"Generaţiile literare sunt precum sectele primilor creştini:
în catacombele societăţii"

– Dragă George Vulturescu, înainte de a vorbi despre generaţia optzecistă, aş dori să ne faci un tablou cu copilul George în cătunul Tireac, la începutul „obsedantului deceniu”.
– Mă provoci, aşadar, să mă aplec deasupra fântânii … Ştii că, deşi sunt copil de fântânar, am emoţie puternică atunci când stau aplecat peste draniţa de lemn (cele mai frumoase din sat au la suprafaţă draniţe de stejar şi cumpene încrustate): în zilele senine adâncul fântânii îmi părea un ochi fascinant – nici până azi nu ştiu cine privea pe cine…
Asta faci acum, Dumitru Augustin Doman, „colecţionar de melancolii” ce eşti, mă obligi să privesc în trecut… Văd că ai reţinut acest toponimic din trei vocale sparte, ştirbite între trei consoane precum cuţitul între pietre – Tireac. Poate e de origine celtică – cu străvechea rădăcină „tyr” –, sau e moştenit de la costobocii din care mă trag. La 1411 regele Sigismund de Luxemburg donează cnezului sârb Ştefan Lazarovici domeniul şi posesiunile Cetăţii Sătmar. Locul provine din defrişările pădurilor obştei (possessio Valahis pusta Tyireak) de o mână de eretici – hoţi de cai din stăvile Cetăţii Sătmarului care hălăduiau până-n Chioar, cioplitori în lemn şi crescători de vite – cu nume pestriţe în care se poate „citi” toată istoria creuzetului nord-vestic: Cuha (bunicii dinspre mamă, întemeitorii cătunului), Belbe, Terek, Erdeuş, Achim, Făt, Taloş, Boitor, Micaş, Libotean, Tincău, Maier. Bunicii dinspre tată erau din neamul Pop-ilor (la 1635 este atestat un Pop Simion „voievod de Tătăreşti”). Erau foarte mulţi Pop, încât la primărie li s-a adăugat un cognomen, ca să-i poată deosebi. Familia mea l-a primit pe acela de Silaghi (în maghiară – căci eram sub austro-ungari –, e un signum al obârşiei, înseamnă „sălăjan”, „din părţile sălăjene”), aşadar numele meu adevărat este Pop Silaghi Gheorghe. Tot „Silaghi” s-a numit familia prozatorului Vasile Sălăjan din Tătăreştii de care aparţine cătunul nostru. Localitatea i-a revenit din secolul XV familiei Drăgoşeştilor (Dragfi), lui Balc, ca posesiune aparţinând Cetăţii Chioar. Mai departe e greu de „săpat”…

 

