Articol

LECTOR

Complexitatea umanului şi subconştientului

Tânărul poet Daniel D. Marin semnează la editura Brumar volumul de poezie l-am luat deoparte şi i-am spus, cu o prefaţă de Paul Cernat, intitulată ,,Feerii stranii dincolo de oglindă’’, în care se remarcă o înclinaţie ,,pentru poemele narative, cu personaje fantaste, în care punctul de plecare existenţial generează baloanele de săpun ale unui imaginar exuberant, bântuit de entităţi suprarealiste’’. Pe copertă, Ioan Es. Pop observă pertinent că ,,nu e deloc uşor să navighezi prin poezia lui Daniel D. Marin, în ciuda faptului că ea oferă o înşelătoare impresie de accesibilitate’’. Cartea este compusă din cinci secţiuni: ,,domnişoara o.’’, ,,dragonul fără aripi’’, ,,când a ajuns lângă noi’’, ,,Ivan’’ şi ,,ca un duh straniu’’. Autorul se lasă purtat de o limbă plină de farmec şi creează o atmosferă supranaturală: ,,domnişoara o. stă pe covor cu/ochii închişi când expiră/ceva neliniştitor îi înconjoară mâinile’’ (pe covor).
Daniel D. Marin consideră că poezia trebuie să vorbească despre lucruri simple, chiar dacă imaginile vin din supranatural, imaginar, din vis ori din subconştient: ,,poate vede ceea ce nimeni/nu-şi poate imagina poate doar/alunecă fără voie într-o peşteră cu/animale imense din alt timp’’ (pe covor). Straniul devine familiar şi poetul, servindu-se de fantezia sa, transmite o mare simpatie pentru universul uman, dar nu numai: ,,dacă ar deschide ochii/cu siguranţă s-ar juca în voie/cu animalele imaginare’’. Poetul mânuieşte un sistem de corespondenţe între efecte vizuale şi muzicale: ,,învăluit de mirosul/îmbătător al beţişoarelor/parfumate călugărul shaolin/ dansa singur în mijlocul camerei/un blues straniu deşi nu se auzea/nici o melodie’’ (un blues straniu).
Ne aflăm în faţa unei poezii sincere, epurată de retorică, poezie care oscilează între forţe benefice ori malefice. Poetul reinventează lumea reală cu uneltele unei magii creatoare. Dragostea şi poezia sunt faţetele aceluiaşi mister: ,,va rămâne la ea/în cameră sub chip de micul prinţ/şi vor sta împreună toată ziua/să se uite pe rând cu luneta/la fiecare om mare’’ (micul prinţ); ,,când se ridică văzu cu uimire/că tânărul cu mască plutea spre ieşire/cu aripi mari şi negre de liliac’’ (batman). Poetul încearcă să demonstreze profunzimea secretului dragostei. Un poet care este dominat de iluminări, copleşit de percepţia lumii, de vibraţiile sale interioare şi fluxurile secrete. Ne aflăm în faţa unui lirism complex care acoperă cuvintele lui George Seferis, ,,le monde est abscons, déchiré, tragique’’: ,,şi pe când dansa şi cânta/atât de fericită în ploaie/umbrelei transparente îi/crescură două picioare’’ (umbrela).
Daniel D. Marin face parte din noul val care vrea să scuture poezia de o anumită inerţie. Poezia nu este o haltă incantatorie, ci un dedal parcurs de imaginaţia sa înfierbântată în care încearcă să domesticească îndoieli de sine, incertitudini ale eului, ameţitoare. În această aventură spirituală, poetul optează pentru un imaginar nelimitat, între două lumi, pe aripile unui sentiment nostalgic, de exil. Magia în care pluteşte volumul se opune locurilor comune şi tradiţionale ale poeziei. Este o poezie hieratică prin care se desprinde de orice vulgaritate. Mallarmé spunea: ,,Toute chose sacrée et qui veut demeurer sacrée s’enveloppe de mystere’’.
