Carmen Dominte:
1. Eu m-am “format” la cenaclul domnului Marin Mincu. Selecţiile grupajelor de poezii citite în acest cenaclu de către diferiţi poeţi au fost mereu foarte bune şi aşa am luat contact cu ce se scrie acum. Apoi critica făcută în cenaclu mi-a prins foarte bine pentru că mi-a arătat clar ce înseamnă să fii original şi ce nu.

2. Încadrarea într-o generaţie de creaţie literară are uneori rostul ei, fie că este făcută pe criterii estetice, fie că este făcută doar în scopul de a limita cronologic o generaţie de alta. Chiar dacă poezia mea face parte din generaţia douămiistă, pentru simplul fapt că am debutat în 2007, cred că, din punct de vedere estetic, aduce ceva nou, şi anume aşezarea imaginilor poetice în forma/pattern-ul scenariului de scurt metraj.

3. Un tablou al generaţiei mele ar trebui să fie asemeni unui organism viu, poate un fel de happening, pentru că vorbim despre o generaţie dinamică pentru care totul curge cu o rapiditate extraordinară, uneori într-o direcţie, pentru ca în secunda următoare să-şi schimbe direcţia, oferind o imagine total diferită.

Ana Dragu:
1. Nu am participat niciodată la cenacluri şi nici la ateliere de creaţie... oficiale, dacă vrei. Deci n-aş fi avut cum să fiu influenţată de vreun „conducător”. Însă câteva întâlniri cu oameni şi o carte anume au avut, cu certitudine, o influenţă covârşitoare asupra modului în care redau poezia. Poezia a redevenit viaţă (aşa cum a încetat să fie vreme de câţiva ani buni) după ce am citit „catafazii” – a tânărului poet douămiist (despre douămiism e vorba, nu?) Teodor Dună. E o carte care a reuşit să clintească ceva ce părea de neclintit, un prag. Apoi am continuat să merg pe paşii cuiva care se întoarce cu sprijinul „atelierului de creaţie” Camera. E o cameră care se întinde cu precădere pe verticală. În care cărţile, mai vii uneori decât noi, caută şi îşi găsesc cititorii prielnici. Aici totul e greu, distilat şi cu atât mai frumos.

2. Sincer, discuţia despre generaţii nu e una care să îmi facă plăcere, nici cea despre încadrare pentru că e o discuţie care trebuie să se ducă mai degrabă între critici şi nu ştiu câtă relevanţă are în actul poetic propriu zis. Poezia trebuie creată, iubită, citită şi în măsura în care e posibil, trăită. Despre „prim-plan” spun doar atât: „în al cui prim plan?”. Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Ioan Es. Pop, şi mulţi alţii nu sunt nici măcar în „planul” istoriei manolesciene aşa cum ar merita şi N. Manolescu este (sau a fost) un critic de „prim plan”. Dacă întrebarea vizează o anume notorietate pe care poetul o dobândeşte în timpul vieţii, am certitudinea că ea nu trebuie să devină un scop în sine. Înaintea oricărui poet se întinde însă această capcană. Mai cred că poeţii cu adevărat importanţi devin vizibili, sunt percepuţi în timpul vieţii. Sau, dacă printr-un context nefericit acest lucru nu se întâmplă, asistăm la tentative de recuperare din partea generaţiilor care vin, cum se întâmplă cu Aurel Dumitraşcu.

3. Eu una aş pune ce îmi doresc să cuprindă: dragostea pentru literatură, prietenia şi un imens cer albastru deasupra.
 
Andrei Doboş:
1. Nu-mi aduc aminte de vreun conducător de cenaclu care să fi avut cu adevărat vreo influenţă asupra evoluţiei mele poetice, deşi, ca toată lumea, am frecventat, o vreme, asemenea întîlniri. Îmi amintesc însă de un şut în fund, cum ar veni, în legătură cu scrisul meu, administrat de Bogdan Perdivară prin mail.