– Dar ai săpat alături de tatăl – fântânar? Ai avut o copilărie fericită? Care sunt primele amintiri din cătunul tău?
– Îţi răspund cu câteva versuri rupte din Mircea Bârsilă: „…Mă uit înapoi de parcă nimic nu ar fi existat cu adevărat – nici măcar trupul mamei –/şi-un scâncet de prunc cu tâmplele albe mi se deşteaptă/în suflet…” Aş spune că rândurile acestea sunt „rupte” şi din sufletul meu. Uite, acel „copil” care eram în Tireac nu e într-un moment fericit: tocmai am acceptat, la sugestia surorii mele, să-mi vând casa părintească. După moartea părinţilor mei nu ne mai întorceam deloc în sat, nu mai puteam avea grijă de tot ce ridicase cu palmele tatăl şi mama. Deşi le-am făcut o criptă frumoasă în ţintirim, cea mai gravă ruşine este în sat să-ţi laşi domeniul neîngrijit. Aşa că l-am dat pe alte mâini, sper de gospodari, l-am înstrăinat şi m-am rupt definitv de satul meu… Da, am fost „fericit” acolo, Dumitru Augustin Doman, am fost pe „o gură de rai”: am mai prins satul necolectivizat, secerişul cu familia, treieratul, caii şi pădurea, sărbătorile şi hora unde alături de alţi vlăjgani costoboci am fost provocat să scot cuţitul pentru o fată. Ştii ce mi-a zis tata atunci: „Dacă nu scoteai cuţitul te omoram, iar dacă omorai cu el pe cineva te omoram cu mâna mea”. Onoarea era cea mai mare avuţie în satul meu. Tata era un zdravăn cioplitor în lemn – făcea şuri şi era chemat să găsească locul de izvor pentru fântâni. Am văzut nuiaua cum a tremurat în mâna lui şi a spus: „Aici săpăm”. Da, am coborât şi eu alături de el şi unchii mei în fântâni. La noi apa e adâncă sub luturi – între 15 şi 20 metri. E un ritual străvechi, o confrerie a săpătorilor vechi de fântâni despre care am mai povestit. Cea mai fascinantă amintire a mea este când de sub cazmaua mea a ţâşnit izvorul. Nu mai era timp să fiu înlocuit aşa că m-au lăsat acolo, în fundul fântânii, să aştept tuburile de beton care erau coborâte cu frânghii. Eu trebuia să le potrivesc marginile, una peste alta, în timp ce apa izvorului urca tot mai sus. Nu vezi decât o gură de cer şi un tub de beton greoi care coboară spre tine. Şi de sus zeflemeaua şugubeaţă a bărbaţilor: „Să nu faci pe tine că strici apa fântânii!”. Apoi, peste ani, ceva ciudat: pe patul de spital, în Satu Mare, unde l-am adus pe tatăl meu, când nu mai recunoştea pe nimeni din familie, vorbea doar de cele 43 de fântâni pe care le-a săpat în Tătăreşti, Ruşeni, Necopoi, Chilia, Homoroade. Ştia locul fiecăreia, dar pe noi nu ne mai recunoştea. Şi mai ciudat: când i-am scos sicriul din curtea casei a început să plouă deşi era o vreme senină. Un om sub semnul apei…

Nimic în viaţa mea n-a stat sub semnul „jocului”, ci sub acela al rostului

–  Îţi aminteşti când ai descoperit poezia? Dar când ai început să scrii poezie? A pornit totul ca o joacă?
– Nimic în viaţa mea n-a stat sub semnul „jocului”, ci sub acela al rostului. Contemporaneitatea nu mai are nici un canal de legătură cu divinitatea. Dar eu m-am născut într-un sat de sub codru unde „jocul” e norocul, e rostul fiecăruia, un dat esenţial. Eu mi-am „descoperit” rostul (destinul – joc?) meu într-un accident, la vârsta de şase ani, în curtea unui vecin, în care mi-am pierdut vederea ochiului stâng. Am copilărit cu acest (în)semn printre copii zdraveni şi frumoşi, în acel iureş al satului în care unul pune mâna pe cuţit, altul pe mistrie, altul pe o afacere. Un purtător de (în)semn – malefic sau benefic – e privit întotdeauna cu rezervă, în jurul lui se face gol; singurătatea îţi conferă o pecete, te obligă să alegi, s-au deja te-a ales ea. Am început să evit copiii care de departe mă strigau „orbul”. Când îi prindeam îi snopeam în bătăi – eram destul de zdravăn între ei. Dar am obosit să-i tot bat, mi-am dat seama de la o vreme că nu mai pot schimba nimic: asta eram… M-am refugiat în cărările prin păduri, eram un „rege” al celor mai neumblate hăţişuri. Încet-încet, pe lângă nelipsitul cuţit am început să iau câte o carte. Aveam o învăţătoare din părţile Moldovei, Otto Aglaia, cu o voce melodioasă care mă vrăjea, care mi-a deschis uşa către lumea poveştilor. Am început să scriu primele texte, în paralel cu cele din Abecedar, ca o reacţie la simplitatea lor, despre primăvară şi iarnă, despre toamna care aurea pădurile satului.
Asta a fost: accidentul m-a dezvăluit pe mine mie însumi: ochiul închis înafară se deschide înlăuntru, prin scris. Scrisul meu recâştiga şi devenea noul meu ochi. Motivul acesta este prezent în toate cărţile mele, mai ales în Tratat despre Ochiul Orb (Ed. Libra, 1996).
 
