„Moştenirea culturală a fost şi este raţiunea existenţei mele”

– Aş începe dialogul de la relaţia dumneavoastră cu marii oameni ai epocii în care v-aţi format, îndeosebi cu scriitorii…
– Când am absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti (aşa îi spunea pe atunci Facultăţii de Litere) în anul 1954, am fost angajat la Gazeta Literară. Săptămânalul apăruse în primăvara anului 1954 ca urmare a presiunii scriitorilor care – în ciuda tuturor opreliştilor, îngrădirilor timpului – au avut curajul să ceară apariţia unei publicaţii literare, deoarece Uniunea Scriitorilor nu dispunea decât de lunare (Viaţa Românească, Tînărul scriitor). Singurul hebdomadar era Contemporanul, care, până în 1956, când la conducerea lui vine George Ivaşcu, era un buletin de articole ilizibile propagatoare ale dogmatismului marxist-leninist.
La conducerea Gazetei Literare se afla Zaharia Stancu, unul dintre cei mai de seamă ziarişti, în înţelesul superior al cuvântului. Vroia să aducă în paginile revistei şi scriitori ai generaţiei vârstnice, dintre care unii fuseseră interzişi sau „uitaţi”.
Prin educaţia şi mediul formaţiei mele (părinţii fuseseră învăţători într-un sat de lângă Ploieşti), am crescut în cultul valorilor clasice şi contemporane româneşti. Liceul pe care l-am făcut, între 1942-1950, la Ploieşti, la una dintre cele mai renumite instituţii ale vremii – Sfinţii Petru şi Pavel – mi-a desăvârşit aceste începuturi şi m-a făcut să mă pasionez pentru istoria României şi să se înfiripe o dragoste pentru muzică. Nici una nu m-a părăsit. Aş putea spune că s-au dezvoltat într-o progresie geometrică. Ceea ce aveam să fac mai târziu: ediţiile, studiile, cărţile despre N. Iorga, Gh.I. Brătianu, Cella Delavrancea, George Enescu, I.G. Duca, Mihail Sadoveanu, etc., aici îşi au rădăcina, în primii optsprezece ani petrecuţi într-un mediu pentru care adevăraţii idoli erau scriitorii, artiştii, oamenii politici români. N-aş putea să-i numesc pe toţi, dar îi includea pe toţi cei mari. Când păşeam în penultima clasă de liceu, în 1948, unii dintre aceştia începeau să ,,dispară”. Cu opt ani înainte, seria tragicelor dispariţii fusese inaugurată de asasinarea lui N. Iorga. Acum, în 1947-1948, nu se mai vorbea, sau se vorbea numai în mod negativ despre mulţi, foarte mulţi din intelectualii de vază ai ţării. Unii luaseră calea închisorilor: Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Nichifor Crainic. Mai târziu, Edgar Papu, Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Constantin Noica vor avea şi ei aceeaşi soartă. Alţii fuseseră îndepărtaţi de la catedră, n-aveau voie să mai scrie în presă, precum: ªerban Cioculescu, Petru Comarnescu, Tudor Teodorescu-Branişte, Ion Zamfirescu. ªi câţi, şi câţi alţii.
Am făcut această introducere pentru a se înţelege de ce, în momentul când am început să lucrez în presa literară sau când am fost director (timp de optsprezece ani) al Editurii Eminescu (1972-1990), am considerat că am o datorie sacră să fac tot ce puteam pentru a aduce în circuitul vieţii intelectuale pe unii dintre aceşti scriitori sau ziarişti. Nu este un secret pentru nimeni astăzi că intelectuali şi ziarişti ai ţării noastre, care nu aveau voie să publice, şi trăiau într-o mare mizerie, au fost aduşi în paginile revistelor, au putut să publice cărţi datorită mie. Petru Comarnescu, Tudor Teodorescu-Branişte, Leon Kalustian, Isac Peltz, N. Carandino şi alţii. Pe Gheorghe I. Brătianu, mort în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei, cel mai mare istoric al României după N. Iorga şi A.D. Xenopol, l-am retipărit în 1980, cu studiul meu, unde s-a spus pentru prima oară după 23 august 1944 despre sinistra închisoare unde murise nejudecat şi necondamnat un intelectual de talia lui.
Dacă îmi fac un bilanţ a jumătăţii de veac de când am început să scriu şi să fiu prezent în presă, în primul plan aşez ceea ce am realizat pe tărâmul readucerii în viaţa culturală românească a unor valori ale spiritualităţii româneşti. Aşa cum spuneam prin cărţiile şi ediţiile realizate de mine şi din care am amintit câteva, prin articole, conferinţe, prin activitatea de editor. În cei optsprezece ani cât am fost director al Editurii Eminescu, am tipărit volume din opera unor scriitori, filosofi, istorici până atunci interzişi şi care apăreau pentru prima dată după 23 august 1944: Gh.I. Brătianu, G.M. Cantacuzino, Alice Voinescu, Constantin Rădulescu-Motru, Victor Papacostea, P.P. Negulescu, Ion Sava, Mircea Florian (lucrare inedită despre care s-a spus că ocupă un loc de răscruce în istoria filosofiei româneşti), N. Bagdasar şi mulţi alţii.
N-aş vrea să-l uit pe intelectualii vechii generaţii, precum economistul Gheorghe Zane, Harry Brauner, N. Steinhardt, Gabriel Ţepelea, N. Carandino, L. Kalustian, Ion Zamfirescu, Augustin Z.N. Pop.
Cu unii dintre ei am întreţinut relaţii prieteneşti şi mă onorează faptul că i-am cunoscut bine pe Tudor Vianu, Petru Comarnescu, Tudor Teodorescu-Branişte, G. Călinescu, Ion Zamfirescu, N. Carandino, Ion Marin Sadoveanu, Cella Delavrancea, că am avut cinstea să fiu primit de titani ai scrisului românesc: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu.
Au fost clipe de mare îmbogăţire şi înălţare sufletească pe care nu le pot şterge din amintire.

