Stalin sau spectacolul teroriiFără îndoială că biografia lui Stalin scrisă de Edvard Radzinsky este cea mai bună dintre toate cele dedicate „ţarului” de la Kremlin. (Ea a apărut şi în limba română la Editura Aquila ’93, în 2003, în traducerea Mariei Leu). Şi e cea mai bună nu pentru că Radzinsky ar fi mai talentat decât alţi biografi; ba, aş zice că dimpotrivă, el e un prozator plat, palid, tern. Unul este însă motivul pentru care biografia aceasta este bună şi cvasiexhaustivă: acela că autorul a beneficiat de o documentare de care n-a avut parte nimeni de până la el, având acces în Arhiva Preşedintelui Federaţiei Ruse, Arhiva personală a lui I.V. Stalin, fosta Arhivă Centrală a Partidului, Arhiva Centrală de Stat a Revoluţiei din Octombrie...
După ce citeşti cele aproape 700 de pagini, eşti copleşit de următoarea concluzie: la sfârşitul secolului al XIX-lea, a apărut dintr-o copilărie tulbure, misterioasă, un tânăr seminarist gruzin, scund şi îndesat care până la mijlocul secolului al XX-lea a devenit cel mai crud dictator din toate timpurile, un monstru care a creat primul imperiu comunist şi care a lăsat în urma lui câteva zeci de milioane de cadavre şi o jumătate de Europă nimicită de comunism.
Într-o structură suplă, cu capitole articulate din fragmente semnificative, E. Radzinsky trasează viaţa marelui Stalin urmând trei linii principale, după cum urmează:
1. Jocul de şah. De la întâlnirea gruzinului cu Lenin, până la marea revoluţie, apoi pe timpul lungii agonii a lui Lenin, a morţii acestuia şi, mai ales, în primul an după moartea părintelui revoluţiei bolşevice, Stalin joacă şah cu nomenclatura, cu partidul, cu toată Uniunea Sovietică, răbdător, calm, rece şi, în cele din urmă, câştigă. Matul este cucerirea puterii depline, iar Stalin – Soso din Seminar, Kobo pentru prieteni – chiar o câştigă, cu principiul său de răbduriu: „Vom învăţa, câte puţin, vom învăţa!” E laitmotivul primei părţi a biografiei. În acest sens, a început să-i exileze sau să-i lichideze pe apropiaţii lui Lenin, începând cu Troţki şi ameninţând-o – hm! în glumă (macabră!) – pe soţia lui Lenin: „Dacă veţi adera la vreo grupare fracţionistă, noi îi vom da lui Lenin o altă văduvă!”
2. Romanul. După ce devine Stăpânul absolut al imperiului, Stalin trebuie să-şi consolideze puterea. Pentru aceasta, în anii ’30 ai veacului XX, el şi-a făcut un plan de... romancier. Toată nomenclatura, împreună cu familiile, ca şi toate categoriile sociale, inclusiv scriitorii şi artiştii, ba chiar şi oamenii de ştiinţă, devin cu toţii personaje în amplul roman al lui Stalin, vai!, personaje tragice. În anii 1936 şi 1937, sute şi mii de oameni, începând cu elita şi cu cele mai apropiate rude şi cei mai apropiaţi colaboratori ai Stăpânului, sunt vizitaţi după miezul nopţii de agenţi ai NKVD şi duşi în lagăre, în închisori, apoi împuşcaţi după procese sumare sau chiar fără judecată. De fapt, acest proces continuă cu asupra de măsură şi în timpul războiului. Şi la acest capitol Stalin l-a învins pe Hitler. Documentele secrete probează că la sfârşitul celui de-al doilea război mondial URSS înregistra vreo 26 milioane de morţi: combatanţi de pe front, civili decimaţi de foame, prizonieri repatriaţi pedepsiţi cu împuşcarea pentru că s-au lăsat capturaţi; printre aceştia s-a prăpădit într-un lagăr german însuşi fiul său luat prizonier şi refuzat de tată la schimb cu un feldmareşal de-al lui Hitler, pentru că, zicea el, nu se schimbă un feldmareşal pe un soldat...
