Nuanţări în discursul de la Chişinău
al Regelui Ferdinand I (1920)
al Regelui Ferdinand I (1920)
În 2010 se împlinesc 92 de ani de la Marea Unire din 1918. Asemenea context favorizează noi reflexii. Pri urmare, aducem în prim-plan un document istoric mai puţin mediatizat, respectiv, discursul regelui României Mari, Ferdinand I (1914-1927), ţinut la Chişinău în ziua de 20 mai 1920, pe timpul vizitei efectuate, alături de regina Maria, în Basarabia. Rândurile care urmează constituie, totodată, un modest remember pentru liderii ce au generat, dincolo de Prut, începând din 1812, speranţa reunificării cu statul român: Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Vasile Stroescu, Pavel Dicescu, Daniel Ciugureanu şi mulţi alţii, regăsiţi în panoplia militanţilor naţionalişti din provincia amintită.
Hotărârea majoritară a membrilor Sfatului Ţării de la Chişinău, format din 138 de deputaţi, privind unirea cu statul român (27 martie 1918), reprezentând, cronologic, prima decizie de această factură, adoptată într-o zonă tradiţională aflată în afara hotarelor fireşti ale autohtoniei seculare, a fost acceptată, oficial, de monarhie, prin Înaltul Decret Regal Nr. 842, datat 22 aprilie 1918. Ratificarea în Parlamentul din Bucureşti are loc la 29 decembrie 1919, în acelaşi timp cu legile referitoare la Bucovina şi la Transilvania. Precizăm faptul că activităţile unificatoare din această provincie au beneficiat inclusiv de protecţie militară argeşeană. Astfel, pentru a preîntâmpina provocările filoruse, Regimentul Nr. 4, cu sediul în Piteşti, a primit ordin să treacă Prutul la 24 februarie 1918, staţionând acolo până la 24 aprilie 1918.
Concomitent, tratatele internaţionale, convenite la sfârşitul Primului Război Mondial, semnate în 1919-1920, înţelegerile bilaterale ori starea de fapt existentă prin destrămarea Imperiului Austro-Ungar, Imperiului Ţarist şi a Imperiului Otoman au favorizat diverse iniţiative ale Casei Regale din România. Printre acestea s-a aflat şi prezenţa suveranilor Ferdinand I şi Maria în mai multe localităţi dintre Prut şi Nistru (20-25 mai 1920). Evenimentul suprapunea împlinirea a 108 ani de la semnarea, în Bucureşti (16 mai 1812), a documentelor care oficializau ocuparea Basarabiei de Rusia, victorioasă împotriva Turciei (războiul din 1806-1812).
Totodată, vizita înalţilor oaspeţi a precedat cu puţin timp desfăşurarea noilor alegeri parlamentare din România interbelică (25-27 mai 1820), finalizate cu victoria Partidului Poporului (42% din voturi), condus de generalul Alexandru Averescu, viitor mareşal. S-a aflat la guvernare în etapele: ianuarie-martie 1918; martie 1920-decembrie 1921; martie 1926-iunie 1927.
Desemnat moştenitor al Tronului României la 21 noiembrie/3 decembrie 1880, devenit rege din 28 septembrie/11 octombrie 1914, în urma morţii lui Carol I (27 septembrie/10 octombrie 1914); Ferdinand I (1865-1927), deşi era de origine germană, acceptă orientarea politicii “externe a României spre Antanta (Franţa, Anglia, Rusia), defavorabilă centralilor, iar în timpul primei conflagraţii mondiale (1914-1918) şi-a arătat disponibilitatea privind unirea cu statul român a provinciilor consemnate mai sus.
