Mareşalul Ion Antonescu este, după 64 de ani, o personalitate controversată aşa cum controversată rămâne şi epoca în care a trăit. Controversată este şi ultima perioadă a vieţii sale, aceea de după arestarea din după- amiaza zilei de 23 august 1944. În acea zi, pentru-că nu a acceptat hotărârea luată de rege şi liderii partidelor politice, ca România să iasă din alianţa cu Germania, fără anumite garanţii, Ion Antonescu  a fost demis şi arestat din ordinul regelui Mihai. Urmare a unui concurs nefericit de împrejurări, mareşalul şi principalii săi colaboratori au fost preluaţi de un grup de comunişti conduşi de ,,inginerul Ceauşu’’ (agentul sovietic Emil Bodnăraş, dezertor  din armata română). Aceştia la rândul lor i-au predat Armatei Roşii care i-a dus în U.R.S.S.
Detenţia sovietică s-a petrecut în închisoarea Liublianka din Moscova. După proprile mărturisiri, mareşalul a locuit într-o vilă pe care a împărţit-o cu fratele Mikadoului, având mâncare bună şi o îngrijire pe măsură. În timpul detenţiei, sovieticii i-au propus că, în cazul în care va recunoaşte în scris şi de bunăvoie că Basarabia şi Bucovina de Nord n-au fost niciodată pământ românesc, nu va fi condamnat la moarte. Mareşalul Ion Antonescu a refuzat categoric, ca şi istoricul Gheorghe Brătianu în puşcăria de la Sighet.
Spre sfârşitul lui aprilie, după 20 de luni de anchete, în captivitate, unde s-a comportat cu demnitate, a fost trimis în ţară, pentru a fi judecat de Tribunalul Poporului. În completul de judecată, ca procuror, a fost numit Alexandru Voitin-Voitinovici.  Interesant este că această numire s-a făcut la sugestia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, Al. Voitin-Voitinovici fiind rudă a acestuia. În convorbirea pe care, în anul 1984, istoricul Ion Ardeleanu a avut-o cu procurorul din cadrul Tribunalului Poporului, acesta aminteşte, printre altele, o întâmplare din timpul procesului, interesantă:
[…]. În ziua următoare urma să-l ascult pe Maniu, primul martor al apărării dintre cei desemnaţi de Antonescu […]. În noaptea aceea a intervenit o chestiune destul de ciudată. Eu am fost invitat la masă de către soţia unui şef de cabinet al lui Alexandrinii, pe nume Lungescu […]. Şi am acceptat . În timpul procesului umblam cu maşina mare însoţit de doi păzitori cu puşti mitraliere. În aceste condiţii am ajuns la familia respectivă şi le-am spus şoferului şi paznicilor să revină pentru a mă lua pe la ora 23. S-a făcut însă noapte şi maşina nu a mai venit; mi-a fost teamă să plec […]. Dimineaţa am plecat spre tribunal şi când am ajuns […] nu am fost lăsat să intru şi am reuşit cu greu aşa ceva. Pe trepte se aflau Teoharie Georgescu şi Avram Bunaciu, care au venit către mine agitaţi, spunându-mi că în noaptea aceea, maşina mea ce urma să vină să mă ia a fost găsită pe undeva, iar într-însa se aflau morţi şoferul şi însoţitorii.1
Prin Sentinţa nr.17 din 17 mai 1946, hotărâtă la Kremlin şi pronunţată de Tribunalul Poporului din Bucureşti, cei şapte inculpaţi au fost condamnaţi la moarte. Mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat de şase ori la moarte, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la 20 de ani temniţă grea, o dată la 20 de ani de temniţă riguroasă şi de 14 ori la degradare civică pe timp de zece ani.
