Ne-simţirea româneascăRelaţia dintre cultura vie şi mass-media este extrem de complexă în zilele noastre. Din păcate, cele două entităţi fiinţează, în genere, pe nivele diferite, rareori intersectându-se în obiective, idealuri comune. Spre pildă, nu am înregistrat vreo opinie publică (favorabilă sau... nu!) a vreunei personalităţi culturale româneşti despre rolul enorm, jucat în ultima perioadă, de către două publicaţii – Jurnalul Naţional şi Adevărul –, prin (re)punerea în circulaţie naţională, la preţuri modice, de cărţi, filme, C.D.-uri şi ediţii de colecţie aparţinând clasicilor culturii noastre şi ai celei universale. Jurnalul Naţional şi Adevărul au reuşit să facă mai mult decât orice alt Ministru al Culturii din ultimii 20 de ani. Din perspectiva actului cultural cu bătaie lungă, un asemenea fapt demonstrează că tocmai doi ,,moguli’’ de presă (termen la modă) au simţit nevoia să intervină salutar, când Statul se dovedeşte neputincios, întru salvarea nevoii noastre de cultură (alte publicaţii judeţene fac şi ele ceva în acest sens, atât cât le permite bugetul). Din cauza aşa-zisei concurenţe de piaţă (care nu există decât la nivel de orgolii, fiindcă la noi ,,concurenţa’’ se reduce la banii atraşi – prin metode specifice, la loc de cinste aflându-se şantajul– de la bugetul de stat, moare Statul, moare şi capitalismul), celelalte mijloace media (ziare, televiziuni) nu au consemnat evenimentele culturale săptămânale puse ,,pe tarabă’’ de către Jurnalul Naţional şi Adevărul decât dacă şi-au încasat facturile de publicitate! Asta e ţara în care trăim şi în care majoritatea liderilor de opinie neplătiţi mai varsă o lacrimă, uneori, în numele culturii.
Este extrem de lăudabil că aceste publicaţii au ajuns să suplinească misiunea unui... încă Minister al Culturii. În Statele Unite ale Americii nu există un asemenea minister, deşi e ţara ce impune planetar (cu întârzierile de rigoare) orice modă culturală. După cum visează ,,marii/providenţialii” politicieni români, Ministerul Culturii, deja decorativ, se va autodesfiinţa în 2012, judecând după procentul mereu descrescător alocat culturii (în 2010 este de 0,12% din P.I.B., la anul şi mai mic...).
Dar cine îi va lua locul Ministerului Culturii?! Cele două publicaţii au o politică editorială proprie. Care va dura, cât timp?! Firesc, cât vor avea bani, poate tot până în 2012. După care... Dumnezeu cu mila.
Ce-i de făcut, acum? După 1990, mulţi scriitori s-au făcut de nevoie ziarişti pentru a supravieţui (câţiva cu succes, adunând averi, majoritatea rămânând pălmaşi), dar autorii, actorii şi muzicienii adevăraţi, ce vor conta pe viitor, au rămas la cheremul bugetului de stat (s-au descurcat, în interval, de minune, soliştii de muzică populară, disco, rock, să nu pomenim de manelişti, ce au făcut bani ,,fără număr”, mai ales din atâtea campanii electorale). Privim, cu enormă milă, cum oameni de cultură autentici sunt folosiţi de mass-media doar pentru rating şi tiraj. Vai, oamenii de cultură de azi nu îşi dau seama, de prea multe ori, că sunt folosiţi de media (în lipsă de alte subiecte de scandal)! Normal ar fi ca mass-media să prezinte cum a jucat X într-o piesă/film, ce a scris Y, cum a cântat Z. Dar, nu! Contează viaţa privată. Şi, de dragul de a fi în presă prezenţi, fiindcă audienţa e mult mai mare, oamenii de cultură cad în plasă.
Dar şi presa, la rându-i, cade în plasă. Am urmărit, la 1 ianuarie 2010, cum reporterii Realităţii TV se... lăudau cu ,,înregistrările din culise’’ nedifuzate în direct, cu peripeţii. Printre altele, era căinat, de editori, un tânăr reporter al Realităţii TV (nu i-am reţinut numele, mai ales că avea sarcină de serviciu), care, în seara de Revelion, a fost apostrofat vehement de către o spectatoare la spectacolul oferit de Opera Naţională din Bucureşti să nu vorbească, în direct, din mijlocul sălii de spectacol, despre ce se întâmpla pe scenă şi ce urmăreau 1000 de melomani. Vă închipuiţi, spectacol de operă, linişte desăvârşită în sală, şi, deodată, un crainic tv. vorbind tunător, în direct, în numele telespectatorilor din ţară şi în total dispreţ pentru mia de spectatori prezenţi.
De la această ştire încolo, putem discuta despre nesimţirea românească! Despre sentimentul românesc al nesimţirii majoritarilor...
Dar cine îi va lua locul Ministerului Culturii?! Cele două publicaţii au o politică editorială proprie. Care va dura, cât timp?! Firesc, cât vor avea bani, poate tot până în 2012. După care... Dumnezeu cu mila.
Ce-i de făcut, acum? După 1990, mulţi scriitori s-au făcut de nevoie ziarişti pentru a supravieţui (câţiva cu succes, adunând averi, majoritatea rămânând pălmaşi), dar autorii, actorii şi muzicienii adevăraţi, ce vor conta pe viitor, au rămas la cheremul bugetului de stat (s-au descurcat, în interval, de minune, soliştii de muzică populară, disco, rock, să nu pomenim de manelişti, ce au făcut bani ,,fără număr”, mai ales din atâtea campanii electorale). Privim, cu enormă milă, cum oameni de cultură autentici sunt folosiţi de mass-media doar pentru rating şi tiraj. Vai, oamenii de cultură de azi nu îşi dau seama, de prea multe ori, că sunt folosiţi de media (în lipsă de alte subiecte de scandal)! Normal ar fi ca mass-media să prezinte cum a jucat X într-o piesă/film, ce a scris Y, cum a cântat Z. Dar, nu! Contează viaţa privată. Şi, de dragul de a fi în presă prezenţi, fiindcă audienţa e mult mai mare, oamenii de cultură cad în plasă.
Dar şi presa, la rându-i, cade în plasă. Am urmărit, la 1 ianuarie 2010, cum reporterii Realităţii TV se... lăudau cu ,,înregistrările din culise’’ nedifuzate în direct, cu peripeţii. Printre altele, era căinat, de editori, un tânăr reporter al Realităţii TV (nu i-am reţinut numele, mai ales că avea sarcină de serviciu), care, în seara de Revelion, a fost apostrofat vehement de către o spectatoare la spectacolul oferit de Opera Naţională din Bucureşti să nu vorbească, în direct, din mijlocul sălii de spectacol, despre ce se întâmpla pe scenă şi ce urmăreau 1000 de melomani. Vă închipuiţi, spectacol de operă, linişte desăvârşită în sală, şi, deodată, un crainic tv. vorbind tunător, în direct, în numele telespectatorilor din ţară şi în total dispreţ pentru mia de spectatori prezenţi.
De la această ştire încolo, putem discuta despre nesimţirea românească! Despre sentimentul românesc al nesimţirii majoritarilor...