Asemenea dinamică a evenimentelor a inclus, printre cele cu o semnificaţie aparte, vizita amintită (20-25 mai 1920). Prima zi a fost consacrată, exclusiv, cunoaşterii instituţiilor importante din Chişinău. În seara de 20 mai 1920, notabilităţile oraşului au oferit, în onoarea regelui şi a reginei, o cină oficială, pe timpul căreia monarhul României Mari a rostit un discurs. Motivându-şi vizita, explica: „O privire mişcătoare pentru inima Mea a vrut ca astăzi, în ziua Sfintei Înălţări, când toată România se va ruga pentru sufletele sutelor de ostaşi ai săi, cari cu vieaţa lor au pecetluit Hrisovul de întregire a neamului românesc, să ne aflăm, Regina împreună cu Mine, în Capitala unuia din frumoasele ţinuturi unit, pe veci, cu Regatul Meu”.
Una dintre ideile cardinale degajate în continuare a constituit-o înalta apreciere conferită acestui spaţiu geografic pentru creşterea rolului României în Europa. Ca urmare, demonstraţia monarhului a invocat, direct, cuvintele lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), care în 1843 apreciase: „Providenţa lua de mână naţiunea română ca pe o fiică iubită între fiicele cele mai iubite, o scotea din toate pericolele şi o înălţa mai tânără şi mai sdravănă decât fusese înaintea ceasului de pieire. N-avem dar drept noi, Românii, de a susţine că la gurile Dunării de Jos nouă ni s-a dat o misiune de îndeplinit?”
În discursul său, regele Ferdinand I a ilustrat, constant, eforturile celor dintre Prut şi Nistru pentru păstrarea demnităţii, ceea ce „ne-au dat dovadă că iubirea de neam nu s-a stins în timpurile cât Basarabia a stat sub o stăpânire ce nu avea legături de suflet cu poporaţiunea moldovenească, care de veacuri alcătuieşte talpa acestei ţări”.
Arhetipul unei asemenea perenităţi deveneau, în concepţia regelului Ferdinand I, strădaniile voievodului Ştefan cel Mare (1457-1504): „Sub domnia sa atât de bogată în victorii asupra păgânilor, s-a început ştirbirea Moldovei, prin pierderea ţărmului mării şi a cetăţilor de pe Nistru şiDunăre. A urmat apoi răpirea Bucovinei şi, în sfârşit, era astfel sfărâmată jumătate din trupul său şi, din aceasta, a urmat secătuirea ei economică şi socială”.
Continuând evocările de nuanţă istorică, regele Ferdinand I se referea, în 1920, la îngrijorările provocate fruntaşilor Moldovei din 1812, atunci când Basarabia era inclusă Imperiului Ţarist, transmise, în scris, sultanului, reproducând următorul pasaj: „Din poruncă ne vedem îndatoraţi a vinde toate acele de peste Prut moşii şi a ne desface de dânsele… Înfăţişăm cu lacrămi din suflet stingerea şi pierderea ce ni se pricinuieşte dintre aceasta la atâtea lăcaşuri ale credinţei noastre cea mai desăvârşită cădere şi sdruncinare, socotind a ne lipsi de pământul strămoşesc”.
Distinct, monarhul României Mari a adus un vibrant omagiu locuitorilor satelor din Basarabia, păstrători seculari ai graiului, credinţei şi portului tradiţional, folosind următoarele cuvinte: „Ţărănimea română dintre Prut şi Nistru, atât de blândă şi răbdătoare, nu a aşteptat alta decât dreptatea şi lumina pentru suflet, după un veac de cufundare în întuneric, prin nerespectarea limbii sale strămoşeşti în şcoală şi biserică. Pe când toate celelalte limbi venite aici după răpirea Basarabiei s-au bucurat de carte, şcoală şi biserică naţională, numai Moldoveanul de baştină a fost lipsit de toate “.