2. În tinereţile mele relativ studioase, vorba lui O. Nimigean, poliloghia generaţională a însemnat poate un pic mai mult decît ar fi trebuit. Îmi închipuiam că există o căsuţă în acel tablou care îmi este destinată, iar asta semnifica, într-un sens, ajustare şi amplificare în limitele respectivei căsuţe. Acum mi-am dat seama nu numai că pista era falsă - iar căsuţa, inexistentă, filme din cap, cum ar veni - dar şi că tabloul la care jinduiam şi pe care credeam că-l înţeleg nu este tabloul meu, de fapt.
Cît despre prim plan nu pot să zic foarte multe. E mişto să fii în prim plan, dar pe de altă parte e şi mai mişto să ai cititori, atîţia cîţi or fi, cu care scrisul tău să dezvolte o relaţie adevărată, o efervescenţă din care ambele părţi nu au decît de cîştigat.

3. Îmi plac mulţi scriitori de vîrsta mea, dacă asta era întrebarea. Pe o listă scurtă, foarte scurtă, i-aş pune pe Montale şi pe Proust.
 
Ştefan Manasia:
1. Dragă DDM, am trecut prin cîteva cenacluri la viaţa mea (cei mai mulţi pureci făcîndu-i la Echinox), dar n-am avut de-a face cu îndrumătorii: unu, pentru că existenţa ăstora m-a iritat dintotdeauna (deşi e o nevoie naturală, tribală, întrucîtva comică), şi doi, pentru că-n vremea studenţiei, posibilii guru cenaclieri se retrăseseră-n comode fotolii academice. Dacă m-a influenţat ceva, asta a fost bulimia lecturilor (& anorexia relaţiilor social-profesionale); pe urmă boema, prietenia ca un balaur cu patru-cinci capete.

2. Întrebările astea, în cazul meu, nu-şi prea au rostul. Sînt cuvinte mari, de plastic, sub care nu încape nimic din ceea ce poate fi prietenie şi resentiment şi admiraţie şi invidie şi calcul şi eroism şi egoism şi dezinteres şi neputinţă.

3. E-uri şi soia şi paranoia. Nu-mi cere să pun, că n-o să pun. Tabloul îl vor da peste 10-15 ani – asta presupunînd că nici un traumatism nu va altera lumea românească – junii din underground-ul literar, dizidenţii şi excluşii mai bătrîni, lupii singuratici, şacalii neatinşi de viciul igienei de manual, de antologie, de listă ş.a.m.d.
 
Vlad Moldovan:
1. În liceu era un cenaclu de liceu Dimineaţa poeţilor, mai apoi în facultate mai mergeam la cenaclul Echinox şi acuma la ceea ce se organizează în Insomnia - Nepotul lui Thoreau nu e tocmai un cenaclu, mai mult o zonă de lectură - discuţii - interacţiune. Nu pot spune că am avut un maestru - era interesantă experienţa, pentru că erai în schimb şi contact şi cu alţi scriitori şi poate asta te formează oarecum.

2. Încadrarea în generaţii e munca criticilor - eu cunosc anumiţi poeţi, scriitori cu care rezonez, observ că există anumite afinităţi elective şi e bine să fie aşa - dar nu îl consider un fenomen ce ţine de o generaţie - poate asemenea rezonanţe au loc transversal şi dejoacă adesea categoriile.
Având în vedere caracterul profund insular şi fragmentar al scenei publice culturale româneşti - nu ştiu ce înseamnă a fi în prim-plan şi dacă mai există un prim-plan - marginalitatea poate produce cultură autentică la fel ca şi centrul - dar actul în sine nu poate fi raportat la o geopolitică clasică culturală. Acolo unde apare ceva autentic - acolo e deja centrul - fie el în Ieud, în New York, în micul Bucureşti sau şi mai departe.

3. Nu mă pot identifica cu o generaţie - mie îmi place Homer de mor, şi Eliot, şi Massive Atack, şi Spinoza, dar mai ales lirica niponă - e un mash up şi asta exprimă foarte exact mutaţiile antigeneraţioniste care au survenit odată cu revoluţiile unor medii de difuzare. De obicei se accentuează pe nivelarea ce vine odată cu această revoluţie tehnică - dar ăsta e un aspect preferat de ideologii stângii (nu că nu aş avea o groază de preferinţe de stânga…) şi se ratează aspectul de diferenţiere radicală care are loc totodată şi imposibilitatea de a mai gândi în termeni de generaţii omogene. Eu şi cu vocile mele auctoriale - poate asta formează generaţia mea.