Alcătuind un amplu De profundis, poemele din volumul lui George Vulturescu, în care adesea este invocat Transcendentul, pot fi citite ca o confesiune, de-a lungul căreia poetul caută să-şi înţeleagă rostul şi să înţeleagă totodată lumea prin prisma experienţei ontologice acumulate, peste care se aşază cea creatoare.
Sub formă de enjambament, aceste litanii-confesiune, cu accente de psalm, traduc artistic contorsiunile sufleteşti ale celui care e conştient de statutul de om, dar nu-şi poate accepta pur şi simplu destinul, pentru că numai piatra stă să aştepte fulgerul, iar o formă de reacţiune la acţiunea acestuia, izvorând din frământări lăuntrice, e arta, chiar dacă, de pildă, poemul e un cuib/ unde trupul meu cu amintiri şi cu febre/ e un ou cald de care se apropie copita, cu alte cuvinte, o matrice spirituală, de o fragilitate evidentă, supusă întâlnirilor, fie şi tangenţiale cu contondenţa unei realităţi strivitoare, incapabilă să alcătuiască o ierarhie a lumii pe criterii axiologice sau măcar să deceleze adevăratele valori.
Dubla identitate a lumii, asemenea feţelor lui Ianus (literele din biblii şi, sub ele, muşuroaie de lut) îi induce eului liric, vorbind în  numele său şi al semenilor – şi apelând, pentru aceasta, la persoana I plural a pronumelui şi a verbului –, o atitudine, de asemenea, duală, amestec de resemnare şi de revoltă, fiindcă între combustia omului, transpusă în cuvinte şi în litere, care sunt, de fapt, doar un clopot de lut (fără ecou, deci) şi ochiul tău gol, poate nepăsător la ce se întâmplă, dar având, totuşi, grijă să reaprinzi literă cu literă / numele cu care ne chemi, zbaterea e forma de căutare a rostului omului aici.