Provincia, fără cenacluri cu mentori canonizaţi,
poate fi precum un lac bâhlit

– Când ai înţeles că eşti poet adevărat, că scrisul va fi modul tău de a fi, de a trăi?
– Într-o noapte, prietene Doman, am înţeles că povestea (poezia, dacă vrei) e mai puternică decât realitatea… Eram fascinat de o legendă a locului despre o fată frumoasă a hoţilor de cai care s-a aruncat, din dragoste, într-o fântână. Se zvonea că în anumite nopţi poate fi văzută plimbându-se în jurul ei, goală, cu părul despletit atârnându-i lung pe trup. Ei bine, am plecat noaptea, singur, la peste 10 km de sat, prin pădure, spre păşunile dintre satele Hrip şi Culciu Mare. Am ajuns la fântână şi m-am aşezat obosit pe jgheaburile cu apă unde veneau, ziua, turmele de oi, vacile şi caii. Fără nici o metaforă: era o noapte „ca-n Eminescu” – o lună gălbuie, crengi aurii de stele grele. Nu ştiu după cât timp, am văzut că dinspre pădurea din apropiere se ivea ceva: era o căprioară, Dumitru Augustin Doman, a venit la jgheab, m-a privit liniştită şi apoi a băut apă. Îi simţeam mirosul, răsuflarea. M-a privit din nou şi a dispărut spre pădure. Am ştiut atunci că este ea, fata din poveştile satului, hymera în care voi crede cu religiozitate: puterea imaginaţiei. Tăria acelei nopţi e „adevărul meu” ca poet. Fanta aceea, în care realitatea nopţii mele era una cu irealitatea poveştii celorlalţi nu ţi-o poate proba vreun rezumat searbăd al nici unui critic în vreo searbădă istorie literară…

– Ai avut norocul să debutezi prezentat de regretatul Ştefan Aug. Doinaş, o autoritate în poezia şi critica literară a vremii. Cum a fost?
– Provincia, fără cenacluri cu mentori canonizaţi, poate fi precum un lac bâhlit. Am fost situat mereu în… întârziere faţă de generaţia mea. Cine să-ţi dea sfaturi într-o familie în care eşti aşteptat să-ţi alături braţele la munca câmpului? Dar au fost anii de liceu în Satu Mare. În oraş erau trei reviste şcolare (cea de la liceul meu se numea Poteci), am descoperit biblioteca, ziarele, revistele. Şt. Aug. Doinaş îngrijea „poşta redacţiei” de la Familia. I-am trimis câteva poeme: în scurt timp mi-a publicat un grupaj cu o prezentare intitulată Un voluptuos al imaginii: George Vulturescu (nr. 1, ian., 1973). Aş spune că rândurile sale mi-au „citit” matricea stilistică în eboşă: „Ca şi când ar suporta, cu beatitudine, un fel de bombardare a retinei (în compensaţie, pentru că, la vârsta de şase ani, şi-a pierdut ochiul stâng), George Vulturescu mi se pare un voluptuos al imaginii. Poemele sale, toate foarte lungi, sunt cascade de metafore, prăbuşindu-se vertiginos, încifrând sentimentul până la limita decorativului: un decorativ de tip baroc, în care fiecare element al realului se logodeşte cu altul şi cheamă altele noi, cedându-le locul, revenind mereu, ca o linie şerpuitoare…
[…] Am bucuria de a saluta în George Vulturescu o voce lirică interesantă, personală, de o mare prospeţime a expresiei”.
Cuvintele poetului Şt. Aug. Doinaş, corespondenţa, întâlnirile de mai târziu cu el (la redacţia Secolul XX), mi-au luminat viaţa în provincie. Poate şi din acest motiv lucrarea mea de doctorat se intitulează: Şt. Aug. Doinaş şi Cercul Literar de la Sibiu…

 
Păi în „regia” cui să apară o carte dacă nu
în „regia” autorului?

