(Scurtă impresie asupra volumului ,,Elegiile negre’’, apărut la editura TIBO, 2008 – autor Radu Cange)
,,Te simţi mai singur, faţă în faţă
cu iarna ce vine, ca şi când altul
ţi-ar fi invadat fiinţa, ca şi când
eu-l tău nu mai are mult şi se va risipi.’’
O linişte pe care nu o alegem. Uşi pe care nu le putem închide. Nicio alarmă din lume nu ar putea trezi poetul de sub uriaşii nămeţi ai melancoliei.
Triste ca nişte tangouri, ,,Elegiile negre’’ poartă cu ele întreaga povară a singurătăţii cu miros de frunză uscată, ameninţătoare ca vârtejul ninsorii pe un ţărm de mare. Totul seamănă cu un anume fel de lunecare din lume, nu spre o iarnă polară, ci mai degrabă spre o iarnă depărtată şi muzicală în care singura lumină vine de la ţurţurii ei de gheaţă. Suferinţa este sugrumată de chiar consultantul ei de imagine într-o încleştată luptă în beneficiul unei speranţe iluzorii.
,,Moartea nu a intrat
decât în cutele pielii,
mă pot lepăda de ea când vreau.’’
În cearşafurile ei apretate, moartea, ca o fată bătrână, este centrul absolut al singurătăţii.
Născut într-o zodie cu mult soare, însă păzit de un înger prea trist, poetul pare să se fi rostogolit, din vârful unei stânci, de-a dreptul în cioburile atât de mărunte ale ,,grăbitei dimineţi’’. Este greu de înţeles înrudirea luminii soarelui de august cu legănătoarele cântări ale toamnei. Fără să-şi piardă punctul de sprijin, poetul îşi apropie şi îşi îndepărtează lacrima în aceeaşi măsură.
Ce frig în poeme! Şi totuşi, ce cald…
,,Să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni’’- spunea Octavian Paler într-o splendidă elegie.
Întorcând capul pentru a nu ştiu câta oară spre ,,strada surpată de muzici ciudate’’, rămân cu o ultimă imagine: un obraz oprit la ora ţipătului fără sfârşit, spălat continuu de ploaia ce cade cu încăpăţânare.