VALERIA MANTA TAICUTUCalea spre nicăieri

„Când s-au fost spus îngerii” (Editura Epigraf, 2009) este un volum în care poetul Traianus (Traian Vasilcău) încearcă, în dulcele stil clasic şi în acea limbă veche, bogată şi armonioasă a românilor de peste Prut, să definească poetic raportul fiinţă şi divinitate, când ridicându-se pe sine în plan astral, când coborându-l pe Dumnezeu cu toţi îngerii săi în lumea muritorilor. Îngerii lui Traianus, deşi nu-şi pierd atribuţiile sacre, sunt surprinşi în ipostaze terestre, ei dorm, visează, au nelinişti, caută fără să ştie ce şi abia într-un târziu poposesc „În braţe-ntârziate de iarbă”, în timp ce poetul, contemplându-i, se umple de har şi se supune unei metamorfoze de tip orfic: „Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn / În câmpia iubirii de Tine-nflorit” („Psalm înflorit”).
Discursul poetic pare a nu se putea construi decât într-o stare de graţie, de iluminare şi el nu exprimă individualitatea emiţătorului său, ci conţine un mesaj care vine de dincolo, din transcendent. Poetul este doar un instrument prin care se concretizează starea de poezie pură, mâna care transcrie şi ochiul care se miră, restul fiind doar o luptă surdă cu „harfele de tăceri”. Gândirea „lucrând continuu din amurg în zi” blochează elanul creator: „Din toate mi-e cupolă doar gândirea / Lucrând continuu din amurg în zi / Privesc apusul. Iată poezia / Pe care n-am s-o scriu în veşnicii!” („Dialog cu tăcerea”).
Din păcate, destul de puţin perseverent, alunecând adesea în capcana cuvintelor şi, de dragul rimei, amestecându-l cam des pe Allah în treburile ortodoxiei, poetul părăseşte această temă, a raportului dintre creaţie şi autorul ei, pentru a aborda un fel de poezie mistico-religioasă (v. postfaţa lui Eugen Dorcescu) în care se amestecă idei dintre cele mai bizare şi ecouri filosofice ori livreşti, cu slalomul printre învăţăturile bisericeşti şi cele profane, astfel că, dacă n-ar exista acea uşurinţă de a versifica şi de a crea metafore din orice, cititorul ar părăsi lectura de la cele dintâi zece pagini.
În ciuda lirismului afişat şi a pretenţiei de a da glas propriilor trăiri, chiar şi în cele mai reuşite poeme te izbeşte o senzaţie de artificial, de vorbire goală, de poem făcut, iar nu trăit. Simboluri mistice profunde, cum ar fi crinul, de exemplu (care în poezia lui Ioan Alexandru căpăta semnificaţii tulburătoare) sunt diluate copilăreşte, în poeme scrise cumva în grabă, şi nici într-un caz în acea stare de graţie invocată la începutul volumului: „Duce-m-aş şi tot aş merge / Flori din Domnul aş culege / Să le-mpart străinilor / Mai marii stăpânilor / Să-mi dea voie fără grabă / Să-mi port rănile prin iarbă // Şi-ntr-o zi din crinul dulce / Să fiu cucului o cruce” [s.n.](„Ceaslov”).
2009-07-13T16:00:00+03:00