3. Marele Vis. După război, iniţial Iosif Visarionovici Stalin se întâlneşte la Yalta cu Churchill şi Roosevelt punând la cale împărţirea sferelor de influenţă, după cum se ştie. La Conferinţa de Pace de la Potsdam însă cum preşedintele american murise, iar Churchill pierduse alegerile şi deci nu mai era prim-ministru al Marii Britaniei, Stalin – ca de obicei – exploatează conjunctura, negociază de pe poziţii de forţă şi-şi realizează „Marele Vis”, adică lagărul socialist din jurul URSS: Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, RDG, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania.
Din acest moment, trebuia să înceapă a patra linie prefigurată de Edvard Radzinsky în carte: Apocalipsa. În paralel cu masacrul – reluat după anii ’30 – din ţară împotriva evreilor, intelectualilor, artiştilor şi tuturor politicienilor bănuiţi, în paranoia lui tot mai gravă, de comploturi, Stalin ordonă construirea bombei atomice, altfel savanţii în fizica nucleară vor fi lichidaţi. Obţine prin teroare ceea ce şi-a dorit şi cu arma nucleară voia să atace SUA şi Vestul Europei. Numai moartea sa neaşteptată, fulgerătoare şi misterioasă a salvat omenirea de la un dezastru.
O observaţie. Ceauşescu a condus România după modelul Stalin. Dar, Slavă Domnului!, vremurile erau deja altele şi ne-a ferit Dumnezeu de la masacre precum în URSS. Şi pentru că spaţiul nu-mi mai permite să mă extind, o ultimă observaţie: cel mai puternic dictator al tuturor timpurilor a fost servit de nenumăraţi mici dictatori, de executanţi care ştiau să-i citească gândurile; când Stalin le trimitea din Crimeea telegrame în care le spunea că „e bine”, ei înţelegeau că de fapt „e rău”, când le transmitea „eliberaţi prizonierii polonezi”, ei înţelegeau că trebuie să-i lichideze şi tot aşa. Ce mai contează că toţi executanţii deveneau în scurt timp executaţi...
Spre sfârşitul amplei biografii, cititorul are sentimente contradictorii. Pe de o parte ar dori ca textul să se termine odată, spre uşurare, iar pe de altă parte, ca biografia să se prelungească la infinit, pentru a vedea şi a putea analiza mecanismele prin care un tiran reuşeşte să-şi pună la picioare propria familie, propriii prieteni şi camarazi de ideal, propria ţară, propriul imperiu creat de el, întreaga lume, în fond. Un imperiu de sute de milioane de oameni încerca să distrugă lumea la mijlocul secolului al XX-lea, iar acel imperiu era condus de un singur creier şi acela bolnav de ură, de răzbunare, de frustrări, de invidii, de gelozii, de paranoia generalizată.
Un debuta(n)t prin concurs
Marius Ştefan Aldea este elev şi debutează cu volumul de poezii Al treilea ochi (Editura Prier, Drobeta Turnu-Severin, 2006); e, aşadar, încă unul dintre premianţii editurii severinene la festivalul de poezie Sensul iubirii, adică e încă unul dintre mulţii poeţi tineri lansaţi de Ileana Roman.
M.Ş. Aldea este grav, bun cunoscător de literatură şi filosofie, dar uşor teribilist ca poet, în sensul că are curajul unor sintagme originale, al unor construcţii lingvistice cuceritoare, dar acestea devin uneori supărătoare, de-ar fi să citez aici doar una: „...pleoapa şi-a scrântit glezna...”.
În compensaţie însă foloseşte cu abilitate oximoronul: „negrul albului”, „mocirla luminii...”
Interesantă este viziunea din poemul care dă titlul plachetei: poetul îşi creează un al treilea ochi în ochiul stâng, menit, desigur, pentru a-şi autoscruta interiorul, deşi această creaţie are ca efect schimbarea totală a omului, crescându-i un nas în nara stângă, o mână în mâna stângă etc. Aşadar, o viziune suprarealistă care i-ar fi plăcut unui Dali şi i-ar fi servit picturii lui.
Versurile din întregul volum desenează clepsidre de diferite mărimi şi nuanţe (asta amintindu-mi de o carte din anii ’70 a Ilenei Roman), aceste forme nefiind doar un moft, ele având o legătură semantică străvezie cu motivul clepsidrei: „Dansam cu clepsidra un blues/pe o melodie, necunoscută mie,/dar cunoscută ei./O prinsesem cu mâinile de mijloc –/mijlocul ei era beregata/celor două capete care îi sunt trup –/o simţeam compusă din două zerouri,/curgându-şi fiecare neantul întru celălalt...”