Cadrul ideatic era completat sugestiv, atât ca nuanţare a semnificaţiei momentului, dar şi apropiat sensibilităţii cunoscute a regelui Ferdinand I, cu 15 versuri din opera poetului basarabean Costache Stamate, relevante pentru eposul de dor şi jale: „ Am fost şi eu Român, /Dar m-am făcut păgân; / Căci june eu fiind, /Sărmanul meu pământ / Fu de Tătari călcat / Şi ei sclav m-au luat./ De-acuma numai moartea / Să mă scape poate / De păgânătate… / C-un dor nespus / Mă uit spre- apus: /Acolo mi-i vieaţa; / Acolo-i speranţa / Să fim fericiţi, / De-am fi toţi uniţi… / .”
Referindu-se la intenţiile Casei Regale de a relansa, cu generozitate, spiritualitatea interbelică a Basarabiei, monarhul încredinţa participanţii la cina amintită, că există, deja, un program pentru atare demersuri, axat pe principii diriguitoare: „Aşadar, fără nicio ură şi fără vreo prigonire, vom răspândi dreptate şi lumină pentru toate neamurile cari alăturea cu Românul trăesc pe solul bogat al Basarabiei. Şi sunt încredinţat că toate popoarele de altă limbă vor răspunde cu acelaşi duh de dreptate faţă de cetăţenii Români şi că prin pacinica lor convieţuire se va pune temelie sănătoasă propăşirii acestui pământ românesc”.
Asemenea proiecţii urmau să devină, peste timp, un omagiu perpetuu adus eroilor neamului, căzuţi la datorie (1916-1918) în Războiul cel Mare. Ca dovadă, regele spunea: „Astăzi, mulţumită ostaşului român şi energiei ascunse în sufletul Românului, avem fericirea să ne vedem uniţi răbdător la sânul patriei deapururea întregite prin proclamarea de bună voie a sfintei uniri”.
Spre final, expozeul are nuanţe imperative în ceea ce presupunea obligaţiile civice: „Să unim deci toate sufletele, toate energiile noastre, spre a ajunge, muncind, toţi fiii acestei Ţări la acelaşi mare şi sfânt scop. Sunt convins că toţi Basarabenii vor pune mâna lor la această măreaţă operă”.
Ca în oricare altă oportunitate, la Chişinău, Ferdinand I îşi încheia patetic şi apoteotic discursul său: „Cu această nădejde neclintită ce o port în suflet, strig din toată inima: Să trăească Basarabia şi Capitala ei”.
Momentul din 20 mai 1920, la care ne-am referit, a avut loc în sala Cercului de Cultură din Chişinău. Pentru zilele următoare, vizita regelui Ferdinand I şi a reginei Maria va continua, devenind un succes de răsunet în condiţiile date ale timpului. Ca urmare, monarhul însuşi va aprecia la finalul periplului său: „Primirea călduroasă ce Ne-a fost făcută în toate oraşele şi satele, pe unde drumul Ne-a dus, a pătruns inimile Noastre de o mare bucurie.“. Guvernarea era asigurată, în mai 1920, aşadar, de generalul Alexandru Averescu.
Peste aproape doi ani şi jumătate, la 15 octombrie 1922, va avea loc încoronarea din Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia, Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen şi Maria de Edinburgh devenind primii suverani ai României Mari. Basarabia contribuia la noua fizionomie naţională, teritorial, cu 44.422 de km2, iar demografic avea aproximativ 2.860.000 de locuitori, aflaţi în peste 700 de aşezări, din care 22 erau oraşe. Unele dintre acestea păstrează şi astăzi ecoul vizitei regelui Ferdinand I şi a reginei Maria din 20-25 mai 1920 în Basarabia.
Am amintit mai sus de prezenţa Regimentului Nr. 4 Argeş în Basarabia, pe timpul când s-a decis Unirea. Aceeaşi unitate de luptă va prezenta onorul la trecerea, prin gara Piteşti (24 iulie 1927), a trenului mortuar cu trupul neînsufleţit al regelui Ferdinand I. Locul de veci se află în pronaosul Bisericii Episcopale din Curtea de Argeş, necropolă voievodală şi monarhică. Din garda militară au făcut parte inclusiv ostaşi ai regimentului menţionat. Peste 11 ani, va fi adusă aici şi racla reginei Maria (1875-1938). Titlul regal de România îl va purta, însă, Carol al II-lea.
