Am găsit o carte pe care autorul a încercat să o „resusciteze” după vreo 15 ani. Este cartea de debut, Veşti la marginea acoperişului, a lui Victor Munteanu, apărută la Editura Saeculum, Bucureşti, 1993. Are deja patina timpului, autorul pozează gânditor, cu barbă şi ţigaretă pe coperta a IV-a, paginile au, din loc în loc, câte un desen ornamental puţin naiv,… câteva indicii cât să înţelegi cam în ce „epocă” a fost zămislit volumul.
„Veşti(le) la marginea acoperişului” au sosit la Cafeneaua literara abia în octombrie 2008, probabil când autorul a aflat de existenţa revistei noastre. Nicio supărare, plăcerea este de partea noastră.
Ce ne-a atras atenţia a fost faptul că Victor Munteanu şi-a revizuit poemele, simţind că „Gutenberg – vorba lui Nichita – a netezit cuvintele”, obligându-le să sune altfel de cum a dorit poetul. Aşa ne explicăm faptul că foarte multe au fost modificate ulterior tipăririi. Să fie vorba de o modificare a meşteşugului liric? În ambele cazuri descoperim un poet eufonic, sensibil şi sentimental dar, mai ales, echilibrat în lucrarea asupra cuvântului, nicidecum nonconformist sau teribilist cum încearcă să-l creioneze, în prefaţă, I. Oprişan. Tendinţa de a reveni asupra textului ne ajută să intuim metamorfoza lirică a poetului Victor Munteanu care, stând pe gânduri, trece de forma obişnuită a lucrurilor şi pătrunde în viaţa lăuntrică a lor dându-le un alt înţeles, redenumindu-le, iar în unele încă mai caută o formulă potrivită de exprimare.
Îşi dă seama că în „ruina trupului său” poate locui un zeu, şi totuşi suferă pentru limitarea puterilor creatoare. Observăm că acest volum este îndelung ticluit, că, pe alocuri, poartă patina altor perioade de creaţie, iar pentru mascarea lor, recurge la un artificiu: intercalarea poemelor. De câteva ori atmosfera îl trădează. De la „spelunca ticsită” unde se retrage luând seama „căciularilor care ciomăgesc aerul cu gesturi păgâne” până la întâlnirea cu toamna când zboară cocorii, iar asfinţitul îl omoară cu zile, este martorul trenului care vine tocmai din „depărtările antice” încărcat cu duminici, stă la tocmeală cu viaţa care  cere tribut, iar el se caută de mărunţiş, de gânduri, de prieteni, de mamă, de vreun poem sau de vreo faptă mai bună,… „-N-am!”- şopteşte cu gândul abia auzit, „şterge umbra pe care am făcut-o!” Umbra poetului se află în toate poemele în care s-a rostit pe sine.