Ca o concluzie, debutul lui Marius Ştefan Aldea este unul de remarcat. Singurul lucru pe care îl are de făcut în viitor este să-şi distileze versurile, să-şi impună o propensiune spre simplitate şi, în general, să nu se mai lăcomească la a strânge între coperte foarte multe poezii. În acest sens, şi l-ar putea lua drept model pe regretatul Ion Chichere, care scria până la o plachetă pe zi uneori, dar publica volume unitare şi subţirele.
Vasile Petre Fati, antologie postumă
Vasile Petre Fati este un poet exemplar pentru promoţia ’70. Aşa am vrut să încep rândurile acestei prezentări. Hm! Dar de ce doar al promoţiei ’70? mi-am luat eu seama. Şi m-am gândit că el este, de fapt, poet exemplar al întregii literaturi române contemporane.
Om blând, tăifăsuitor profesionist, bun cunoscător al degustării vinului la Casa Scriitorilor, vin sub formă uleioasă iarna, în formă de şpriţ lung vara, Vasile Petre Fati era reprezentant al – cu o exactă etichetă pusă de prietenul său Marian Drăghici – „aripei boemei cuminţi”. Confirm, ca un om care a combătut calm, amical, multe ore cu cei doi, la aceeaşi masă din sufrageria Casei Monteoru în primele zile, în primele luni, în primii ani după evenimentele din decembrie 1989. Pe cât de boem era Fati, pe atât de bonom era, deşi intransigent când venea vorba de draga de literatură, el cultivând o ironie fină, cordială, cu atât mai usturătoare adeseori.
După moartea neaşteptată, fulgerătoare şi năucitoare din 1996, receptarea critică, dar şi evocarea sa sentimentală, au intrat într-un fum mai dens ori mai rarefiat. Dar, la zece ani de la fatalitate, apare în librării antologia de autor Zidul şi pălăria (Editura Vinea, Bucureşti, 2006, Colecţia ins-Urgent, colecţie realizată de Marian Drăghici, care semnează şi o sentimental/aplicată postfaţă). Prima impresie, rămasă definitivă la sfârşitul lecturii, este aceea că avem de-a face cu un volum unitar, fără sincope, fără scăderi valorice, dar şi egal tematic. Meritul este al poetului, intransigent cu sine – cum spuneam –, dar aici în primul rând al antologatorului.
În esenţă, Vasile Petre Fati e un autor de poeme concentrate, mult elaborate, fără a se observa acest lucru din prima răsfoire, poetul făcând parte din stirpea congenerelui său Virgil Mazilescu, după cum remarcă şi subliniază M. Drăghici. Cu Mazilescu, Fati mai are în comun viziunea sceptică, realist-sceptică asupra vieţii, în fond o temperată disperare: „Voi Stalin care m-aţi iubit şi m-aţi iubit/Gândiţi-vă la mine ca la un om singur./Dar acum lăsaţi-mă să ating cu mâna/Pelerina de ploaie a tatălui meu mort./Ea este acolo,roasă pe margini,/Cu buzunarele umflate de flori de câmp./Mânecile îi atârnă de-o parte şi de alta./Ai putea să dansezi cu ea/Şi chiar s-o loveşti,/O lovitură năprasnică şi ploaia să se audă pe acoperişe/(O tată, eşti mai slab decât fiul tău!)/Şi încă o dată s-o loveşti./Voi care m-aţi iubit şi m-aţi iubit,/Lăsaţi-mă acolo”.