– În special pentru scritorii mai tineri, te rog să povesteşti pe scurt cum se debuta editorial înainte de 1989. Care au fost demersurile tale, mai ales că erai într-o perioadă în care aveai şi o viaţă de scriitor american, schimbând slujbe pentru a te putea întreţine şi a te putea instrui?
– Sunt în întrebarea ta două paliere de acoperit: etapele debutului editorial (ai dreptate: generaţia tânără nu ştie cum se debuta în anii socialismului comunist!) şi ceea ce numeşti etapele unei „vieţi de scriitor american”! Eram şi atunci într-un contratimp: ceea ce poate să facă orice tânăr american nu se putea face în anii `70 în România. Să le luăm pe rând: după terminarea liceului perspectiva care se deschidea în faţa unui copil de la ţară era munca la C.A.P. sau la G.A.S. Se defrişau deja pădurile copilăriei mele, se planta în locul copacilor o mare livadă de meri. Se prevedea un mare export şi contracte la „capitalişti”. Tata mai dorea un braţ de muncă lângă el. Mi-a dat bani doar cât să mă duc cu trenul la examene la Cluj şi cât să mă întorc înapoi. Am înţeles. Şi n-am reuşit la filologie în primul an, dar nu m-am mai întors acasă. Speram că voi găsi undeva un loc de muncă şi între timp voi intra la facultate. Am lucrat la minele de la Bălan, la o exploatare din Braşov şi, în cele din urmă, la Uzina chimică din Năvodari şi, în port la Constanţa, la descărcat şi încărcat vapoare. Aici am trăit cea mai complexă aventură a mea: eram între foşti deţinuţi, degradaţi social, o pleavă care nu-şi găsea locul nicăieri în ţară. Unul dintre vecinii de dormitor mi-a vândut hainele, cărţile, a spart o crâşmă şi după ce a fost anchetat mi-a spus râzând: „Ţi le-am vândut toate, poetule, ca să te duci acasă. Ai un grăunte de aur – du-te, aici nu e de tine”. Atunci nu l-am înţeles de ce m-a lăsat doar cu hainele de pe mine, dar acum îi mulţumesc, oriunde-ar fi. În seara aceea am plecat spre Bucureşti. M-am dus să-l caut pe Ion Băieşu, care avea o rubrică notorie în Scânteia tineretului – „De la om la om”.
Publicasem aici în vremea liceului, credeam că mă va ajuta să găsesc o slujbă la Bucureşti. Dar a chemat o echipă de la U.T.C. care m-a pus pe tren, cu pază până în Satu Mare, unde mă aştepta o altă echipă U.T.C. care trebuia să mă ajute „să mă integrez” în societate. Am lucrat la un internat (Liceul forestier) şi apoi la o librărie. Cu banii câştigaţi aici – m-am simţit în largul meu la librăria Dacia – am plecat din nou la Cluj şi am dat exemene la filologie. Am intrat, dar eram deja îndrăgostit de o fată care preda franceza. Ne-am căsătorit, ne-am întreţinut singuri, am terminat cu 10 susţinându-mi lucrarea de diplomă cu admirabilul profesor Ioana Em. Petrescu, Semnificaţii şi echivalenţe ale prafului în opera lui M. Eminescu, text care va să fie o carte, într-o vreme mai propice cercetării creaţiei eminesciene…
Pe un alt palier aş aşeza lungul drum, presărat cu dezgust, al „concursurilor de debut”. Să nu-mi spuneţi că cel ca şi mine, din provincie, era avantajat! Nimeni nu-ţi răspundea la scrisori, trebuia să-mi iau cîteva zile fără plată ca să vin până în Cluj, sau Bucureşti. La Dacia ţi se spunea că în acest an au doar 5-7 cărţi aprobate la „poezie”; în Bucureşti mi se spunea: „Dar voi (adică, ardelenii) aveţi editură la Cluj!.” Am apărut, după un astfel de „concurs” în Caietul debutanţilor ’79 la Ed. Albatros (tipărit în 1981!) cu câteva poeme ciopârţite. Atunci mi-am jurat că îmi voi edita cărţile doar în forma în care le-am gândit. Prilejul s-a ivit odată cu apariţia editurii Litera, „în regie proprie”. Păi în „regia” cui să apară o carte dacă nu în „regia” autorului? Nu ştiu ce gândesc alţii, dar această „etichetă” mi-a convenit. Astfel, a apărut primul meu volum – Frontiera dintre cuvinte, în 1988. Am prins câteva bune recenzii, dar din 1989 totul s-a redus la tăcere: aveam pe copertă o prezentare a poetului Şt. Aug. Doinaş care semnase deja manifestele anticomuniste…