Hotărârea majoritară a membrilor Sfatului Ţării de la Chişinău, format din 138 de deputaţi, privind unirea cu statul român (27 martie 1918), reprezentând, cronologic, prima decizie de această factură, adoptată într-o zonă tradiţională aflată în afara hotarelor fireşti ale autohtoniei seculare, a fost acceptată, oficial, de monarhie, prin Înaltul Decret Regal Nr. 842, datat 22 aprilie 1918. Ratificarea în Parlamentul din Bucureşti are loc la 29 decembrie 1919, în acelaşi timp cu legile referitoare la Bucovina şi la Transilvania. Precizăm faptul că activităţile unificatoare din această provincie au beneficiat inclusiv de protecţie militară argeşeană. Astfel, pentru a preîntâmpina provocările filoruse, Regimentul Nr. 4, cu sediul în Piteşti, a primit ordin să treacă Prutul la 24 februarie 1918, staţionând acolo până la 24 aprilie 1918.
Concomitent, tratatele internaţionale, convenite la sfârşitul Primului Război Mondial, semnate în 1919-1920, înţelegerile bilaterale ori starea de fapt existentă prin destrămarea Imperiului Austro-Ungar, Imperiului Ţarist şi a Imperiului Otoman au favorizat diverse iniţiative ale Casei Regale din România. Printre acestea s-a aflat şi prezenţa suveranilor Ferdinand I şi Maria în mai multe localităţi dintre Prut şi Nistru (20-25 mai 1920). Evenimentul suprapunea împlinirea a 108 ani de la semnarea, în Bucureşti (16 mai 1812), a documentelor care oficializau ocuparea Basarabiei de Rusia, victorioasă împotriva Turciei (războiul din 1806-1812).
Totodată, vizita înalţilor oaspeţi a precedat cu puţin timp desfăşurarea noilor alegeri parlamentare din România interbelică (25-27 mai 1820), finalizate cu victoria Partidului Poporului (42% din voturi), condus de generalul Alexandru Averescu, viitor mareşal. S-a aflat la guvernare în etapele: ianuarie-martie 1918; martie 1920-decembrie 1921; martie 1926-iunie 1927.
Desemnat moştenitor al Tronului României la 21 noiembrie/3 decembrie 1880, devenit rege din 28 septembrie/11 octombrie 1914, în urma morţii lui Carol I (27 septembrie/10 octombrie 1914); Ferdinand I (1865-1927), deşi era de origine germană, acceptă orientarea politicii “externe a României spre Antanta (Franţa, Anglia, Rusia), defavorabilă centralilor, iar în timpul primei conflagraţii mondiale (1914-1918) şi-a arătat disponibilitatea privind unirea cu statul român a provinciilor consemnate mai sus.
Asemenea dinamică a evenimentelor a inclus, printre cele cu o semnificaţie aparte, vizita amintită (20-25 mai 1920). Prima zi a fost consacrată, exclusiv, cunoaşterii instituţiilor importante din Chişinău. În seara de 20 mai 1920, notabilităţile oraşului au oferit, în onoarea regelui şi a reginei, o cină oficială, pe timpul căreia monarhul României Mari a rostit un discurs. Motivându-şi vizita, explica: „O privire mişcătoare pentru inima Mea a vrut ca astăzi, în ziua Sfintei Înălţări, când toată România se va ruga pentru sufletele sutelor de ostaşi ai săi, cari cu vieaţa lor au pecetluit Hrisovul de întregire a neamului românesc, să ne aflăm, Regina împreună cu Mine, în Capitala unuia din frumoasele ţinuturi unit, pe veci, cu Regatul Meu”.