Poetul evocă melancolic trecutele sale relaţii sentimentale cu oameni şi lucruri deopotrivă: pianele ca „morţii prin odăi”; „prietenul (care) nu mai vine/într-o seară ploioasă”; „un om cu un violoncel în noapte”; „o ploaie mare (de-acum o mie de ani, n. DAD)/şi un rege care a privit ploaia”; „un om cu o cărare într-o parte,/Cu ziarul în buzunar,/Cu o oglinjoară în buzunar ca soldaţii”; „Franz Kafka./Omul acela din Praga (care) a mâncat pâine şi a băut apă,/Ca să trăiască”; „cheia casei(care) a fost ca o mamă pentru noi”; „un biet tânăr din provincie, cu o pelerină (element obsedant la VPF, n. DAD) până la pământ/Şi cu o bască ponosită pe cap”; „păsări galbene într-un tablou cu flori”; „o femeie străină”; „scaunul mic, din bucătărie, vopsit în roşu”; în sfârşit, „...un zid/Pe care-l cresc ca pe copilul meu./Ca pe iepurii de casă./Sunt sărac ca naiba/Dar îmi iubesc zidul/Şi pălăria care spune/Că s-a terminat cu viaţa asta./Aşa e, s-a terminat./Dar eu îmi cresc zidul ca pe un şarpe,/Îl iau în braţe şi-i spun/Du-te la culcare, zid dulce,/Du-te la culcare şi plângi...” Acesta este universul lui Fati, creionat din câteva tuşe, alb-gri-negre.
Antologia conţine şi o secţiune de poeme în engleză, în transpunerea Ioanei Ieronim. Cu totul, am putea spune că volumul acesta poate fi considerat o fidelă carte de vizită definitivă a lui Vasile Petre Fati.
Post Scriptum. Marian Drăghici, merituosul şi generosul îngrijitor al colecţiei ins-URGENT, dar şi postfaţatorul şi antologatorul lui Vasile Petre Fati, deplânge faptul că poetul este ignorat de critici. Păi, criticii îi ignoră şi pe cei morţi înaintea lui Fati, de la Dosoftei până la Nichita Stănescu, şi pe cei trecuţi la cei drepţi mai de curând, dar şi pe cei vii-vii. Se scrie şi se publică într-o harababură totală, se scrie decent, mediocru, se scrie insipid şi incolor, se scrie şi genial, se scrie unitar şi inegal, împrăştiat, manierist, curajos, obscen, dar şi fin-finuţ. Dar de citit, cine să mai şi citească şi cine să mai critice şi cine să mai facă ordine şi ierarhii? Pe orice drum literar te-ai plimba, vezi panouri publicitare (?) uriaşe pe care scrie, cacofonic, desigur: „Trăiască confuzia de valori!” C-aşa-i spectacolul literaturii române contemporane: o noapte furtunoasă, o scrisoare pierdută, hm!, d-ale carnavalului...
Debut cu poezie, cu proză deopotrivă
La marginea vremii (Editura Altum, 2006) reprezintă debutul editorial precoce al Syntiei Albulescu, cartea cuprinzând proză scurtă şi poezie, jumătate-jumătate.
Ca prozatoare, domnişoara are imaginaţie şi umor, dar şi o surprinzătoare siguranţă în scris pentru o elevă. Tocmai acest amănunt m-a făcut să tot amân citirea cărţii. Dar prejudecata că un elev nu poate scrie decât liricoid şi, în general, infantil mi-a fost spulberată de la primele rânduri. Syntia Albulescu are priză la real, ea scrie la obiect, fără risipă de amănunte nesemnificative, lucru rar la un începător. Mai mult, lucru esenţial pentru un prozator, creează personaje memorabile: Ruznaca, Ivan, Tudorel...
În schimb, poeta Syntia Albulescu – deşi sigură pe ea – încă îşi caută tipul de discurs liric propriu, cu adevărat numai al ei. Ea şi-a însuşit lecţia ludicului de la Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, ştie poezia populară de calitate, e vădit că a citit literatură religioasă şi chiar caligrafiază în acest sens un psalm limpede, curat, candid: „Tată din ceruri de lumină,/îţi aşez în palmele străpunse/inima mea de copil,/care cântă laude pentru Tine./Las degetele mele/să lunece pe clapele iubirii,/iar buzele-mi devin/serafimi şi heruvimi care/Te proslăvesc de-a pururi!”
Talentată, dar şi surprinzător de cultivată, Syntia Albulescu este un nume de care vom mai auzi. De bine. Ne asigură şi prezentările lui Marin Ioniţă şi Radu Aldulescu.
