această scenă, tata a suferit un şoc care i-a grăbit neîndoios sfârşitul, intervenit peste puţine zile.
– Se vede că eraţi la loc de cinste pe listele lor şi că aveau nevoie de dovezi… Credeţi în prieteniile literare? Ce prieteni şi ce duşmani literari aveţi?
– Se deosebesc cumva „prieteniile literare” de celelalte? De prieteniile pur şi simplu? Am impresia că nu prea, dacă lăsăm la o parte marja de interes specific, tendenţiozitatea cu glazură amabilă ce se pot manifesta în planul lor, însă aceasta nu implică deja o reducţie a prieteniei ca atare? Pot reflecta, teoretic, la prietenul ideal „cel ce ghiceşte totdeauna când ai nevoie de el”, cum precizează, se pare că fără ironie, Jules Renard. Acel prieten romantic pe care-l poţi întrezări uneori la vârstele fragede, după care dispare (în situaţia mea, cel mai apropiat prieten al meu din liceu a murit la 18 ani!) ori… te dezamăgeşte (cum s-a întâmplat cu cel mai bun prieten al meu din facultate şi ani buni după aceea). Mai departe ne mişcăm pe un teren de aproximaţii. Constatăm afinităţi, apropieri uneori durabile de diverşi semeni, dar care nu ating pragul acelei înalte dăruiri reciproce, acelei mirabile consubstanţieri care ar fi marea prietenie. O întâlnim mai mult în amintire şi în cărţi decât în realitate. Vicisitudinile biografiei mele, mai cu seamă izolarea mea mic-provincială, m-au scutit, ca să mă opresc la partea bună a împrejurării, de eventualele dezamăgiri ale unor prietenii ratate. De avariile unui simţământ care, cu trecerea timpului, poate că, din imprudenţă, nu şi-ar fi redus suficient flacăra. Prieteniile cu cei din „generaţia” mea au rămas mai mult în stadiul de eboşe. Un prieten mult mai tânăr pe care l-am dobândit în ultimul timp, în pofida calităţilor sale deosebite pe care le preţuiesc cum se cuvine, mă melancolizează prin acea obiectivă siguranţă biologică cu care se desfată poate fără a-şi da seama pe deplin. Nu pledez neapărat pentru prietenii între persoane de aceeaşi vârstă. Însă rareori se întâmplă ca un june să întâmpine existenţa cu acel fior de tristeţe, cu acea rezervă şi cu acea umoare crepusculară caracteristice îndeobşte vârstnicilor pe care eu le încercam încă din adolescenţă şi pe care le caut la cei apropiaţi aşa cum le căutam şi pe atunci… Cât priveşte „duşmanii literari”, nu înţeleg bine despre ce ar putea fi vorba. Dacă îmi e ostil cineva din sfera literaturii, e chestiunea lui, nu a mea. În timp ce prietenia presupune o mutualitate, duşmănia e, în ce mă priveşte, un fenomen unilateral, întrucât eu nu duşmănesc pe nimeni.
Nu ne atrag rigoarea, legalitatea, organicitatea unor societăţi impunătoare,
ci spectacolul periferiei lor morale
– Cum vedeţi „cazul Goma”, a cărui repatriere este refuzată?
