Mi-e tare greu să scriu, la timpul trecut, despre un om pe care eu şi tot neamul meu l-a cunoscut atât de bine! Doar sentimentul datoriei îmi dă acea putere minimă de a rememora câteva lucruri despre cineva tare drag şi respectat.
Omul căruia i-am spus întotdeauna Domnul Profesor a ieşit la pensie ca profesor suplinitor la o şcoală  generală piteşteană. Aspect aflat târziu, după 1990, fiindcă, în clasa a XII-a, pe când era încă în activitate, un coleg de la Liceul ,,Bălcescu’’/Colegiul ,,Brătianu’’ (Pose, Marius Paraschivescu) îmi mărturisea că cel mai bun profesor dintre toţi pe care îi avusese era tocmai consăteanul meu, dl. Ion Nania. Aspect revelatoriu, fiindcă, datorită dârzeniei de care a dat dovadă în a preda istoria adevărată, nu trucată de sclavii ideologici ai comunismului românesc, nelăsându-se niciodată învins, a fost pedepsit de fostul regim. La propriu (prin bătăile din beciurile Miliţiei,  de care a avut parte în prima tinereţe) şi la figurat (ţinut la marginea societăţii, suplinitor). Istoria s-a răzbunat oarecum în ultimii ani, fiindcă a fost invitat să-şi lanseze impresionanta monografie despre Mozăceni, în 2005, sub cupola Academiei Române. Un istoric ce merita, judecând după spiritul enciclopedic, măcar statutul de profesor universitar, nu de ,,suplinitor’’.  Un istoric argeşean pe care Romulus Vulcănescu prefera să se bazeze, în ,,Mitologia română’’ (1985), iară nu pe C.C. Giurescu. Un  argeşean care, lovit de istorie, bazându-se pe înţelepciunea poporului român, publica volume academice de istoria vânătorii şi vânatului, dar în care era vorba de români adevăraţi, de vechi obiceiuri strămoşeşti şi de demnitatea pierdută.
Dar nu despre opera Domnului Profesor vreau să vorbesc acum, ci despre ceea ce ştiu eu despre Omul Ion Nania. Câteva amintiri…
Ar fi rămas un ţăran român autentic, dacă, la şapte ani, nu l-ar fi descoperit Vladimir Streinu pe când păştea oile în marginea Pădurii Mozacu şi nu l-ar fi rugat să îi spună o poezie. Ştia una învăţată de la mama sa (lelea Dina, cum îi spuneam şi eu pe când eram copil), care s-a dovedit a fi o variantă a ,,Mioriţei’’. Impresionat, Vladimir Streinu a mers cu birja la nea Şerban, tatăl Domnului Profesor, şi i-a oferit o sumă de bani importantă spre a-şi da copilul la şcoală. O mărturisire pe care mi-a făcut-o în casa lui nea Gicu, un copil din flori căruia îi dedicase o poezie în 1955.
Mamei mele, Gica, i-a fost profesor de istorie la Teiu. Tatălui meu, Ilie, i-a fost profesor de viaţă (tata nu a uitat, sub ameninţarea unui boxer cu state, gustul tutunului, fiindcă îl prinsese că… fuma în vreme ce păzea oile). De altfel, părinţii mei mi l-au oferit de timpuriu ca model de om şi cărturar, dorindu-şi, în schimb, să am parte de norocul căruia Domnului Profesor i-a lipsit.