Ghidul preotului ortodox
făcut de un prozator satiric
Surprinzătoare apariţie editorială a lui George Rizescu: Preotul, prietenul sufletului meu (Editura TIPNASTE, Piteşti, 2005). De ce surprinzătoare? Pentru că George Rizescu este jurist la bază, a scris – înainte de 1989 – texte pentru emisiunile radiofonice de satiră şi umor, a fost după aceea, după 1989, senator şi a publicat un ciclu de romane satirice (Parlamentarii lui Salvache), e subprefect, adică funcţionar public... Iar acum, deodată, iese cu această carte care e în fond un ghid al preotului scris de pe poziţia unuia mai ortodox decât patriarhii toţi la un loc. Pentru că mi se pare că George Rizescu exagerează făcând portretul robot al preotului creştin ortodox în care vede un iluminator, un sfânt, un îndrumător şi în ultimă instanţă un fel de atom al societăţii. Autorul nu pare a înţelege că preotul din mileniul al III-lea nu mai poate avea rolul pe care l-a avut în satul secolului al XIX-lea, cel mult al începutului de secol XX, din literatura sămănătoriştilor. „Nu vreau să par ipocrit”, zice la un moment dat scriitorul. Dar reuşeşte? Aş zice că are o singură alternativă: ori e ipocrit, ori e habotnic, discursul său urmând o retorică sentimental/vehementă, în genul lui Nietzsche din Aşa grăit-a Zarathustra.
Altfel, autorul face o călduroasă pledoarie pentru construirea unei catedrale a neamului pe locul Peşterii Sfântului Andrei, apostolul care ne-a creştinat. Dar cele mai frumoase pagini sunt cele care cuprind amintirile din copilărie, pagini de proză autentică.
2. Romanul. După ce devine Stăpânul absolut al imperiului, Stalin trebuie să-şi consolideze puterea. Pentru aceasta, în anii ’30 ai veacului XX, el şi-a făcut un plan de... romancier. Toată nomenclatura, împreună cu familiile, ca şi toate categoriile sociale, inclusiv scriitorii şi artiştii, ba chiar şi oamenii de ştiinţă, devin cu toţii personaje în amplul roman al lui Stalin, vai!, personaje tragice. În anii 1936 şi 1937, sute şi mii de oameni, începând cu elita şi cu cele mai apropiate rude şi cei mai apropiaţi colaboratori ai Stăpânului, sunt vizitaţi după miezul nopţii de agenţi ai NKVD şi duşi în lagăre, în închisori, apoi împuşcaţi după procese sumare sau chiar fără judecată. De fapt, acest proces continuă cu asupra de măsură şi în timpul războiului. Şi la acest capitol Stalin l-a învins pe Hitler. Documentele secrete probează că la sfârşitul celui de-al doilea război mondial URSS înregistra vreo 26 milioane de morţi: combatanţi de pe front, civili decimaţi de foame, prizonieri repatriaţi pedepsiţi cu împuşcarea pentru că s-au lăsat capturaţi; printre aceştia s-a prăpădit într-un lagăr german însuşi fiul său luat prizonier şi refuzat de tată la schimb cu un feldmareşal de-al lui Hitler, pentru că, zicea el, nu se schimbă un feldmareşal pe un soldat...
3. Marele Vis. După război, iniţial Iosif Visarionovici Stalin se întâlneşte la Yalta cu Churchill şi Roosevelt punând la cale împărţirea sferelor de influenţă, după cum se ştie. La Conferinţa de Pace de la Potsdam însă cum preşedintele american murise, iar Churchill pierduse alegerile şi deci nu mai era prim-ministru al Marii Britaniei, Stalin – ca de obicei – exploatează conjunctura, negociază de pe poziţii de forţă şi-şi realizează „Marele Vis”, adică lagărul socialist din jurul URSS: Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, RDG, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania.
Din acest moment, trebuia să înceapă a patra linie prefigurată de Edvard Radzinsky în carte: Apocalipsa. În paralel cu masacrul – reluat după anii ’30 – din ţară împotriva evreilor, intelectualilor, artiştilor şi tuturor politicienilor bănuiţi, în paranoia lui tot mai gravă, de comploturi, Stalin ordonă construirea bombei atomice, altfel savanţii în fizica nucleară vor fi lichidaţi. Obţine prin teroare ceea ce şi-a dorit şi cu arma nucleară voia să atace SUA şi Vestul Europei. Numai moartea sa neaşteptată, fulgerătoare şi misterioasă a salvat omenirea de la un dezastru.