– Goma a devenit un simbol. I-a fost dat fostului meu coleg de la Şcoala de literatură să străbată un drum pe cât de anevoios pe atât de exemplar pentru ceea ce s-ar fi cuvenit a fi comportarea oricărui scriitor român faţă cu epoca de mari restrişti ce ne-a pus la încercare. Comportarea sa e un etalon cu care mulţi dintre noi nu doresc a se măsura. Din care pricină surghiunul în care persistă, paradoxal, şi după răsturnarea dictaturii. Fără doar şi poate n-am putea fi de acord cu toţii cu toate opiniile sale, formulate adesea pe un ton casant, însoţite de ingrediente pamfletare. Însă a pune accentul pe ceea ce n-ar putea constitui decât aspecte parţiale, accidente, detalii ale discursului său inflamat şi cu toate acestea suficient de unitar, ar însemna să negăm orientarea fundamentală, salutară a atitudinii sale, dârza consecvenţă anticomunistă de care avem încă vitală nevoie. Unii purtători de condei l-au combătut în chip previzibil, alţii l-au abandonat pe parcurs prin indiferenţă, de nu chiar printr-o jalnică renegare. Obtuzitatea, reaua credinţă, gelozia, laşitatea şi nu o dată ispita unor noi combinaţii ivite la orizont, mai profitabile decât susţinerea unui „disident”, vai, atât de „păgubos”, i-au adunat pe adversarii actuali ai celebrului exilat de la Paris, într-o grupare de altminteri foarte eterogenă. Nu-mi place să fac prognoze, dar fie-mi permisă acum o excepţie. Personalitatea civică şi literară, deopotrivă de mare însemnătate, a lui Goma (las` că Buzura mai susţine încă, fără jenă, gogoriţa securistă a lipsei sale de talent!), va dobândi în viitorul nu prea îndepărtat o poziţie, o semnificaţie iradiantă ce-i va pune în umbră pe mulţi dintre contemporanii noştri cârtitori împotrivă-i.
– Ce aşteptaţi de la intrarea noastră în Europa, adică de la recunoaşterea faptului că cel puţin în unele privinţe suntem o ţară europeană?
– Cum să nu fie bine că „intrăm în Europa”, dar nu mai puţin bine ar fi să recunoaştem din capul locului că facem parte din Europa! Că, în pofida nefericirilor epocale care ne-au îndepărtat de contactul cu Vestul, avem aceleaşi temeiuri istorice şi culturale de a ne socoti europeni ca şi locuitorii ţărilor ce, de altfel pe drept, ni se propun ca model. Nu e niţică demagogie în acest slogan al „intrării în Europa”, aflat pe mai toate buzele politicianiste? Şi în plus, o trăsătură de slugărnicie, ceva reziduuri fanariote şi prosovietice (ultimele întoarse pe dos!) nu intră oare în postura comportamentală a unora dintre noi? Nu suntem animaţi iarăşi, aidoma unor pitoreşti fantoşe, de un impuls caragialesc? Grija clamată până la saturaţie pentru „scumpa noastră ţărişoară” nu ascunde complexul unui parvenitism de factură provincială? Nimeni nu ar putea nega cu seriozitate necesitatea unor infuzii ale Occidentului în mediul băştinaş, de ordin spiritual şi economic (ultimele, cele mai jinduite), spre a ne redresa, spre a ajunge din urmă acele zone ale continentului care au prosperat sub o zodie mai favorabilă. Dar cu câtă fervoare importăm înainte de toate praful dulce, pulberea sclipitoare a unei societăţi opulente! Pofta crudă de îmbogăţire şi divertismentul imbecilizant, lipsa bunelor maniere şi reclamele mincinoase, vitezomania şi pornografia devin constante ale unui „europenism” mimat într-o variantă degradată. Nu ne atrag rigoarea, legalitatea, organicitatea unor societăţi impunătoare, ci spectacolul periferiei lor morale. Nu ţinem seama de strălucirea elitelor intelectuale, prezente în felurite domenii, ci de robusta incultură ambiţioasă, de semianalfabetismul vânzătorului la pompa de benzină care devine miliardar, a sărmanei midinete care devine vedetă la Hoolywood. În ruptul capului, chiar sedusă de homo americanus, şi acesta un vlăstar al său transplantat într-un climat mai aspru, Europa nu se poate reduce la o asemenea măruntă agitaţie a unei umanităţi puţin semnificative. Mirajul înavuţirii peste noapte şi cel al libertinajului o epuizează fără rest. Să ne reamintim că Valéry stabilea culturii continentului pe care ne aflăm trei rădăcini : filosofia greacă, dreptul roman şi creştinismul. Am putea respecta măcar creştinismul, fără care nici drepturile omului, nici morala, în definitiv nici viaţa civilizată, aşa cum o înţelegem în actualitate, n-ar fi putut lua naştere?
Creaţiile autentice sunt vegheate
de un Înger păzitor care este propria lor valoare
– Ce şanse are cultura românească în lume? Rezonanţa naţională îi este suficientă unei literaturi? Cum ar fi ca noi să fim lipsiţi de orizontul literaturii, aşadar de literatura universală?
