Articol

LECTOR

I. Oprişan, prozator

Sunt numeroase exemplele, în literatura română, de critici şi istorici literari care au scris şi literatură propriu-zisă. Florin Maonescu a publicat, în 1971, o carte despre Poezia criticilor. Una similară ar putea să se ocupe de proza criticilor literari, între ei fiind de amintit E. Lovinescu, G. Călinescu, Al. Piru, I. Negoiţescu. Pe un alt palier, etnografi şi folclorişti s-au voit şi prozatori, exemple în acest sens fiind Artur Gorovei, Tudor Pamfile şi Ovidiu Bârlea, acesta publicând două cărţi de proză, alte două romane apărându-i postum.
I.Oprişan, critic, istoric literar şi etnolog ne face surpriza, când se apropie de vârsta de 70 de ani (s-a născut la 17 aprilie 1940) tipărind, în 2009, o carte de proză pseudofantastică, Flori de cer albastru (Editura Saeculum Î.O., 320 p.). Un târziu debut publicistic ca prozator, deşi demersul său în acest domeniu are tradiţie, primele proze din acest volum scriindu-le în anii 1965 şi 1978. E adevărat însă că mai stăruitor a scris proză, după cum ne informează datele de sub poveştile de acum, între anii 2004 şi 2009, 16 proze fiind aşternute pe hârtie în acest răstimp.
Motivul debutului târziu în volum îl explică autorul însuşi în câteva rânduri liminare la volum: „Am început să scriu cu dorinţe mari, dar, dăruindu-mi, în fiecare zi, timpul câte unui scriitor sau aceluiaşi scriitor mai multă vreme, cum se rostea M. Sadoveanu cu ironie despre E. Lovinescu, gândurile s-au abătut spre alte ţeluri, pe care nu le regret, dacă cumva le-am atins…. «Chemarea» apărea din când în când, ca amintirea unei dragoste pierdute, dar era alungată de demonul terminării la timp a cine ştie cărei lucrări, pentru neîncheierea căreia urma să mi se taie capul la o anumită dată. La un moment dat, însă, zânele bune au început să întârzie mai mult în preajma mea şi să-mi dea peste mână dacă voiam să scriu altceva. Aşa încât, din coabitarea târzie cu ele, s-au întrupat chemările de faţă către alte zări. S-a adăugat, înţelegem din dedicaţia de pe carte, că au contribuit mult la îndreptarea autorului spre acest drum şi îndemnurile soţiei sale, doamna Ecaterina Oprişan, care credea că soţul său „poate să scrie şi altceva”. Explicaţiile de mai sus ale amânării debutului ca prozator sunt riguros exacte: autorul a trebuit să se achite de obligaţiile sale de cercetător (începând din anul 1963) la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, să scrie două monografii, una despre M. Sadoveanu, cealaltă despre B.P. Hasdeu, ambele în câte două ediţii, să alcătuiască numeroase ediţii.
Multe poveşti din volumul Flori de cer albastru, a căror acţiune se petrece nu departe în timp de contemporaneitatea noastră, degajă concluzia că vechi credinţe, superstiţii, ritualuri ale societăţii tradiţionale arhaice persistă în mentalitatea oamenilor. Folcloristul şi etnograful I.Oprişan transferă, cu mijloacele prozei de ficţiune, convingeri pe care le-a exprimat în docte studii şi care se află în colecţiile de texte populare pe care le-a realizat în ultimele decenii, la loc de cinste stând colecţia sa de poveşti populare tipărite în 11 volume. Personaje ale poveştilor sale cred în zâne (Fetiţa zână), în zmei/ zburători care tulbură noaptea somnul fecioarelor (Iluzia), în rolul miraculos al unor locuri, ca în Dincolo de cer albastru, în care pentru un bătrân o movilă reprezintă „punctul de contact al pământului cu cerul, locul pe care cei chemaţi puteau pătrunde spre întinderile