O observaţie. Ceauşescu a condus România după modelul Stalin. Dar, Slavă Domnului!, vremurile erau deja altele şi ne-a ferit Dumnezeu de la masacre precum în URSS. Şi pentru că spaţiul nu-mi mai permite să mă extind, o ultimă observaţie: cel mai puternic dictator al tuturor timpurilor a fost servit de nenumăraţi mici dictatori, de executanţi care ştiau să-i citească gândurile; când Stalin le trimitea din Crimeea telegrame în care le spunea că „e bine”, ei înţelegeau că de fapt „e rău”, când le transmitea „eliberaţi prizonierii polonezi”, ei înţelegeau că trebuie să-i lichideze şi tot aşa. Ce mai contează că toţi executanţii deveneau în scurt timp executaţi...
Spre sfârşitul amplei biografii, cititorul are sentimente contradictorii. Pe de o parte ar dori ca textul să se termine odată, spre uşurare, iar pe de altă parte, ca biografia să se prelungească la infinit, pentru a vedea şi a putea analiza mecanismele prin care un tiran reuşeşte să-şi pună la picioare propria familie, propriii prieteni şi camarazi de ideal, propria ţară, propriul imperiu creat de el, întreaga lume, în fond. Un imperiu de sute de milioane de oameni încerca să distrugă lumea la mijlocul secolului al XX-lea, iar acel imperiu era condus de un singur creier şi acela bolnav de ură, de răzbunare, de frustrări, de invidii, de gelozii, de paranoia generalizată.
Un debuta(n)t prin concurs
Marius Ştefan Aldea este elev şi debutează cu volumul de poezii Al treilea ochi (Editura Prier, Drobeta Turnu-Severin, 2006); e, aşadar, încă unul dintre premianţii editurii severinene la festivalul de poezie Sensul iubirii, adică e încă unul dintre mulţii poeţi tineri lansaţi de Ileana Roman.
M.Ş. Aldea este grav, bun cunoscător de literatură şi filosofie, dar uşor teribilist ca poet, în sensul că are curajul unor sintagme originale, al unor construcţii lingvistice cuceritoare, dar acestea devin uneori supărătoare, de-ar fi să citez aici doar una: „...pleoapa şi-a scrântit glezna...”.
În compensaţie însă foloseşte cu abilitate oximoronul: „negrul albului”, „mocirla luminii...”
Interesantă este viziunea din poemul care dă titlul plachetei: poetul îşi creează un al treilea ochi în ochiul stâng, menit, desigur, pentru a-şi autoscruta interiorul, deşi această creaţie are ca efect schimbarea totală a omului, crescându-i un nas în nara stângă, o mână în mâna stângă etc. Aşadar, o viziune suprarealistă care i-ar fi plăcut unui Dali şi i-ar fi servit picturii lui.
Versurile din întregul volum desenează clepsidre de diferite mărimi şi nuanţe (asta amintindu-mi de o carte din anii ’70 a Ilenei Roman), aceste forme nefiind doar un moft, ele având o legătură semantică străvezie cu motivul clepsidrei: „Dansam cu clepsidra un blues/pe o melodie, necunoscută mie,/dar cunoscută ei./O prinsesem cu mâinile de mijloc –/mijlocul ei era beregata/celor două capete care îi sunt trup –/o simţeam compusă din două zerouri,/curgându-şi fiecare neantul întru celălalt...”
Ca o concluzie, debutul lui Marius Ştefan Aldea este unul de remarcat. Singurul lucru pe care îl are de făcut în viitor este să-şi distileze versurile, să-şi impună o propensiune spre simplitate şi, în general, să nu se mai lăcomească la a strânge între coperte foarte multe poezii. În acest sens, şi l-ar putea lua drept model pe regretatul Ion Chichere, care scria până la o plachetă pe zi uneori, dar publica volume unitare şi subţirele.
Vasile Petre Fati, antologie postumă
Vasile Petre Fati este un poet exemplar pentru promoţia ’70. Aşa am vrut să încep rândurile acestei prezentări. Hm! Dar de ce doar al promoţiei ’70? mi-am luat eu seama. Şi m-am gândit că el este, de fapt, poet exemplar al întregii literaturi române contemporane.