– Îţi aminteşti când ai auzit pentru prima oară vorbindu-se de o nouă generaţie, cea optzecistă? Dar când ai conştientizat că îi aparţii?
– Curios pentru un fost student al Clujului (în care nu am devenit „echinoxist”), m-am întâlnit cu „optzeciştii” într-o zonă moldavă: la Colocviile de poezie de la Tg. Neamţ, unde Daniel Corbu aduna, toamna, poeţi, îndeosebi din Iaşi sau Bucureşti. Dezbaterile, conduse de Marin Mincu, Laurenţiu Ulici, erau jerbe ale discursului „textualist”, motivări ale auto-referenţialităţii, exorcizări, „faceri” şi înscenări, deconstrucţii, semiotică şi „perspectivă arhetipală”, lecturi interminabile, ironie şi ars combinatoria, o solidă rezistenţă la realitatea ceauşistă prin cultură. Port de atunci o mare preţuire şi un interes real pentru poezia unor Aurel Dumitraşcu, Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Vasile Baghiu, de care mă simt legat şi prin întâlnirile admirabile de la Tg. Neamţ, Piatra Neamţ, Iaşi, Botoşani.
N-am devenit însă, niciodată, ceea ce se poate numi un „optzecist”. Scrisul meu nu a căutat niciodată grupul; singurătatea provinciei îţi conferă o pecete, un însemn de „uric” care nu se lasă descifrat prea uşor. Dar îmi place să mă verific, din când în când, să mai cobor de pe „Pietrele Nordului”. Uite, un eveniment a fost pentru mine să descopăr „optzecismul” Cenaclului de luni. Am intrat de câteva ori şi am stat într-un colţ, neştiut. Apoi l-am căutat la filologie pe profesorul N. Manolescu. I-am arătat câteva texte şi m-a invitat cu generozitate să citesc la o şedinţă. M-a însoţit Dumitru Păcuraru, un bun poet sătmărean. Erau de faţă M. Cărtărescu, I.B. Lefter, Bogdan Ghiu, Traian T. Coşovei, Mariana Marin. Am fost impresionat de marea altitudine la care „lucra” Profesorul, am mai scris: am intuit forţa celor din jur, dar – prin raportare – şi propria mea pecete. Unii dintre ei mi-au devenit prieteni şi pot afirma că erau deschişi, atenţi la tot ce se scria în toate colţurile ţării. Sub bagheta Profesorului îmi păreau o armadă care pregătea o breşă: aveau ceea ce se cheamă conştiinţa grupului. În antologiile de grup: ce spectacol! Însă pe cont propriu, în cărţile următoare, unii mi s-a părut că nu aveau forţa singularităţii, multiplicau mai departe doar ceea ce fusese o biruinţă a grupului…

– O întrebare pe care o repet de la un interviu la altul: are importanţă prietenia în formarea unei generaţii poetice? E unită generaţia 80 prin prietenie?
– Personal, cred în prietenie. N-aş fi reuşit niciodată să editez revista Poesis fără această vrajă, fără răspunsul „Celuilalt”. O generaţie are nevoie în schimb de mai mult decât o legătură de interese editoriale. Ce ne-a mânat în luptă? Anticeauşismul sau postmodernismul dintr-o societate de import? Ca să se coacă fructul toate sunt în comuniune în pom: rădăcinile, trunchiul cu sevele, ramul, frunzele. Dar soarele miraculos – acea idee terifiantă care poate încălzi/hrăni o generaţie? Pentru ce să fie unită generaţia „optzecistă”? Pentru a intra ghemuită în istoria lui Alex Ştefănescu sau N. Manolescu? A meritat efortul?
Da, e de căutat acea idee terifiantă care poate încălzi/hrăni o generaţie…