Controverse sunt şi în ceea ce priveşte alte două aspecte ale procesului mareşalului. Toţi cei condamnaţi au făcut recurs. În acest sens, la 17 mai 1946, mareşalul Ion Antonescu, aflat în închisoarea Jilava, a dat avocaţilor C. Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoica următoarea procură: Împuternicesc pe d-nii avocaţi Bălăcianu şi Titus Stoica, separat sau împreună, să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul poporului, precum şi a prezenta cererea de graţiere în numele meu. I. Antonescu, 17.V.1946, Bucureşti.2
Legea criminalilor de război nu prevedea însă alt motiv de atacare a unui proces decât dacă era greşită compunerea completului de judecată sau dacă ar fi fost greşită aplicarea pedepsei. În cazul dat, un astfel de motiv nu ar fi avut o cauză reală. Preşedintele secţiei penale a Curţii de Casaţie, cel care trebuia să judece recursul, a cerut o audienţă la Lucreţiu Pătrăşanu. Acestuia i-a arătat că există o problemă de neconstituţionalitate, deoarece legea criminalilor de război nu prevedea alt motiv de recurs decât cele amintite mai sus. Astfel erau încălcate principiile constituţionale şi drepturile omului. Cu toate acestea, judecătorii de la Curtea de Casaţie nu au avut curajul să adopte o poziţie în acest sens, respingând recursurile făcute de condamnaţii la moarte.  Singura speranţă rămăsese cererea de graţiere către regele Mihai. Cu toate că mareşalul Ion Antonescu a refuzat să facă o asemena cerere, totuşi, mama sa a făcut-o în numele fiului său:
Maiestate, Subsemnata Liţa colonel Barangă, în vârstă de 88 de ani, implor cu lacrimi în ochi mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda Înalta Graţie de a comuta pedeapsa cu moarte dată de Tribunalul poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic Ion Antonescu. Cu nădejdea nestrămutată în neţărmurita solicitudine a Majestăţii Voastre şi în înţelegerea nenorocirilor abătute asupra mea, rămân a Majestăţii Voastre prea umilă şi supusă, Liţa colonel Barangă.3
Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul de justiţie, a supus regelui Mihai cererile de graţiere ale condamnaţilor de către Tribunalul Poporului. Pe scrisoarea de trimitere ca şi pe celelalte documente nu există nicio rezoluţie. Pe un singur document se poate citi:
Condamnaţi la moarte: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu (în dreptul fiecăruia este scris: exec.), Radu D. Lecca, Eugen Cristescu, Constantin Pantazi (aceste nume sunt reunite printr-o acoladă în dreptul căreia scrie ,,comutare’’). Semnează, Petru Groza.4 Cei patru condamnaţi la moarte au fost executaţi de civili îmbrăcaţi în uniforme de gardieni publici, la 1 iunie 1946, la puşcăria Jilava, în Valea Piersicilor. Corpurile neînsufleţite au fost incinerate la Crematoriul ,,Cenuşa’’ din Capitală.
Pe toată durata procesului, prima pagină a oficiosului comunist ,,Scânteia’’ era plină de mesaje venite din parte ,,poporului muncitor’’ care cerea condamnarea la moarte a inculpaţilor. Printre martorii chemaţi la bară s-a numărat şi preşedintele P.N.Ţ., Iuliu Maniu. Acesta, atunci când a părăsit sala, i-a dat mâna  mareşalului Ion Antonescu aflat în boxa acuzaţilor, într-un gest cavaleresc şi de rămas-bun, având în vedere că sentinţa hotărâtă de comunişti pentru Ion Antonescu nu putea fi alta decât cea maximă. Gestul lui Maniu i-a scos din minţi pe politrucii comunişti care titrau pe prima pagină a ziarului ,,Scânteia’’ din 12 mai 1946: Maniu încearcă să-i salveze pe criminalii de război!