Una dintre ideile cardinale degajate în continuare a constituit-o înalta apreciere conferită acestui spaţiu geografic pentru creşterea rolului României în Europa. Ca urmare, demonstraţia monarhului a invocat, direct, cuvintele lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), care în 1843 apreciase: „Providenţa lua de mână naţiunea română ca pe o fiică iubită între fiicele cele mai iubite, o scotea din toate pericolele şi o înălţa mai tânără şi mai sdravănă decât fusese înaintea ceasului de pieire. N-avem dar drept noi, Românii, de a susţine că la gurile Dunării de Jos nouă ni s-a dat o misiune de îndeplinit?”
În discursul său, regele Ferdinand I a ilustrat, constant, eforturile celor dintre Prut şi Nistru pentru păstrarea demnităţii, ceea ce „ne-au dat dovadă că iubirea de neam nu s-a stins în timpurile cât Basarabia a stat sub o stăpânire ce nu avea legături de suflet cu poporaţiunea moldovenească, care de veacuri alcătuieşte talpa acestei ţări”.
Arhetipul unei asemenea perenităţi deveneau, în concepţia regelului Ferdinand I, strădaniile voievodului Ştefan cel Mare (1457-1504): „Sub domnia sa atât de bogată în victorii asupra păgânilor, s-a început ştirbirea Moldovei, prin pierderea ţărmului mării şi a cetăţilor de pe Nistru şiDunăre. A urmat apoi răpirea Bucovinei şi, în sfârşit, era astfel sfărâmată jumătate din trupul său şi, din aceasta, a urmat secătuirea ei economică şi socială”.
Continuând evocările de nuanţă istorică, regele Ferdinand I se referea, în 1920, la îngrijorările provocate fruntaşilor Moldovei din 1812, atunci când Basarabia era inclusă Imperiului Ţarist, transmise, în scris, sultanului, reproducând următorul pasaj: „Din poruncă ne vedem îndatoraţi a vinde toate acele de peste Prut moşii şi a ne desface de dânsele… Înfăţişăm cu lacrămi din suflet stingerea şi pierderea ce ni se pricinuieşte dintre aceasta la atâtea lăcaşuri ale credinţei noastre cea mai desăvârşită cădere şi sdruncinare, socotind a ne lipsi de pământul strămoşesc”.
Distinct, monarhul României Mari a adus un vibrant omagiu locuitorilor satelor din Basarabia, păstrători seculari ai graiului, credinţei şi portului tradiţional, folosind următoarele cuvinte: „Ţărănimea română dintre Prut şi Nistru, atât de blândă şi răbdătoare, nu a aşteptat alta decât dreptatea şi lumina pentru suflet, după un veac de cufundare în întuneric, prin nerespectarea limbii sale strămoşeşti în şcoală şi biserică. Pe când toate celelalte limbi venite aici după răpirea Basarabiei s-au bucurat de carte, şcoală şi biserică naţională, numai Moldoveanul de baştină a fost lipsit de toate “.
Cadrul ideatic era completat sugestiv, atât ca nuanţare a semnificaţiei momentului, dar şi apropiat sensibilităţii cunoscute a regelui Ferdinand I, cu 15 versuri din opera poetului basarabean Costache Stamate, relevante pentru eposul de dor şi jale: „ Am fost şi eu Român, /Dar m-am făcut păgân; / Căci june eu fiind, /Sărmanul meu pământ / Fu de Tătari călcat / Şi ei sclav m-au luat./ De-acuma numai moartea / Să mă scape poate / De păgânătate… / C-un dor nespus / Mă uit spre- apus: /Acolo mi-i vieaţa; / Acolo-i speranţa / Să fim fericiţi, / De-am fi toţi uniţi… / .”
