Indiferent de direcţia socială din care era privit, dascălul din Ţara Românească (1700-1859) întruchipa un ideal social şi educativ care viza întotdeauna viitorul, învăţătura fiind considerată drept cea mai corectă cale de a atinge dezideratele stabilite. În jurul dascălului, persoană sacră, atât pentru elevi, cât şi pentru părinţi, exemplu de bună orânduire, morală şi respect, garant al menţinerii spiritului naţional şi a credinţei ortodoxe se făceau planurile pentru viitor.
În jurul imaginii dascălului valah se cristalizează încetul cu încetul şi alte figuri aparţinând socialului valah, precum domnitorul, preotul, boierul. Preocuparea domnitorilor Ţării Româneşti pentru învăţământ şi pentru situaţia materială şi morală a dascălilor, fie ei români sau străini, a rămas constantă de-a lungul întregii perioade studiate de noi. Chiar dacă la Bucureşti au condus români, greci sau ruşi, cu toţii au înţeles importanţa factorului educativ pentru dezvoltarea socială a ţării1. Dacă la începutul secolului al XVIII-lea în puţinele şcoli din principat se studiau gramatica, elemente de filosofie, greaca şi slavona2, la puţin timp, graţie secretarilor italieni şi francezi ai domnitorilor fanarioţi, elevii se puteau pregăti şi în domenii precum ştiinţele naturii şi matematicii şi puteau învăţa limbile italiană şi franceză. Începutul secolului al XIX-lea a generat apariţia învăţământului privat, dominat de profesori străini3, în special francezi, dar şi primele şcoli în limba română. Toată această evoluţie a fost sprijinită de domnitori şi de preoţimea română. Primele şcoli au fost plătite din banii mănăstirilor, care primeau ca urmare a acestei acţiuni scutiri de dări din partea Domniei. Preoţii români şi greci erau şi dascăli în micile şcoli de la sate unde predau cunoştinţe elementare de citit, scris şi socotit copiilor de ţărani care nu aveau nici timpul şi nici resursele financiare necesare studiului. De asemenea, boierii români au contribuit la dezvoltarea învăţământului românesc nu numai prin aducerea în ţară a unor profesori străini pentru a-şi pregăti copiii pentru meseriile viitorului, ci şi prin construirea de şcoli pentru săraci pe moşiile lor. Cheltuiala cu întreţinerea şcolii şi cu plata dascălilor le revenea în totalitate boierilor, care primeau, de multe ori, pentru eforturile lor, scutiri de taxe şi impozite din partea Domniei4.
Boierimea românească, deschisă Occidentului începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, a colaborat strâns cu domnitorii Ţării Româneşti în alcătuirea unui plan educaţional naţional. Rezultatele acestei colaborări au început să fie vizibile în perioada regulamentară, atunci când premianţii şcolilor naţionale româneşti, trimişi pe cheltuiala statului la studiu în Occident, s-au întors în ţară cu titlul de doctori în domeniile lor de specialitate. Aceşti oameni, elevii de ieri, unii mai bogaţi, alţii mai săraci, mulţi veniţi din Transilvania, prin grija dascălilor şi a autorităţilor statului, au devenit profesori, cărturari eminenţi şi mari oameni de stat.
Spre deosebire de haiduc, acel model cultural antisocial al celui care, constatând o problemă o rezolvă creând alta, a celui care lua pentru a da, dascălul reprezintă un alt model social şi cultural. El este cel care oferă prin învăţătură o soluţie pozitivă carenţelor socialului. El oferă cunoştiinţele sale fiecărui individ, pentru ca acesta să fie capabil să găsească el singur soluţii pentru lipsurile şi dificultăţile pe care i le opune existenţa cotidiană. Importanţa învăţământului în cadrul societăţii valahe este cel mai bine redată de Alexandru Ipsilanti5 care a scutit de dări pe dascăli apreciind că aceştia, pentru a-şi îndeplini misiunea, aveau nevoie de siguranţă materială pentru a fi pururea cu mintea slobodă şi pentru a nu avea nicio supărare.
 
1 A se vedea pentru începuturile învăţământului românesc din Ţara Românească şi studiile lui Victor Papacostea: O şcoală de limba şi cultura slavonă la Târgovişte în timpul domniei lui Matei Basarab (pp. 247-258), Originile învăţământului superior în Ţara Românească (pp. 259-282), La fondation de l’ Academie grecque de Bucarest. Les origines de l’erreur de datation et sa penetration dans l’historiograhie (pp. 283-329) şi Doi bursieri ai lui Petru cel Mare la şcolile din Bucureşti (pp. 330-334) în V. Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983; Istoria învăţământului din România, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971, pp. 64-100; V.A:, Urechia, Istoria şcolelor de la 1800 la 1864, vol. 1-3, Bucureşti, 1892.
