Ca să scrii despre teatru trebuie să te ţii departe de scenă, în afara adeziunilor şi devoţiunilor mistuitoare, a subiectivismului implicării patetice, în afara sentimentelor pasionale şi, în acelaşi timp,  ca să scrii despre teatru trebuie să fii om de teatru, adică actor, regizor, autor dramatic, ori măcar pompier sau garderobieră. Aproapele şi departele sunt repere creative, simultane şi succesive.  Ca să te obiectivezi critic, trebuie să te detaşezi de lumea fascinantă şi exotică, să-l iubeşti cu ură şi să-l urăşti cu dragoste – într-o succesiune aleatorie – pe care  numai spaţiul gloriei şi frustrărilor le poate genera, pentru că o atitudine cât de cât obiectivă faţă de această instituţie rămâne o sinucidere din dragoste. Cine a stat aproape de scenă nu se lecuieşte nici de semeţia nici de  sensibilitatea de melc pe care luminile rampei le generează seară de seară în aşteptarea aplauzelor finale. Criticul ori numai gazetarul rămân nişte intruşi necesari, dar, oricum, agenţii celebrităţii sau ai coşmarului.
Teatrul este o artă străveche, dar nu mai veche decât poezia, pentru că s-a născut când s-au întâlnit doi poeţi în faţa unui public, în acelaşi spaţiu. Când a apărut al treilea, el a devenit criticul şi lui nu i se cere decât obiectivitate (ce-o fi aceea?). Dacă ar avea mare talent, s-ar sui pe scenă, dacă n-ar avea talent ar coborî  în public. Dar el, are/n-are talent, devine superjudecătorul cel mai adesea subiectiv şi plin de insatisfacţii şi prejudecăţi.