3 ianuarie 2000
Vizită de rămas bun la Aurora. Din nou. De data aceasta numai în trei: Aurora, Mirela şi eu. Ne-a povestit atâtea! A şi afirmat la un moment dat că ne-a chemat ca să ne povestească. Despre lumea în care a trăit; despre oamenii pe care i-a cunoscut; despre obiceiurile şi felul de a fi ale unui popor sau ale altuia; despre cum să trăieşti iubind şi bucurându-te de viaţă. Din nou regret că nu am înregistrat. Se pare că-i place să povestească, să transmită astfel (celor pe care-i alege ea) o parte din lumea în care a trăit, aşa cum a cunoscut-o. A mers în Spania să-l cunoască pe Dali şi a cunoscut acolo o serie de oameni originali, o serie de locuri pe care le descrie, a trăit o serie de întâmplări care mai de care mai deosebite. Un compatriot, cam original în comportare, e numit de grup „baron” pentru a putea fi acceptat de societatea în care intrase şi, mai ales, pentru a-i putea fi acceptate manifestările nu întotdeauna de cel mai bun gust (pentru a nu spune mai mult). Ideea era că unui nobil i se poate ierta orice. O prinţesă cu un comportament uşuratic rămâne prinţesă, spune Aurora. Un om de rând trebuie să-şi cenzureze comportarea, acestuia nefiindu-i nimic trecut cu vederea. O altă poveste se referă la o cunoştinţă de genul feminin, fiica unui sârb (care a luptat alături de nemţi, apoi de ruşi şi, în sfârşit, alături de vietnamezi) şi a unei românce. Original acest tată care i-a făcut „cadou” fiicei sale … 11 fraţi vietnamezi, pe unul chiar trimiţându-i-l acesteia la Paris pentru a-l găzdui şi îngriji.
Toate poveştile din această seară se raportează la „aventura” din străinătate a Aurorei. Mă refer la o aventură a cunoaşterii. Fragmente din cea românească ne-a povestit-o în alte rânduri.