Alexandru Pintescu, prea dăruitul cu harul poeziei şi-al prieteniei

– Nu putem avea o imagine completă a generaţiei fără a ni-i aminti pe cei plecaţi încă tineri. Adrian Alui Gheorghe l-a evocat în aceste pagini pe Aurel Dumitraşcu. Pe tine, dragă George Vulturescu, te rog să-l evoci pe prietenul tău (al nostru) Al. Pintescu.
– Trebuie să găsim puterea de-ai evoca pe cei plecaţi dintre noi, prietene Doman. În Satu Mare, iată, în jurul meu, s-au stins în ultimii ani câţiva scriitori care abia reuşiseră să-şi editeze o carte-două. Proiecte fumegoase, aripi abia deschise: poetul Dorin Sălăjan (Naşterea cea mare, 1980; Ceremonia de trecere, 1985), prozatorul Ion Bledea (Vânătoarea de cai, 1977), poetul Ion Baias (Poeme cu explozie întârziată, 1966; Amurgul de dincolo de amurg, 1999; Tăcere regală, 2000; Ars, 2005), poetul şi prozatorul, traducătorul maghiar Soltész Joszef (n. 1945), poetul Emil Matei (Traversând fiinţa, 1982; Poemul tentacular, 1991; Oraşul ascuns, 1999), şi, vai, mulţi alţii.
Între ei, Alexandru Pintescu, prea dăruitul cu harul poeziei şi-al prieteniei, era în 2003, anul când ne-a părăsit, într-o deplină efervescenţă creatoare: după Hibernia (1999, Ed. Vinea), o adevărată summa lirica în două volume, în 2001 îi apar două cărţi: Ordalia. Alte boeme şi Rusia între „dezgheţ” şi „transparentă”, eseuri (Ed. Dacia). I-au rămas în manuscris cărţi care continuă să apară prin grija soţiei şi a prietenilor: Calvaria, poeme (Cogito, 2004); Retorica aproximaţiei – breviar de poezie optzecistă (Timpul, 2004); Vârsta de bronz a criticului, critică literară (Timpul, 2005). În poezie, tresărirea de trestie pascaliană, când „te cercetează vagi nelinişti”, este suficientă la Al. Pintescu pentru a crea un grav sentiment al plenarităţii, al miracolului lunii. Confesiunea sa este împănată cu digresiuni livreşti, cu un aer de vag biografism persiflant, în notă postmodernă cu efecte ironice obţinute din alternanţa cuvintelor, ca şi cum, ciocnindu-se între ele, ar primi direcţii noi de care se lasă fascinant: „Doar Montale/la ani 80 ai Domniei Sale/Avea montată într-o montură/Ca de anghilă/O sibilă” (Emblema cristalului).
Încrengăturile din care este constituit fluxul poetic sunt de natură amoroasă: se întrevăd piruete în care graţia se conjugă cu pasul hâtru de Don Juan, din floare în floare, pentru seducţia unui nou cuvânt, părăsit imediat pentru voluptăţile sunătoare ale altuia: „Da, era bine aici, erau lumini multicolore,/apele erau fără culoare. Fără gust, inodore/asemenea apelor din Baltimore;/trecuseră câteva veacuri, ori câteva ore,/Monsegniore…” (Gongul). Precum se definea el însuşi, noi îl socotim un mare poet al detaliului, un fin gravor: „O, era un Orfevru:/ desena icosaedru/după icosaedru” (Poeta artifex). Istoricii literari, poeţii merită a-l cerceta, a-l re-descoperi.

Nu sufăr că sunt în Nordul meu şi nu vreau alt loc
pe o „listă” de la Bucureşti...