2 George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1634-1800), Bucureşti, 1982, doc. 143, p. 178.
3 Un alt aspect care a contribuit la crearea conştiinţei naţionale româneşti a fost prezenţa profesorilor de limba franceză în Ţara Românească, în special după izbucnirea Revoluţiei Franceze. De menţionat că domnitorii fanarioţi sunt cei care intermediază acest proces francofon valah. Astfel, în anul 1761, Grigore Calimah, domn al Moldovei, avea un secretar francez al cărui nume din păcate nu ni s-a păstrat. Grigore Ghica l-a avut în slujba sa pe secretarul de la Roche, iar Nicolae Caragea pe Tissandier.  Durosoy a fost în apropierea domnului Alexandru Mavrocordat Firariul, în timp ce rusofilul Constantin Ipsilanti a fost sfătuit de un aventurier francez, Gaspari, care se prezenta ca fiind conte de Belleval.  În paralel cu influenţa în plan politic a unor francezi, mai trebuie să menţionăm şi rolul de învăţători pe care aceştia l-au jucat în pregătirea viitoarelor elite culturale şi politice române. Începând cu ultima decadă a secolului al XVIII-lea, mulţi emigranţi ajung din Franţa revoluţionară în ţările române. Printre ei putem aminti pe Clemaron, institutorul copiilor lui Moruzi, domn în Moldova şi pe Martinot, profesorul de matematică al logofătului Manu. Alături de aceştia ni s-au păstrat numele lui Jacques Ledoulx, fraţii Trecourt, Laurencon, Recordon, Colson, Mondoville, ultimii patru veniţi din Rusia. În Moldova, în anul 1796, Cado de Lille primea 400 de lei pe lună pentru lecţii de franceză. Un personaj interesant este Fleury „regicidul”. Apreciat în epocă, neidentificat cu vreun membru al Convenţiei care să fi cerut moartea regelui, după cum povestise el românilor, francezul a fost profesorul nepoţilor logofătului Roznovanu şi fiilor vistiernicului Iordache Balş. Unul dintre primii poeţi români, Costache Conachi, a primit şi el învăţătură de la Fleury. Printre alţi emigranţi mai cunoaştem pe monarhistul Dopagne, care i-a educat pe copiii logofătului Scarlat Sturdza, atrăgându-l pe unul dintre ei spre arta filosofiei; Lejeune, aflat în slujba domnului Callimachi; abatele Lhomme, profesorul viitorului domn  al Moldovei Mihail Sturdza (1834-1848) şi al lui Mihail Kogălniceanu,; Colson, institutorul poetului Iancu Văcărescu, cel care va traduce din limba franceză două piese de teatru despre Napoleon Bonaparte şi Cuenim, din al cărui internat moldovean au ieşit Vasile Alecsandri, unul dintre marii poeţi ai românilor şi diplomatul trimis de Cuza la curtea lui Napoleon al III-lea pentru a obţine recunoaşterea unirii din 1859; Millo, artist dramatic român; diplomatul Costantin Negri, trimisul principatelor la Constantinopol în timpul lui Cuza (1859-1866) şi nu în ultimul rând acelaşi Mihail Kogălniceanu, după plecarea abatelui Lhomme. Chiar dacă aceşti profesori francezi nu au fost de talia celor întâlniţi în statele din vestul Europei influenţa lor a fost destul de mare. Tinerii români, fii ai boierilor, s-au format în spiritul culturii franceze, vorbind foarte bine limba lui Voltaire şi stăpânind manierele întrebuinţate în marile saloane din Paris. Efectul imediat al activităţii acestor profesori a fost acela de a îmboldi boierimea română să citească. Bibliotecile acestora s-au umplut de cărţi clasice datând din secolele XVII-XVIII. Învăţământul în limba franceză l-a înlocuit în scurt timp pe cel oficial, grecesc, în aşa măsură încât, potrivit mărturiilor călătorilor străini, începând cu anul 1800 aproape toţi boierii români ştiau să vorbească în limba lui Napoleon.
4 Însă nu doar domnitorii se ocupau de dezvoltarea învăţământului. Între anii 1748-1750, serdarul Sandu Bucşănescu împreună cu soţia sa Maria finanţează construirea unui schit pe moşia lor de la Berislaveşti poruncind ca şase copii provenind din familii sărace să fie învăţaţi carte pe cheltuiala lor la acest schit (V.A. Urechia, Ist. şc…, vol. I, p. 13).
5 De vreme ce şcoala slovenească domnească ce este aşezată aici în oraşul domniei mele în Bucureşti, la Sfete Gheorghe cel Vechi, care este de învăţătura cărţii sloveneşti unde nu numai din copii pământeşti să află la această şcoală ci şi alţii streini dupren alte ţări veniţi, care şcoală este foarte trebuincioasă la toată opştea aceştii ţări pentru învăţătură, fiind metaherisit tot norodul cu această învăţătură la toate trebuinţele, spre a căror dare de învăţătură de vechii şi bătrânii răposaţi domni sunt orânduiţi cu plata domnească doi dascăli ca să să afle în toată vremea să înveţe copiii. La care şcoală să află Costandin, întâiul dascăl, i Dragomir al doilea dascăl care fiind pământeni cu case, socotitu le-am domniia mea trebuinţa ce ar avea şi nu i-am lăsat să fie de tot lipsiţi, a nu fi atinşi de mila domnească, mai vârtos ca fiind în linişte, pururea să fie cu mintea slobodă şi să poată a pune toată nevoinţa a să sârgui şi a sta nepristan spre învăţătura şi pricopseala copiilor scholasnici şi pentru străini şi pentru pământeni, a căror dar nevoinţă şi strădanie nu le-am trecut domnia mea cu vederea şi nici am lăsat-o spre  uitare, ci m-am milostivit  şi printr-acest hrisov al domnii mele hotărăm ca şi toată casa lor, în toată vremea, să fie apărată de tot felul de dăjdii, dă nimic nici odinioară val şi supărare să nu aibă.( G. Potra, op. cit.,  doc. 216, pp. 252-254.)