Pitit „Sub un maldăr de lună” – un titlu care, iată, nu se prea obstinează a mântui nici respiraţia poetică şi nici inspiraţia – Vasile Zetu, din nordul mai mult sau mai puţin îndepărtat, dar, cu siguranţă, feeric, al gliei moldave, scoate la lumina unui soare cu dinţi, de urechi, din jobenul poetic, «justificându-se pe sine», vorba domnului Edmund Husserl, un nou volum de versuri, prin care se încearcă dezamorsarea stării de febrilitate creatorală.
Chiar dacă estul, adică locul unde se naşte, în fiecare zi, soarele, e puţin mai încolo, în cazul în care busolele, după cum spunea cineva, n-au înnebunit de tot, şi chiar dacă nici paloarea tenului, cum nici oblicitatea ochilor, nu l-ar trăda ca având nărav literar în astfel de poetici cu formă fixă, iată că, respectând fidel şi sârguincios atât formula arhitectonică (5-7-5 silabe ce-şi zâmbesc, una celeilalte, de-a lungul a trei versuri) cât şi, într-o anume măsură, consistenţa niponă a atât de grăbitului haiku, Vasile Zetu taie, în litera şi spiritul propriei sale viziuni artistice, buricul şi, odată cu el, lungimea poemelor, contramandând/estompând, într-un fel, efuziunea întregului logos.
De parcă ar avea a ne ascunde ceva sau de parcă numai atât ar trebui să ştim, Vasile Zetu alternează între imaginea liric-glacială şi aforistica poetizată, procedând, mai degrabă, la un soi de lavaj estetic interior, decât la o emisiune de emoţii-crochiu. Astfel, de la manierismul formal – „Fiind că trăiesc/ În fiecare clipă/ Murindu-mă, mor” –, trecând prin preţiozităţi plate – „Naşte-n sincope/ Vocala excentrică/ Oximoronul” –, forţări de notă teribilist-meditative, doar ca autoînscriere pe traiectoria modei – „Concupiscentă/ Poate fi numai moartea –/ Orgasmul etern” – şi până la înverşunări, în ruptul capului, de adagii lirice – „Neputinţele/ Au zeii lor statornici,/ Religia lor” –, poetul pe care-l luăm astăzi sub lupă, „urcând pe o scară rezemată de nimbul unei icoane” (iată, ce vers frumos!), ca şi cum ar pune la îndoială însuşi sensul şi funcţionalitatea limbii, recalibrează (uni)versul personal ce-ar urma să deceleze esenţele tari şi trăitoare în flacoane mignone.
Poet interesant de altfel, chiar şi în sensul noii apariţii editoriale, fireşte, Vasile Zetu se lasă, totuşi, prea mult purtat de valurile proprie-i sale dexterităţi scribale, în detrimentul talentului neaoş – la purtător, adică – devenind oarecum inegal cu sine însuşi, acceptând condeiului acest capriciu stereotipic, fie el numit chiar şi haiku. Deşi versurile sunt străbătute, în mare parte, de sevă iar mesajul poetic nu este unul arid, fad, lumina aplicată debuşeului imagistic, pe care îl numim culegere de haiku-uri sau, chiar şi mai simplu, volum de versuri, eşuează, nu de puţine ori, trădând artificialul, rutina. Dar până şi poetul mărturiseşte în arealul unui „moldav” haiku: „Un verb estompat/  şi tăvălit în retorici/  şovăitoare”. Aşa că, etalarea acestor judecăţi de gust nu ne va fi luată în nume de rău.
Una peste alta, „Sub un maldăr de lună” este un puzzle al unui timp ascuns, intim, necurgător, neproductiv, inofensiv, mereu disponibil şi suficient sieşi pe care poetul încearcă a-l monta şi demonta prin manipularea acestor instantanee statice şi solitare, în felul lor, pe care am îndrăzni să le numim generic poezia lui Vasile Zetu, poet, fără doar şi poate, talentat –  atât cât ne pricepem – şi-n această ipostază niponă. Iar dacă poetul nostru nu prea dă bine în chimonou, noi ce să facem acum, să-i dăm peste mână pentru a scrie mai lung!– Fireşte, nu! – însă îl vom aştepta cu versuri de talia celor din poemul „Arlechinul şi piaţa”, al cărui final ne permitem să-l aşezăm şi aici: „Unii îşi cumpără cărţi,/ Alţii vând indulgenţe, lichelele,/ Proliferează –/ În vreme ce lui nu-i lipseşte decât/ Un mărunt evantai japonez, un scatiu/ Melancolic”.