Om blând, tăifăsuitor profesionist, bun cunoscător al degustării vinului la Casa Scriitorilor, vin sub formă uleioasă iarna, în formă de şpriţ lung vara, Vasile Petre Fati era reprezentant al – cu o exactă etichetă pusă de prietenul său Marian Drăghici – „aripei boemei cuminţi”. Confirm, ca un om care a combătut calm, amical, multe ore cu cei doi, la aceeaşi masă din sufrageria Casei Monteoru în primele zile, în primele luni, în primii ani după evenimentele din decembrie 1989. Pe cât de boem era Fati, pe atât de bonom era, deşi intransigent când venea vorba de draga de literatură, el cultivând o ironie fină, cordială, cu atât mai usturătoare adeseori.
După moartea neaşteptată, fulgerătoare şi năucitoare din 1996, receptarea critică, dar şi evocarea sa sentimentală, au intrat într-un fum mai dens ori mai rarefiat. Dar, la zece ani de la fatalitate, apare în librării antologia de autor Zidul şi pălăria (Editura Vinea, Bucureşti, 2006, Colecţia ins-Urgent, colecţie realizată de Marian Drăghici, care semnează şi o sentimental/aplicată postfaţă). Prima impresie, rămasă definitivă la sfârşitul lecturii, este aceea că avem de-a face cu un volum unitar, fără sincope, fără scăderi valorice, dar şi egal tematic. Meritul este al poetului, intransigent cu sine – cum spuneam –, dar aici în primul rând al antologatorului.
În esenţă, Vasile Petre Fati e un autor de poeme concentrate, mult elaborate, fără a se observa acest lucru din prima răsfoire, poetul făcând parte din stirpea congenerelui său Virgil Mazilescu, după cum remarcă şi subliniază M. Drăghici. Cu Mazilescu, Fati mai are în comun viziunea sceptică, realist-sceptică asupra vieţii, în fond o temperată disperare: „Voi Stalin care m-aţi iubit şi m-aţi iubit/Gândiţi-vă la mine ca la un om singur./Dar acum lăsaţi-mă să ating cu mâna/Pelerina de ploaie a tatălui meu mort./Ea este acolo,roasă pe margini,/Cu buzunarele umflate de flori de câmp./Mânecile îi atârnă de-o parte şi de alta./Ai putea să dansezi cu ea/Şi chiar s-o loveşti,/O lovitură năprasnică şi ploaia să se audă pe acoperişe/(O tată, eşti mai slab decât fiul tău!)/Şi încă o dată s-o loveşti./Voi care m-aţi iubit şi m-aţi iubit,/Lăsaţi-mă acolo”.
Poetul evocă melancolic trecutele sale relaţii sentimentale cu oameni şi lucruri deopotrivă: pianele ca „morţii prin odăi”; „prietenul (care) nu mai vine/într-o seară ploioasă”; „un om cu un violoncel în noapte”; „o ploaie mare (de-acum o mie de ani, n. DAD)/şi un rege care a privit ploaia”; „un om cu o cărare într-o parte,/Cu ziarul în buzunar,/Cu o oglinjoară în buzunar ca soldaţii”; „Franz Kafka./Omul acela din Praga (care) a mâncat pâine şi a băut apă,/Ca să trăiască”; „cheia casei(care) a fost ca o mamă pentru noi”; „un biet tânăr din provincie, cu o pelerină (element obsedant la VPF, n. DAD) până la pământ/Şi cu o bască ponosită pe cap”; „păsări galbene într-un tablou cu flori”; „o femeie străină”; „scaunul mic, din bucătărie, vopsit în roşu”; în sfârşit, „...un zid/Pe care-l cresc ca pe copilul meu./Ca pe iepurii de casă./Sunt sărac ca naiba/Dar îmi iubesc zidul/Şi pălăria care spune/Că s-a terminat cu viaţa asta./Aşa e, s-a terminat./Dar eu îmi cresc zidul ca pe un şarpe,/Îl iau în braţe şi-i spun/Du-te la culcare, zid dulce,/Du-te la culcare şi plângi...” Acesta este universul lui Fati, creionat din câteva tuşe, alb-gri-negre.
Antologia conţine şi o secţiune de poeme în engleză, în transpunerea Ioanei Ieronim. Cu totul, am putea spune că volumul acesta poate fi considerat o fidelă carte de vizită definitivă a lui Vasile Petre Fati.