– Trăieşti în nordul extrem al ţării. Ai fost vreodată bântuit de ideea marginalizării, te-ai simţit vreodată departe de un centru literar? Ai crezut vreodată că generaţia ta are undeva un centru?
– Nu ideea de „margine” este de luat în seamă, nu distincţia dintre centru şi periferie, ci omisiunea dirijată dinspre centru e neproductivă. Sau totala lipsă de interes pentru experimentul singular. Am văzut critici din provincie care după ce a apărut recenzia unei cărţi în România literară au sărit ca arşi şi au umplut paginile în provincie. Ce e de imputat aici: lipsa de opinie, puterea de selecţie proprie, graba de a se preface că sunt „la nivel”, la zi, că sunt conectaţi la o reţea valorică. Ori ştim că nu „imitaţia”, paşoptistă, face o literatură. În schimb apreciez criticii din Iaşi care scriu despre cărţi din Iaşi, cei din Timişoara despre cărţi din Timişoara. Clujul, de exemplu, mi se pare oricând gata să fie o porta-voce, nu o voce proprie (şi nu fac aluzie la prim-ministrul Boc ca porta-voce a lui Băsescu!).
Nu sufăr că sunt în Nordul meu şi nu vreau alt loc pe o „listă” de la Bucureşti, Braşov, Cluj. Mă simt dator acestui loc, ca şi vechii dascăli ardeleni cred într-o misiune a scriitorului: de a duce cartea, cultura, ca un foc, prometeic, la uşa fiecărei colibe.
Despre un „centru” al generaţiei (un şef de promoţie?) nu e de vorbit, decât în gândirea normativă a unor cenacluri în care aburii sunt produşi doar de membrii lor. Dacă Ion Mureşan scrie la Cluj – un centru e în jurul lui, dacă N. Danilov scrie la Iaşi – un centru e în jurul lui. Asta e, prieteni.

– Ţi-ai făcut din Nord nu doar un spaţiu de vieţuire, dar şi un pisc poetic, o stare de spirit, de graţie. Ai mai putea trăi fizic şi spiritual în altă parte?
– Trăiesc în Nord, dar dacă e vreun eveniment cultural la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Oradea, mă poţi vedea într-un colţ, fotografiind pentru Poesis, cumpărând o carte, participând la o dezbatere, citind, bucurându-mă la o cafea de revistele şi cărţile celorlalţi. Activez în filiala U.S. de la Cluj – foarte dinamică prin energetica Irinei Petraş –, particip la şedinţele consiliului U.S. din Bucureşti, particip la târguri de carte şi mai trec graniţa la cele din Budapesta, Geneva, Frankfurt, Viena.
Din când în când, iniţiez lecturi şi lansări de carte la Centrul Multicultural Poesis din Satu Mare fondat cu poetul Dumitru Păcuraru, finanţatorul revistei Poesis. Mult, puţin? Dacă vă mulţumiţi cu asta mă puteţi găsi, oricând, în Satu Mare…

Eu cred că festivalurile (deşi prefer termenul de „întâlnire”) literare
au apropiat generaţia „optzecistă”

– Generaţia 80 se află la deplina ei maturitate. Se află ea şi la conducerea societăţii, nu doar a literaturii? Mă gândesc că membrii ei au posturi de conducere în direcţii de cultură, în muzee, în biblioteci, în universităţi etc.
– O generaţie îi ia locul alteia, ce e val ca valul trece… Nimic nou sub soare. Academii, posturi, premii, loc în canoane şi la Bellu, delegaţii, fac şi desfac o generaţie, sunt ţesătura din covor pe care vor păşi tălpile pure ale altor scriitori pentru viitoare convertiri…
Avem câţiva miniştri tineri (cultură, turism). Sunt „optzecişti”, „douămiişti”? Spre binele literaturii nu mi-aş dori în locul lor pe Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu, Claudiu Komartin! Generaţiile literare sunt precum sectele primilor creştini: în catacombele societăţii. Când ies la suprafaţă se oficiază (vedeţi prestaţia jalnică a unor parlamentari – scriitori!), se împiedică în togă, le cad aripile, năpârlesc…

