O întreprindere epică de anvergură care vizează un moment fundamental din istoria unei comunităţi, a unui popor, necesită anumite lucruri  fără de care întreprinderea respectivă riscă să eşueze. Enumăr doar câteva din aceste condiţii sine qua non: o documentare riguroasă, deseori dificilă, asupra momentului ales, o viziune de ansamblu în care recrearea spaţiului şi timpului să se facă neostentativ, talent descriptiv şi portretistic, ştiinţa dialogului, simţ al construcţiei narative. Mă grăbesc să spun că toate acestea le-am întâlnit în cartea Catiei Maxim,  Îngerii din Moscopole, apărută anul trecut la editura TracusArte.

Despre sursele documentării ne dă o idee însăşi autoarea, în cele „Câteva cuvinte” ataşate la sfârşitul volumului: surse nu foarte multe, dată fiind dificultatea temei şi subiectului alese, dar surse  fundamentale. E vorba, aşadar, despre viaţa şi nenorocirile ce se abat asupra bogatei aşezări a armânilor, Moscopole, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai precis în anul 1788, când oraşul e asediat şi incendiat de turci. Prima impresie la lectură este că asistăm la desfăşurarea unui docu-drama cinematografic, acea specie filmică unde personaje istorice sau mişcări de mase sunt întruchipate, recreate, respectând adevărul epocii, de actori. Şi nu întâmplător pomenesc de film: cartea are virtuţile unui bun scenariu şi decupaj regizoral, cu panoramări, montaj în cadru, subtile travellinguri, prim şi gros-planuri etc.