Post Scriptum. Marian Drăghici, merituosul şi generosul îngrijitor al colecţiei ins-URGENT, dar şi postfaţatorul şi antologatorul lui Vasile Petre Fati, deplânge faptul că poetul este ignorat de critici. Păi, criticii îi ignoră şi pe cei morţi înaintea lui Fati, de la Dosoftei până la Nichita Stănescu, şi pe cei trecuţi la cei drepţi mai de curând, dar şi pe cei vii-vii. Se scrie şi se publică într-o harababură totală, se scrie decent, mediocru, se scrie insipid şi incolor, se scrie şi genial, se scrie unitar şi inegal, împrăştiat, manierist, curajos, obscen, dar şi fin-finuţ. Dar de citit, cine să mai şi citească şi cine să mai critice şi cine să mai facă ordine şi ierarhii? Pe orice drum literar te-ai plimba, vezi panouri publicitare (?) uriaşe pe care scrie, cacofonic, desigur: „Trăiască confuzia de valori!” C-aşa-i spectacolul literaturii române contemporane: o noapte furtunoasă, o scrisoare pierdută, hm!, d-ale carnavalului...
Debut cu poezie, cu proză deopotrivă
La marginea vremii (Editura Altum, 2006) reprezintă debutul editorial precoce al Syntiei Albulescu, cartea cuprinzând proză scurtă şi poezie, jumătate-jumătate.
Ca prozatoare, domnişoara are imaginaţie şi umor, dar şi o surprinzătoare siguranţă în scris pentru o elevă. Tocmai acest amănunt m-a făcut să tot amân citirea cărţii. Dar prejudecata că un elev nu poate scrie decât liricoid şi, în general, infantil mi-a fost spulberată de la primele rânduri. Syntia Albulescu are priză la real, ea scrie la obiect, fără risipă de amănunte nesemnificative, lucru rar la un începător. Mai mult, lucru esenţial pentru un prozator, creează personaje memorabile: Ruznaca, Ivan, Tudorel...
În schimb, poeta Syntia Albulescu – deşi sigură pe ea – încă îşi caută tipul de discurs liric propriu, cu adevărat numai al ei. Ea şi-a însuşit lecţia ludicului de la Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, ştie poezia populară de calitate, e vădit că a citit literatură religioasă şi chiar caligrafiază în acest sens un psalm limpede, curat, candid: „Tată din ceruri de lumină,/îţi aşez în palmele străpunse/inima mea de copil,/care cântă laude pentru Tine./Las degetele mele/să lunece pe clapele iubirii,/iar buzele-mi devin/serafimi şi heruvimi care/Te proslăvesc de-a pururi!”
Talentată, dar şi surprinzător de cultivată, Syntia Albulescu este un nume de care vom mai auzi. De bine. Ne asigură şi prezentările lui Marin Ioniţă şi Radu Aldulescu.
Ghidul preotului ortodox
făcut de un prozator satiric
Surprinzătoare apariţie editorială a lui George Rizescu: Preotul, prietenul sufletului meu (Editura TIPNASTE, Piteşti, 2005). De ce surprinzătoare? Pentru că George Rizescu este jurist la bază, a scris – înainte de 1989 – texte pentru emisiunile radiofonice de satiră şi umor, a fost după aceea, după 1989, senator şi a publicat un ciclu de romane satirice (Parlamentarii lui Salvache), e subprefect, adică funcţionar public... Iar acum, deodată, iese cu această carte care e în fond un ghid al preotului scris de pe poziţia unuia mai ortodox decât patriarhii toţi la un loc. Pentru că mi se pare că George Rizescu exagerează făcând portretul robot al preotului creştin ortodox în care vede un iluminator, un sfânt, un îndrumător şi în ultimă instanţă un fel de atom al societăţii. Autorul nu pare a înţelege că preotul din mileniul al III-lea nu mai poate avea rolul pe care l-a avut în satul secolului al XIX-lea, cel mult al începutului de secol XX, din literatura sămănătoriştilor. „Nu vreau să par ipocrit”, zice la un moment dat scriitorul. Dar reuşeşte? Aş zice că are o singură alternativă: ori e ipocrit, ori e habotnic, discursul său urmând o retorică sentimental/vehementă, în genul lui Nietzsche din Aşa grăit-a Zarathustra.
Altfel, autorul face o călduroasă pledoarie pentru construirea unei catedrale a neamului pe locul Peşterii Sfântului Andrei, apostolul care ne-a creştinat. Dar cele mai frumoase pagini sunt cele care cuprind amintirile din copilărie, pagini de proză autentică.