azurii ale firmamentului”, în vânzarea umbrei unei persoane, act care are pentru aceasta un sfârşit funest (Vânzătorul de umbre), în şerpi şi balauri (Colacul de lut, Musafirul nepoftit, Regina şerpilor, Iluzia), în comori ascunse în pământ, pentru care cel care le găseşte plăteşte scump, în Iele, ca soţia lui Ion Gheorghe, din povestea Nebunul, care, după moartea feciorului ei, are o „frică grozavă” de acestea, în spiriduşi, ca preotul din povestirea Ispita, care, ajuns sărac după ce şi-a predat pământul la stat pentru a scăpa de cote şi împovărat de obligaţiile ce le avea pentru creşterea a zece copii, îşi cumpără un spiriduş, al cărui supus desăvârşit devine, şi de care scapă cu foarte mare greutate, spunându-şi: „Mai bine sărac şi curat decât întovărăşit cu Sarsailă”. Această lume arhaică îşi are ritualurile sale, cum este priveghiul la mort, iar când mortul a fost un tânăr nelumit, i se cântă nu de înmormântare, ci de nuntă.
Spuneam mai sus că persistă în lumea poveştilor lui I. Oprişan forme ale unei culturi arhaice. Există însă şi semne ale disoluţiei, ale părăsirii unor componente ale civilizaţiei tradiţionale. Personajul din Geana visului, într-un anume fel un alter-ego al lui Oprişan însuşi, a sperat că va face o afacere cu un atelier de artă populară, dar a constatat îndată că: „Iile, catrinţele/fotele, maramele, vestuţele/laibărele, pantalongii (cioareceii), cămăşile bărbăteşti, feţele de masă, de pernă, covoarele şi toată gama de obiecte care le completează nu se mai vindeau. Românii le considerau vetuste, nu le mai purtau, iar în calea străinilor nu puteau ieşi cu ele, căci în magazinele specializate, de la munte şi de pe litoral, nu se mai primeau”. Spuneam că personajul acestei poveşti este cumva un alter-ego al lui I. Oprişan pentru că şi el, în postura de folclorist, a constatat un proces accentuat de dispariţie a basmului, de împuţinare a povestitorilor populari.
Există în scrisul său o evoluţie, de la, de exemplu, Nebunul – scrisă în decembrie 1965 şi subintitulată „nuvelă «exemplară»’’, titulatură care ne aminteşte de un volum de Nuvele exemplare al lui Cervantes – până la Capul Măriei sale (scrisă în septembrie 2009). Dacă în prima sunt lungimi nefireşti, în cea de a doua, mult mai bine articulată, se simt lecturi îndelungate din proza de evocare istorică a lui Mihail Sadoveanu.
Alimentate de multe filoane ale tradiţiei populare, poveştile sunt o proză modernă, graţie darului de povestitor al lui I. Oprişan, calităţi care au fost bine surprinse de istoricul literar Traian Diaconescu într-un text de pe coperta cărţii: „Înzestrat cu o neaşteptată putere de fabulare şi cu o forţă puţin obişnuită de sugerare a vieţii, autorul ne şochează prin noutatea subiectelor şi prin imprevizibilitatea dezvoltării lor narative. Chiar sugerarea fantasticului e rezultatul unei soluţii originale, el provenind din cultivarea vârstelor, stărilor şi situaţiilor inefabile, la care sau în care realul se împleteşte la tot pasul cu imaginarul într-o echivoc-sugestivă reversibilitate. Credinţele, obiceiurile şi mentalitatea arhaică sunt chemate, pe de altă parte, spre a justifica, declanşa şi susţine demersul narativ. Fapt este că epicul se infuzează, datorită persistenţei naraţiunilor în sferele vagului, de tensiuni lirice tulburătoare, care apropie proza de hotarul poeziei”.
Flori de cer albastru nu va rămâne singura carte de proză a autorului, o nouă carte, de data aceasta un roman, Aripa morţii, urmând să apară în 2010.