– Chestiunea pe care o puneţi are două aspecte. Primul, esenţial, este că o creaţie este ceea ce este, o valoare în sine, indiferent dacă se bucură de o circulaţie mai mare ori mai mică, dacă e mai mult ori mai puţin comentată, dacă e tradusă ori nu. Pe un cer axiologic, ea rămâne intangibilă. Suntem îndreptăţiţi a socoti că, mai devreme ori mai târziu, va suna ceasul proiecţiei sale în conştiinţa critică / publică la scara cuvenită. Cel de-al doilea aspect reflectă difuzarea, mediatizarea „rezonanţa” unei opere. Prin urmare nu factori intrinseci, ci relaţionali. Aici intervin condiţii favorizante ori defavorizante, oarecum aleatorii, de natură biografică, politică, geografică, lingvistică etc. Un cunoscut romancier al nostru, devenit de curând octogenar, era de părere că, pentru a-şi dobândi o faimă mondială, un creator trebuie să se stabilească la Paris. Desigur, poate fi vorba şi de alte metropole ori ţări prielnice ecourilor în largul lumii. Există şi excepţii, dar regula generală pare a fi aceasta. E drept că se elaborează la noi strategii ale circulaţiei unor autori peste hotare, spre a nu mai insista pe diligenţele, uneori foarte asidue, ale scriitorilor înşişi în această direcţie, însă rezultatele sunt incerte. Înciudat, Dumitru Ţepeneag care concurase cu Milan Kundera la un premiu francez, pierzându-l, îl numeşte pe emulul d-sale „sforar internaţional” (mă gândesc dacă şi Sorescului nostru, păstrând proporţiile, inclusiv ale reuşitei, nu i-ar fi venit bine eticheta)! Până una-alta, totul ţine, îmi permit să cred, mai curând de un factor misterios, hai să-l numim noroc! N-am impresia că s-ar cuveni să-l subestimăm bunăoară pe Blaga, care n-a intrat încă în circuitul universal, în favoarea faimoşilor noştri compatrioţi, stabiliţi definitiv în Occident, Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade. Important e să nu uităm că, indiferent de recepţia lor la un moment dat, fie şi nesatisfăcătoare, creaţiile autentice posedă o calificare transcendentă. Sunt vegheate de un Înger păzitor care e propria lor valoare.
– Vă gândiţi … la moarte? Vă înfricoşează? Aveţi puterea să credeţi că mai rămâne ceva din noi? Dincolo de literatură, ce credeţi despre dispariţia noastră? Vi se pare drept ca într-o „bună” zi să ne facem cenuşă? Sau…
– Tolstoi spunea undeva că oricâte lucruri inteligente, pătrunzătoare, impresionante s-ar spune despre moarte, ele nu izbutesc a uşura nici măcar cu un procent din zece mii confruntarea concretă, teribilă, cu extincţia a fiecăruia din noi. Şi n-are perfectă dreptate? Nici măcar credinţa în Dumnezeu n-ar putea spulbera spaima noastră în faţa trecerii supreme. În ce mă priveşte, mă tem în primul rând de agonie, de acea suferinţă de-atâtea ori cumplită ce precede sfârşitul. E o zbatere a fiinţei noastre între două lumi, cu mult mai înfricoşătoare decât putem presupune că ar fi cea a unui animal, deoarece intervine spectrul afectiv al omului, cortegiul său de amintiri, complexitatea conecţiilor sale cu viaţa şi, nu în ultimul rând, imaginarul, care complică enorm fenomenul. Se zice că clipa morţii presupune o relaxare, chiar un soi de iluminare în pragul noului tărâm pe care păşim. Nu ştim nimic asupra lui, dar un instinct sufletesc ne îndeamnă a-l resimţi ca integrator. E o întoarcere în marele Tot indistinct, „momentul în care ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi se topeşte într-un lucru unic”, după cum preafrumos se rostea monseniorul Vladimir Ghika. Stare ce implică un alt raport cu enorma povară de decepţii şi suferinţe a existenţei mundane. Aşa stând lucrurile, moartea aduce o şansă de izbăvire, nu-i aşa?
– Doamne, încă mai cred în minunăţia vieţii, cu toate întunecimile ei!