Şapte* dimineţi ale „florilor de prun“

Volumul din 2008, Poeme de şapte zile, de Miron Ţic, îşi structurează materia poematică în trei cicluri: Povestea Focului, Fulguiri de metafore şi Acvariul iubirii noastre.
Spre deosebire de tradiţionalismul hesiodico-pillatian din volumele anterioare, de data asta „muncile“ şi zilele/nopţile poetului de lângă filomelata-i livadă de pruni înfloriţi, din Valea Mureşului, de la Ilia, sunt focalizate pe numărul „cosmo-Genezei“, şapte, într-o săptămână de „facere de Lume/Univers“, după exemplul Demiurgului, unde curcubeul, mai mult ca sigur, şi-a arătat, îşi înfăţişează, urmează să-şi reliefeze spaţiile de sub orizontul cunoaşterii metaforice, mai ales că mitul se desfoliază, după cum suntem avertizaţi, dinspre elementul fundamental, Focul – ceea ce nu exclude „colaborarea“ din planuri complementare cu celelalte patru: Apă, Aer, Lemn şi Pământ, căci autenticul poet, ca şi Făt-Frumos, a ucenicit şi s-a iniţiat „în toate cinci“ (reamintim că număr al nuntirii este cinci).
 
Mai exact spus, creatorul de univers din Poeme de şapte zile operează cu semnificanţi «de pe unde trec roţile de lut/ de pe unde ne adunăm umbra/ trupului pe un ghem» (Divinizare), stă cu ochii pe pasărea măiastră din basmele valahe, ştiind că de la întâia deschidere a ochilor «cerul e primul care ne recunoaşte» (Pasărea lui Brâncuşi), în lumea din oximoronica «vale a colinelor», unde «experimentăm metafore nepereche», metaforele zborului, ale ispitelor de dincoace de mierea de pe pâinea aburindă, chiar «din zăpada tăcerii» (Ispită), sau ale speranţelor legate de eternitatea clipei cu „peştişor de aur“, de teama „coborârii pe nor“ (cf. Existăm), pe clopotele bisericilor (cf. Detalii), în dimineţile în care măsori cu privirea spaţiul sacru al curţii, în vreme ce tatăl «îşi ridică pălăria şi salută soarele» (Amanet).
Focul miraculos este în inimi, când mulţimea «respiră aer de duminică» (Focul din inimi), e-n sânge, e-n dor, ori se poate aţâţa după «un somn petrecut în Eden», «în odaia de la ţară», pusă sub interogaţia sacră, «Noi suntem cei care făptuim/ Iubirea?» (Povestea Focului), întrebare lângă care mereu se plantează «câteva muşcate/ pentru a-nflori ca-n grădina de demult» (Muşcata din grădina de demult).
Din Fulguiri de metafore – ce «se nasc din somn» – reţinem «cântecul de aer» al poetului «logodit cu aşteptarea», «ţipătul îndrăgit cu miros de lut» de sub «aripi de glorie – sâni de domnişoară» (Inimi de piatră), încălziţi «cu mătasa cuvintelor» (Trezire), «stâlpii de sare» cu cioplitorul «de-o viaţă» (Gest), «stelele căzând în umbra somnului» (Esenţă) etc. Capodopera mironţicuiană din acest ciclu rămâne, indiscutabil, «Olarul»: Târziu,/ şi-a ridicat ochii/ învăluiţi de aburul somnului,/ a privit ostenit şi tăcut/ ulciorul/ plin de sufletul său/ şi de noime.
Al treilea ciclu al volumului îşi proiectează în panoul central-poematic un simbol modernizator de lirică tradiţionalistă, „acvariul“: Ochiul/ rămâne cu imaginea înfloririi salcâmului./ Roua în grija frunzei. // Strămoşii, părinţii/ plecaţi prin lume/ se-adăpostesc în acvarii.// Din loc în loc,/ câte o floare.// recviem la trezirea timpului.// De iarba verde/ are nevoie/ şi privirea profetului…

(*Miron Ţic, Poeme de şapte zile, Deva, Editura Călăuza V. B., 2008, pagini A-5: 92)

2010-03-13T16:00:00+02:00