Jurnal de vise
sau fiinţa dintre cuvinte

O ieşire în trombă pe scena aglomeratei noastre literaturi contemporane se producea acum câţiva ani, la debutul poetei Nicoleta Douca din Oraviţa. Spectacolul acelui început şi-a păstrat, proaspete, ecourile iar autoarea, talent instinctual inconfundabil, şi-a reiterat, de la o carte la alta, resursele unui discurs liric clar şi nonconformist, între burlesc, arlechinadă şi ludic programatic.
Volumul Slăbiciunile discipolului (Timişoara, Editura Marineasa, 2004, 44 p.) aparţine şi el unui autor ce nu se dezminte, regizorul unui spectacol incendiar în care mecanica poeticităţii se prevalează necontenit de ispitirile unei revolte personale faţă de o lume în decrepitudinea propriilor înscenări. Un imaginar rebel şi un voluntarism al decomplexărilor însoţesc ritmările poeziei, marcată de nelinişti semice ori suprapuneri de orizonturi mimat sapienţiale, configurări ale motivelor şi submotivelor într-o ciudată mistică a convenţionalului. De aceea, destule texte ale cărţii par schiţe metafizice sau, numite astfel într-o repetabilitate a vinovăţiilor concupiscente, „experienţa confesiv meditative”: „… un gest prin care umbra mică a trupurilor/ între ele schimbate a privit îndărăt intuind/ primejdiile fictive cu puterea lor invizibilă./ astfel prin apă vie am trecut până la pragul porţii;/ iar acest spaţiu labirintic îşi are legile lui/ unde dezlegarea pentru milă şi ruşine/ e întrucâtva asemănătoare primei experienţe a fricii/ – varianta în miniatură.” (Detalii ale descrierii – geamănul, p. 26). Eul scriptor se supune re-antropomorfizării, e un îmblânzitor obsedat de imagini, exemplar contestatar, precum în cele două secvenţe ale cărţii, Metodă I şi Metodă II, al calofiliilor vieţii. E o oarecare tensiune dramatică, miză tuşând discursivitatea sau poate erudiţiei plusând aventuri ale fiinţei dintre cuvinte. Acestui insolit topos îi concede autoreflexivul, magma autenticităţii, trecut şi prezentul unui „jurnal de vise.” Aluzivul (iarăşi mimat) epilog, o coruptelă a însăşi prezenteificării, Notă finală – devieri personale de la metodă, pare a induce ideea funcţionalităţii vidului în straiele paradigmei care, în degradeu aproape distopic, fie înalţă meliorist, fie coboară în false bilanţuri, sens/nonsens, devaluant.
Autoarea confirmă şi cu acest alt argument al fiinţei sale că aparţine celei mai în formă generaţii de lirici bănăţeni.

2009-10-12T16:00:00+03:00