Procesul şi sentinţa au devenit subiect al tuturor conferinţelor susţinute de politruci. Astfel, Inspectoratul Jandarmerie Piteşti trimitea Legiunii de Jandarmi Muscel o adresă prin care indica Teza de conferinţe pentru luna mai-iunie:
Tema: Procesul Marilor Criminali de război
Trupa: 1 oră conferinţe pentru ofiţeri
           1oră discuţii şi întrebări
           2 şedinţe şi convorbiri cu ostaşii5
În concepţia agitatorilor comunişti, prezentarea ,,Procesului Antoneştilor’’ va fi utilă, deoarece: Un astfel de proces are rol educativ. Judecarea şi pedepsirea criminalilor de război este un act de justiţie naţională.6 Dar românii au perceput în mod corect simulacrul de proces desfăşurat la Bucureşti, precum şi sentinţa dată. Spre exemplu, în comuna argeşeană Recea, raportul telefonic din 15 mai 1946, privind manifestaţia din comună prin care  se anunţa sentinţa dată pentru criminalii de război, specifică faptul că din rândurile populaţiei o echipă de Manişti şi Brătieni au strigat: nu vrem pedeapsa aceasta; cine sunteţi voi Partidul de astăzi? De ce vreţi pedeapsa cu moarte?7
Este clar, românii au perceput în mode corect desfăşurarea procesului mareşalului. Şi aşa a şi fost. Adică un simulacru de proces, cu  sentinţe gata redactate şi fără o dreaptă judecată aşa cum trebuie să fie un act de justiţie. Şi aceasta chiar dacă, în urma unui proces corect, sentinţa ar fi fost aceeaşi. Nimeni, cred, nu se mai îndoieşte astăzi că mareşalul Ion Antonescu a fost un antisemit convins. Exemplificăm prin adresa sa către Mihai Antonescu, din 5 septembrie 1941:
Toţi evreii să fie readuşi în lagăr, preferabil în cele din Basarabia, fiindcă de acolo îi voi împinge în Transnistria. Trebuie să se înţeleagă de toţi că nu este o luptă cu slavii, ci cu evreii. […]. Şi războiul în general şi luptele de la Odessa în special au făcut cu prisosinţă dovada că Satana este evreu. De aici enormele noastre pierderi.8
Dincolo de această convingere şi de măsurile antisemite, Ion Antonescu a fost cel care, în toată politica sa, a acţionat pentru revenirea teritoriilor româneşti răpite de către statele vecine în graniţele statului român. Este cel care, într-un moment greu pentru poporul român, a acceptat să preia povara guvernării atunci când alţii nu au dorit să-şi asume răspunderea. Acest aspect al  activităţii sale este  umbrit de condamnarea la moarte a zeci de mii de oameni nevinovaţi: evrei, ţigani dar şi soldaţi români, morţi pe teritoriul U.R.S.S. Lucrul acesta nu a putut fi uitat şi practic a însemnat condamnarea la moarte a mareşalului.
Putem conchide că mareşalul Ion Antonescu a fost o victimă a conjuncturii istorice, dar putem să considerăm, într-un anumit fel, şi victima bolşevizării acestei părţi a Europei. Desigur, ,,învingătorul ia totul’’. Totuşi, românii nu înţeleg de ce conducătorii unor state aliate Axei, precum amiralul Miklos Horthy, implicaţi şi ei în atrocităţile celui de-Al Doilea Război Mondial, pot fi astăzi onoraţi public. Prin comparaţie, ungurii l-au înhumat pe Miklos Horthy cu onoruri militare, iar finlandezii l-au declarat pe Gustav Mannerheim cea mai ilustră personalitate naţională. Lipsa de comunicare, neînţelegerea cauzelor unui anumit tip de atitudine faţă de o minoritate sau faţă de un popor, neglijarea unor sensibilităţi pot genera reacţii neprevăzute. Timpul istoric în care a trăit mareşalul Ion Antonescu, precum şi controversele legate de personalitatea sa demonstrează cu prisosinţă acest adevăr.
 
Note
1 Ion Adeleanu, Vasile Arimia, Citiţi, judecaţi, cutremuraţi-vă!, Editura Iprec, Bucureşti, 1991, pp. 94,
2  Arhivele Naţionale Centrale, fond casa Regală, Diverse, dosar nr. 15/1946, f. 19
3  Ibidem, f. 17
4  Ibidem, dosar nr. 1092/1945-1946, f. 1
5   Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Argeş, fond Legiunea de Jandarmi Muscel/ Postul de jandarmi Corbi, dos.nr.1/1946, 112            
6  Ibidem
7 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Argeş, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. nr. 11/1946, f. 57
8 Arhivele Militare Române, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştrii, dos. nr. 167/1941, f. 64 şi 65