Referindu-se la intenţiile Casei Regale de a relansa, cu generozitate, spiritualitatea interbelică a Basarabiei, monarhul încredinţa participanţii la cina amintită, că există, deja, un program pentru atare demersuri, axat pe principii diriguitoare: „Aşadar, fără nicio ură şi fără vreo prigonire, vom răspândi dreptate şi lumină pentru toate neamurile cari alăturea cu Românul trăesc pe solul bogat al Basarabiei. Şi sunt încredinţat că toate popoarele de altă limbă vor răspunde cu acelaşi duh de dreptate faţă de cetăţenii Români şi că prin pacinica lor convieţuire se va pune temelie sănătoasă propăşirii acestui pământ românesc”.
Asemenea proiecţii urmau să devină, peste timp, un omagiu perpetuu adus eroilor neamului, căzuţi la datorie (1916-1918) în Războiul cel Mare. Ca dovadă, regele spunea: „Astăzi, mulţumită ostaşului român şi energiei ascunse în sufletul Românului, avem fericirea să ne vedem uniţi răbdător la sânul patriei deapururea întregite prin proclamarea de bună voie a sfintei uniri”.
Spre final, expozeul are nuanţe imperative în ceea ce presupunea obligaţiile civice: „Să unim deci toate sufletele, toate energiile noastre, spre a ajunge, muncind, toţi fiii acestei Ţări la acelaşi mare şi sfânt scop. Sunt convins că toţi Basarabenii vor pune mâna lor la această măreaţă operă”.
Ca în oricare altă oportunitate, la Chişinău, Ferdinand I îşi încheia patetic şi apoteotic discursul său: „Cu această nădejde neclintită ce o port în suflet, strig din toată inima: Să trăească Basarabia şi Capitala ei”.
Momentul din 20 mai 1920, la care ne-am referit, a avut loc în sala Cercului de Cultură din Chişinău. Pentru zilele următoare, vizita regelui Ferdinand I şi a reginei Maria va continua, devenind un succes de răsunet în condiţiile date ale timpului. Ca urmare, monarhul însuşi va aprecia la finalul periplului său: „Primirea călduroasă ce Ne-a fost făcută în toate oraşele şi satele, pe unde drumul Ne-a dus, a pătruns inimile Noastre de o mare bucurie.“. Guvernarea era asigurată, în mai 1920, aşadar, de generalul Alexandru Averescu.
Peste aproape doi ani şi jumătate, la 15 octombrie 1922, va avea loc încoronarea din Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia, Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen şi Maria de Edinburgh devenind primii suverani ai României Mari. Basarabia contribuia la noua fizionomie naţională, teritorial, cu 44.422 de km2, iar demografic avea aproximativ 2.860.000 de locuitori, aflaţi în peste 700 de aşezări, din care 22 erau oraşe. Unele dintre acestea păstrează şi astăzi ecoul vizitei regelui Ferdinand I şi a reginei Maria din 20-25 mai 1920 în Basarabia.
Am amintit mai sus de prezenţa Regimentului Nr. 4 Argeş în Basarabia, pe timpul când s-a decis Unirea. Aceeaşi unitate de luptă va prezenta onorul la trecerea, prin gara Piteşti (24 iulie 1927), a trenului mortuar cu trupul neînsufleţit al regelui Ferdinand I. Locul de veci se află în pronaosul Bisericii Episcopale din Curtea de Argeş, necropolă voievodală şi monarhică. Din garda militară au făcut parte inclusiv ostaşi ai regimentului menţionat. Peste 11 ani, va fi adusă aici şi racla reginei Maria (1875-1938). Titlul regal de România îl va purta, însă, Carol al II-lea.
Bibliografie:
Chelaru, Ion D., Lecturi şi compuneri, Editura Şcoalelor, Bucureşti, 1928;
Popa, Petre, Istoria administraţiei în România, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2002;
Popa, Petre, Piteşti 620. Memento. Istorie, economie, cultură, urbanism, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008 (în colaborare).