Deasupra e doar respiraţia lui Dumnezeu

– Eşti creatorul revistei Poesis, „cârja ta prin colbul Nordului”, cum îţi place să spui. Anul acesta împlineşte, iată cum trece vremea!, douăzeci de ani. Ce rol au revistele şi festivalurile literare în coagularea generaţiei?
– Da, Poesis are 20 de ani! E o cârjă pe care am purtat-o prin Nord, nu ca să mă sprijin, ci ca să lovesc cu nuiaua ei magică în cioturile uscate ale provinciei sărace (cultural) de pe graniţă. Uneori a ţâşnit apă, vlăstare de copaci viguroşi, altădată am scos doar un strigăt în pustiu…
Am asociat revista cu Festivalul internaţional Zilele culturale Poesis pentru că am înţeles forţa de contrapondere a valorii la veleitarismul local. Prezenţa scriitorilor importanţi, expoziţiile de carte ale unor edituri care nu au distribuire în Satu Mare, contactul direct cu scriitorul, replica, dezbaterile ardente pe probleme la zi, dialogul dintre arte (pictură, muzică, teatru), toate la un loc fac parte din proiectul meu Poesis – deschidere spre cartea celuilalt, informaţie prin valoare, competiţie.
Eu cred că festivalurile (deşi prefer termenul de „întâlnire”) literare au apropiat generaţia „optzecistă”: Colocviile de la Tg- Neamţ – Piatra Neamţ, de la Sighişoara, Mediaş, Sighetul Marmaţiei, Bistriţa. Au fost aici, prin vreme, un loc de convergenţă a ideilor, de rezistenţă prin cultură.

– Nu te întreb dacă eşti afectat de absenţa din proaspăt apărută Istorie critică… a lui Nicolae Manolescu. Te întreb, însă, dacă ţi se pare că Istoria critică… aceasta oferă un tablou relevant al generaţiei 80; cu atât mai mult, cu cât Manolescu a fost mentorul unei părţi a ei.
– Discuţiile despre Istoriile literare din ultima vreme – nu vi se pare? – sunt în paralel cu discuţiile despre împărţirea funcţiilor dintre PSD – PD-L. Socialul (realist-socialist) se răsfrînge în (imaginarul) literar. Problema nu este că într-o istorie nu este scriitorul X sau Y, ci dacă „istoria” este a unui grup (cenaclu, cartier, regiune) sau a unei literaturi naţionale (reviste, cărţi, curente). Personal, mă distrez foarte bine între scriitori: vin, beau un pahar (de regulă îmi aduc de acasă o ţuică bună), ascult, râd, plec înapoi şi urc pe Pietrele Nordului (a se vedea dragi critici cărţile: Nord şi dincolo de Nord, 2001; Stânci nupţiale, 2003; Monograme pe pietrele Nordului, 2005; Alte poeme din Nord, 2007) unde gloria cea mai mare a unui poem este dacă îl citesc pietrelor. Deasupra e doar respiraţia lui Dumnezeu. Aşadar, iată o spusă înţeleaptă a unui tânăr talentat din Timişoara – cu sinceră iubire pentru Profesorul N. Manolescu – la Bucureşti, când se lansa Istoria amintită de Domnia Ta. Zice, aşadar, grav scriitorul: „Până la apariţia acestei Istorii, numai N. Manolescu putea să scrie o istorie literară. Acum, după apariţia ei, oricine poate scrie o «„istorie literară»…” Asta pentru cei care se caută în Istoriile momentului precum într-o oglindă. Mie, personal, îmi plac caligrafiile, inciziile adultere, monogramele, volutele de arabescuri lăsate de fulgere pe Pietrele Nordului precum s-ar deşerta un stup cu viespi. Ce papirus, ce hârtie a academiei ar rezista caligrafiei fulgerelor din Nord? Orbul care sunt, smintitul din Nord, spun: „Litera pe care nu cade sânge/nu poate deveni cuţit/nu se poate propti pe gâtul morţii.”

– Cum la 1 martie împlineşti 59 de ani, îţi zic de pe acum La mulţi ani cu noi succese literare!