–  Cum aţi suportat schimbările politice de după ’89?
– Nu aş folosi cuvântul „suporta”. Am fost bucuros că trecem de la o dictatură, pe care am trăit-o din adolescenţă, la o democraţie. Dar orice schimbare socială presupune şi seisme, o reaşezare a valorilor care nu totdeauna e cea dorită, cea aşteptată. ªi democraţia noastră a cunoscut convulsii, fenomene secundare neplăcute, încât uneori i-am dat dreptate lui Jean Cocteau, care spunea: ,,Câteodată reversul e mai mare decât medalia”. Fără îndoială, priveşti cu tristeţe faptul că bogăţia (indiferent pe ce cale a fost acumulată) a devenit suprema valoare care întunecă orice valoare intelectuală, că aprecierea acestor valori este precumpănitor politică şi că un nou exclusivism şi o nouă intoleranţă au apărut.

– Care a fost cartea care v-a influenţat cel mai mult? Sau autorii? Cartea ca punct de cotitură în viaţă, cartea de suflet, care v-a dat un alt fel de percepţie asupra vieţii?
– Din literatura română, Eminescu – poetul şi publicistul în egală măsură –, Caragiale, pe care îl justifică fiecare nouă epocă istorică, personajele sale fiind necontenit prezente printre noi, N. Iorga, pentru viziunea sa totală asupra istoriei, ca viaţă a întregii societăţi, Tudor Arghezi, pentru infinitatea unică a stărilor sufleteşti cărora le-a dat viaţă.
Din literatura universală modernă, Camus, pentru sentimentul absurdului, Malraux, pentru că – aşa cum a spus el – „viaţa a început să semene cu operele lui”, Arthur Miller, pentru adevărurile omeneşti ale pieselor sale. Si câţi alţii…

–  În ce mod v-au ajutat călătoriile pe care le-aţi făcut să vă implementaţi o viziune asupra lumii?
– Din motive binecunoscute, nu am călătorit mult. Dar, atunci când am călătorit, principalele repere au fost muzeele, monumentele de cultură, expoziţiile, sălile de spectacol şi de concert. Am înţeles altfel pictura lumii stând nu ore, ci zile în muzeele sau expoziţiile din Paris, Veneţia, Milano, München, Londra, Amsterdam, ascultând nemuritori dirijori ai lumii şi clipele de înălţare sufletească de atunci s-au păstrat intacte şi astăzi; stând de vorbă cu oameni de seamă din diferite domenii ale culturii: André Maurois, François Mauriac, Igor Markevici, Jean d’Ormesson, E. Rables, Aaron Copland, Mircea Eliade, Ionel Perlea şi câţi alţi scriitori şi muzicieni care mi-au deschis largi orizonturi asupra vieţii.

–  Cum vedeţi relaţia între omul şi istoricul Nicolae Iorga?
– Omul Iorga a fost un setos de a şti, un muncitor neobosit, un adept al datoriei împlinite faţă de societatea românească. Toate aceste calităţi le aflăm în opera istoricului total. Din păcate, se pun în evidenţă de către memorialişti, precum I.G. Duca, C. Argetoianu, slăbiciuni omeneşti care n-au impietat cu nimic dimensiunea valorică a operei sale, calităţile ei eminente pe planul adevărului şi al frumuseţii scrierii.

– Ce a însemnat lectura revistei Paris Match înainte de 1989? A fost un mod de informare corectă? Sau o propagandă de stânga?
– Paris Match, deşi este considerată de unii o expresie a mondenităţii, reprezintă o publicaţie din care totdeauna ai ce afla, ai ce învăţa. Din toate punctele de vedere.

– Povestiţi-ne întâmplări mai deosebite din perioada în care aţi fost editor al Editurii Eminescu.

