I. Valerian şi epicul baroc

Frumoase lucruri se spuneau cândva despre I. Valerian, despre poezia şi proza sa. Mai ales atrăgea proza ficţiunilor, a reveriilor hieratice, a peisajelor cu efect taumaturgic asupra cititorului interbelic. Şi, deodată, nimic. Numai tăcerea  vinovată a noastră, a postbelicilor. Chiar la restituirea din 1969, romanul Cara-su (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, 288 p.) a trecut aproape neobservat deşi autorul său, născut într-un an cu Blaga, mai trăia. Desigur, pentru el, pentru I. Valerian, un scriitor din generaţia marilor interbelici români, vremurile erau maştere. Dar el n-a fost mai colaboraţionist cu regimul nou decât au fost alţii. Şi totuşi…
Există în Cara-su multă metodă şi disciplină intelectuală, se simte o exuberantă artistizare şi o izbândă a inventivităţii epice. Raportul de compensare estetică nu mai este cel clasic om-operă ci autor-operă-oameni. Am putea spune, altfel, că autorul a decăzut cu bună-ştiinţă din rangul său, amestecându-se cu mulţimea, dispărând în mulţime. Nimic sumbru, desuet, arhaizant, doar o povestire a unei experienţe umane, dar cât de simplă, evocatoare în fascinaţia ei fără subiectivisme ornante. Un realism aspru, totuşi, brodat pe asumarea unui peisaj, cum au recunoscut criticii, fie la apariţia cărţii, fie ulterior. Decor nou, zicea Mihail Sebastian în 1936, deşi pitorescul sălbăticiei naturii dobrogene apărea şi la Jean Bart, în Europolis, sub spectrul aceloraşi reconvertiri ale unui presupus exotism; roman pitoresc şi de moravuri, nota în 1979 şi Marian Popa. Oricum, Cara-su e o reflecţie exigentă asupra unei epoci şi a unor vremuri apuse, carte ivită din mai vechea obsesie românească de a echivala, orgolios, marginea cu centrul, provincia şi metropola.