Un anumit prozaism este prezent în locul unui lirism inutil: ,,aşadar trecea pe lângă rafturile/dintr-un supermarket şi îşi îndesa/în buzunare tot ce i se părea/frumos mirositor şi colorat’’ (camerele de supraveghere). Poetul reuneşte diverse teme, sentimente şi le întoarce în toate sensurile luminoase, obscure, tragice ori baroce: ,,am strâns-o într-un pumn/şi am fugit. am deschis pumnul/şi inima s-a ridicat încet plutind/luminându-mă. atunci corbul/îmi acoperi repede ochii cu aripile lui grele’’ (un corb). Nostalgia unui eden pierdut al copilăriei se exprimă prin stări hipnotice, somnolente: ,,domnişoara o. îşi strecură trupul/în interiorul unei mingi/după care se rostogoli/în mijlocul unui grup de copii’’; ,,îşi admiră cu mândrie vânătăile/în oglindă şi ieşi plutind fericită/pe fereastră’’ (mingea). Poezia pare condusă de forţe neliniştite, febrile, care vin din subconştient, un mijloc de a se elibera prin poeme utopice, cosmice: ,,halucinaţiile mele pot deveni realitate’’ (un cap de om). Unde ,,doar dragonul fără Aripi poate aduce/haosul, eu îl prind cu dexteritate între degetul/mare şi cel arătător şi îl privesc curios/cerul se întunecă furtuna se dezlănţuie/peste grădina liniştită trupul dragonului/creşte imens ochii lui privesc totul rece imobil’’. Poetul se distanţează de realism şi se aventurează în complexitatea umanului şi subconştientului: ,,mi-am ridicat repede cămaşa/el a deschis gura să citească/şi atunci s-a transformat sub ochii mei/într-o pasăre uriaşă’’ (l-am luat deoparte şi i-am spus).
Daniel D. Marin crede în multitudinea puterilor artei şi face o cercetare în profunzime, pe structurile imaginaţiei sale. El realizează un fel de caleidoscop al conştiinţei în care se întâlnesc aspectele multiple ale vieţii, mereu nestabilă şi fugitivă. Arta este după cum spune Baudelaire ,,ouvrir des fenetres ou vit la vie, reve la vie, souffre la vie’’. Personajele au ceva rabelaisien, de bufoni trişti, sunt eroii unor fapte inexplicabile într-un context cunoscut de lector. Volumul degajă o atmosferă particulară, o formă de crispare datorată întâlnirii cu imposibilul. E o voinţă a autorului de a provoca angoase în cititor. Faptele supranaturale sunt considerate ca normale într-o ţesătură realist-magică. Literatura medievală, goticul inspiră ambiguitatea operei sale în care trecem de la exaltare la haos, de la frenezie la nebunie şi singurătate, ori prin poveşti mitologice de dragoste.
Suprarealist, poetul serveşte tradiţia gotică şi carnavalescă, neliniştea şi straniul literaturii fantastice, în descendenţa lui Edgar Allan Poe. Fantomele sunt simboluri ale unei lumi din trecut ce nu vrea să moară: ,,eu zic că nu e bine s-o vedem acum/acum prin ea umblă termite şi din părul ei/cad lăcuste uriaşe/…../o priveam cum se apropie/şi i-am văzut braţele/elegante ca două fântâni mici/din care am sorbit când a ajuns lângă noi’’ (când a ajuns lângă noi). Autorul nu ezită să transpună imagini concrete în realităţi abstracte, utilizând teme simboliste: aşteptarea unui ,,nu ştiu ce’’, tema funerară, viaţa, moartea, timpul, somnolenţa, liniştea, mutismul, melancolia, misteriosul nesigur, fascinant, natura: ,,de Ivan o să se-aleagă praful şi pulberea/şoptesc babele cu basmaua la gură/şi-i blestemă numele/apoi se duc la el acasă cu galsul/blând şi privirea vioaie/să-ţi fie bine ţie Ivane/iată noi ţi-am adus pâine proaspătă’’ (în mare taină); ,,să se-aleagă de nenorocit praful şi pulberea/să putrezească singur undeva/sau mai bine să-i facă cineva felul/că nu-l mai rabdă pământul’’.
Daniel D. Marin lasă să vorbească o voce a dorinţelor profunde, un fel de reactivare a celei mai bune părţi din copilăria sa. El cunoaşte o intensificare a facultăţilor sale vizionare şi ne prinde ademenitor în succesiunea halucinantă a unor imagini contradictorii: ,,îmi povesteşte cât de frumos/e în Africa şi că s-a jucat cu/nişte copii negri şi cu nişte pui/de leu apoi şi-a scuturat capul/râzând m-a sărutat pe buze/şi a dispărut aşa ca un duh straniu’’ (ca un duh straniu).