– Ce am făcut ca director la Editura Eminescu am spus în prima parte. Am deschis editura tuturor valorilor literaturii române şi, în afara unor scriitori pe care i-am invitat, dar care, cum mi-au spus, aveau obligaţii morale faţă de Editura Cartea Românească, unde debutaseră, şi cu care aveam, de altfel, relaţiile cele mai cordiale – Al. Paleologu, Mircea Dinescu –, toţi au fost invitaţi şi au fost publicaţi. Lista ar fi prea lungă, dar cine are curiozitatea să o afle, ar întâlni scriitori şi critici de primă mărime, din toate generaţiile.
Cât de măgulitor a fost să-l aud pe Serban Cioculescu spunând, în toamna lui 1982, la sărbătorirea celor optzeci de ani, în Aula Academiei Române, faptul că jumătate din cărţile sale au fost editate de mine la Editura Eminescu! De atunci şi până în 1988, când a încetat din viaţă, balanţa a înclinat serios de partea aceleiaşi edituri. Sau când am citit în volumul lui Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian (Editura Humanitas, 1992), la pagina 54, că istoriseşte cum a apărut volumul său Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, nu am putut să nu fiu emoţionat.
Nu vreau şi nici nu pot să abuzez de spaţiul revistei şi să fac un bilanţ al Editurii Eminescu în cei optsprezece ani cât am fost la conducerea ei. Dar aş vrea să reamintesc faptul că, într-o vreme când reeditările începeau să fie interzise, am tipărit trei colecţii de poezie, proză, teatru dedicate unor scriitori contemporani reprezentativi, volumele fiind însoţite şi de un aparat critic, util mai ales tinerilor. N-aş vrea să vorbesc nici de faptul că, după plecarea mea de la Editura Eminescu, un gen a dispărut din viaţa editorială – teatrul. Precizez, ca să nu fiu greşit înţeles, volume de teatru, critică şi istorie teatrală au apărut în ultimii cincisprezece ani, dar mă refer la preocuparea pentru o publicare sistematică, pentru a asigura dramaturgiei originale şi celei clasice o viaţă şi după ce „spectacolul” şi-a istovit seria.
Multe din cărţile apărute până la 1 aprilie 1990 la Editura Eminescu au reapărut în cei şaisprezece ani câţi au trecut de atunci. Unii autori (Stefan Bănulescu, de pildă), au menţionat că volumul reapare aşa cum a apărut la Editura Eminescu în 1976. Alţii, precum academicianul Dan Berindei şi criticul N. Manolescu, au arătat ce rol a avut Editura Eminescu în publicarea unora din volumele lor, dovedite a fi cărţi de referinţă ale culturii noastre. ªi nu numai ei. După cum alţii „uită”. Gestul lor nu poate stârni decât meditaţii amare asupra condiţiei umane.
Am şi respins cărţi. Cum a făcut, face şi va face orice editor din orice parte a lumii şi din orice sistem social şi politic. Nu-mi pare rău de nici una. Editorul îşi asumă deopotrivă riscul publicării şi al republicării unor cărţi. Sigur, o dată cu trecerea timpului mă gândesc, văzând prin anticariate cărţi apărute la Editura Eminescu, la faptul că trebuia să fiu mai exigent! N-aş vrea să vorbesc aici de „presiunile”, mergând până la reclamaţiile la „forurile superioare”, pe care le făceau unii autori.
În anul 1984 – dacă nu mă înşel – confratele George Arion mi-a luat un interviu care a apărut în revista Flacăra, al cărui titlu era Moştenirea culturală a fost raţiunea existenţei mele. După mai bine de douăzeci de ani, cred că nu găsesc sintagmă mai potrivită pentru ceea ce am făcut până în anul când împlinesc trei sferturi de veac. Chiar în momentul în care dau acest interviu, definitivez pentru Editura Casa Radio ediţia Cronicilor radiofonice dintre 1932-1942, semnate de ilustrul critic G. Călinescu la radio, ctitorul criticii literare la cel mai modern mijloc de comunicare din acea vreme. Va fi o revelaţie, din toate punctele de vedere, atât pentru cunoaşterea nobilei activităţi a acestui neuitat critic, cât şi a literaturii române din cea mai glorioasă epocă a afirmării ei. După cum Editura Paralela 45, prin domnii Călin Vlasie şi Lucian Pricop, a îmbrăţişat cu căldură realizarea unui proiect pe care nu izbutisem să-l împlinesc. Nu din cauza mea. ªi anume publicarea integrală a seriei de portrete scrise de N. Iorga timp de patru decenii şi publicate de el în seria celor patru volume din seria Oameni cari au fost, tipărite în timpul vieţii sale la Editura Fundaţiilor Regale. Dar ediţia care va fi tipărită de Editura Paralela 45 nu va cuprinde doar aceste portrete. Pentru că volumul al patrulea se oprea la 6 iunie 1939. Mai bine de un an, N. Iorga a publicat portrete şi evocări în ziarele şi revistele conduse de el. După cum destul de multe au rămas în paginile unor publicaţii şi acum vom avea imaginea totalităţii portretisticii lui N. Iorga. Gen în care, aşa cum au arătat toţi exegeţii lui, a fost – şi este! – neîntrecut. Acest capitol de primă însemnătate al operei şi a lui N. Iorga şi al literaturii române va fi restituit publicului de astăzi şi istoriei noastre culturale datorită Editurii Paralela 45.
– Vă mulţumim.