De altfel, pe Domnul Nania l-am cunoscut din copilărie, pe când alergam după licuricii de pe uliţa bunicilor. Casa bunicilor mei se afla exact peste drum de casa lelei Dina (Constantina Nania-Şerban), la care poposea, în vacanţe, şi Domnul Profesor. Era bun prieten cu tataie, Radu Badea. În nopţile de vară plecau la pescuit, nu atât pentru cei câţiva peştişori, ci pentru a sta de taină. Tataie vorbea, dl. Nania asculta, nota. O legendă, un cântec de lagăr…
Mărturisesc public că mulţi ani – până hăt, după 20! – m-am mulţumit doar să-l salut, fiindcă realmente mă intimida. Legenda îl preceda (prin ceea ce ştiam de la părinţi, bunici, alte neamuri), tot satul nostru se mândrea cu Domnia Sa. De la tataie ştiam de cercetările arheologice iniţiate, între 1956-1963, de pe Valea Mozacului, cercetări valorificate de dl. Nania, care ne-au pus pe hartă drept cea mai veche aşezare omenească din România. Tataie participase la săpături, îmi vorbea de  uneltele de silex şi topoarele de piatră găsite… Eu tocmai învăţam la şcoala primară lucruri legate de cultura de prund pe care tocmai Domnul Profesor le descoperise la noi! Cum să îndrăzneşti să mai calci prin faţa unui asemenea om?! Şi mai ştiam cum mă ,,uşuia’’ tataie, ca nu cumva să prind ce taineau, lucru ce se repeta şi acasă la tata, unde veneau doi unchi tot la taină, ca să discute despre o istorie la care nu trebuia să am acces. Încă.
…Flăcăiandru, participam cu fratele meu la ,,Masa bradului’’ la nunţile din sat (la fedeleşul de sâmbăta seara nu aveau voie să participe decât cei de căsătorit, la nunta de duminică seara mergeau părinţii). Destul de des, fiindcă neamurile se contopeau, Domnul Profesor era prezent la masa celor tineri, exclusiv din dorinţa de a ne vorbi, cu glas puternic şi totodată blajin, de pe scena lăutarilor, despre istoria satului nostru – ce familii de haiduci l-au fondat (Badea, Nania, Micu), când satul a fost ars complet într-o luptă de la 1535 a domnitorului Radu Paisie cu turcii, cum s-a numit, pe vremuri, satul nostru – Aleşii, nu Leşi/Leşile -, despre istoria satelor dispărute din jur, alături de multe legende. Inevitabil, încheia cu urarea să ne păstrăm tradiţiile şi să fim mândri că suntem pui de ţărani români adevăraţi.
…Târziu, pe când eram ziarist, în casa unchiului nea Gicu Neagu, participam la discuţii grele pe teme istorice. Practic, doar puneam întrebări, în rest ascultam. Avea un farmec unic. Falnic, dar cu glas molcolm şi grav. Emanând pace, dar de o fermitate extremă. Îmi vorbea mult de bunicii mei prea devreme dispăruţi, lucruri tainice.
…Şi iată că viaţa m-a adus director, o vreme, la Centrul Cultural al Municipiului Piteşti. Cum una dintre publicaţiile C.C.P., ,,Restituiri Piteşti’’, lâncezea, ba, mai grav, publicase un articol ce se baza exclusiv pe fostul ziar ,,Scânteia’’, i-am oferit direcţia acesteia. Era şocat, suferea la propriu cu revista în faţă. M-am decis pe loc. S-a hotărât pe loc. Să fie director al revistei ,,Restituiri’’.  Au apărut doar câteva numere. Era de o intransigenţă fără limite. Veneau tot felul de propuneri de publicare, desfiinţate imediat: ,,Ce aduce nou acest articol în istoriografie? Cu două-trei citate dintr-o carte citită recent nu te poţi numi istoric. Nu încurajez recenziile, ci cercetarea arhivelor şi cercetarea de teren’’. Era pătimaş, nu-i suporta, deopotrivă, pe foştii legionari şi pe foştii comunişti, fiindcă aceştia îngrădiseră ori impuseseră cu pistolul adevărul. Iubea şi respecta libertatea mai mult decât orice. Nu suporta minciuna şi ,,şmecheria’’.
Cum am spus, Domnul Profesor impunea tuturor. Mă intimida şi când vorbea atât de frumos, la dezbateri publice, despre familia mea. L-am înţeles abia de Sfintele Paşti, în aprilie 2007, când i-am descoperit, pregătit deja, mormântul de la ţară. Ceea ce şi-a scris pe cruce e definitoriu pentru cel care a fost. Un om prea mare într-o lume atât de mică. Un român printre atâţia străini. Fusese conştient toată viaţa de acest lucru. De aceea a risipit seminţe peste toate pietrele neamului.