Centrul Cultural Pitesti
Centrul Cultural Pitesti

Articol

LECTOR

VALERIA MANTA TAICUTUSă fii poet

Proiectându-şi eu-l în „dimensiunea iluziei veşnice”, Ionuţ Caragea construieşte un discurs în bună parte filosofic, atâta vreme cât dă expresie unor întrebări fundamentale: cine suntem, de unde venim, care este rostul nostru în univers. Imposibilitatea de a găsi un răspuns este adeseori dezarmantă, de unde o permanentă stare de tristeţe/ singurătate/ nelinişte: „sunt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi/ şi scriu poemul fără de sfârşit/ poemul trist al stepelor/ şi morilor de vânt/ poemul beznelor intrate/ în rutină” („Poemul fără de sfârşit”).
Pentru a defini „absenţa a ceea ce suntem” este necesară redefinirea statutului ontologic. Echilibrul material/spiritual pare a fi fost serios afectat, aşa încât fiinţa poetică pare că rătăceşte într-o zonă clar-obscură, un fel de purgatoriu populat cu umbre şi iluzii: „nimic nou sub Soare/ doar o umbră descheiată la şireturi/ cu mâinile-n buzunare/ şi şapca trasă bine pe cap/ o umbră fără glas, fără nume/ o umbră rătăcită prin lume” („Patruzeci de zile”). Lectura poemelor arată limpede că Ionuţ Caragea este mai preocupat de stratul ideatic / de conţinut şi de încărcătura emoţională a acestuia şi mai puţin de forma sensibilă, de imaginile artistice şi de figurile de stil care, indiferent de profunzimea ori acurateţea lor, ar da o notă de artificial textelor. Ideile sunt transpuse aproape în ritmul în care iau naştere, consecinţa fiind că volumul dobândeşte, prin sinceritatea notării şi prin exploatarea acestei simultaneităţi gândire/scriere, tonalitatea inconfundabilă a jurnalului liric.