Discursul liturgic în lirica lui Ciprian Iulian Şoptică

Sunt cunoscute disputele contemporane pe tema locului lui Dumnezeu în poezie, în filozofie, în viaţa omului şi în univers, iar cele mai multe dintre acestea se duc în mediile universitare şi în rândul oamenilor de litere. De la proclamarea morţii lui Dumnezeu, prin gura personajului profetului Zharatrustra creat de Fr. Nietzsche, la sfârşitul secolului trecut, filosofii şi poeţii s-au împărţit în două tabere, una care a acceptat despărţirea de Dumnezeu şi cealaltă care crede în continuare, necondiţionat, în prezenţa acestuia. Pentru a fi siguri că nu se înşală, cei din prima tabără au ridicat laboratoare speciale pentru a demonstra prin calcule metalogice, chimice, fenomenologice sau de oricare altă natură epistemologică, depărtarea lui Dumnezeu, prin moarte, de Om sau chiar absenţa acestuia dintotdeauna. Evenimentele din ultimul secol, fie că vorbim de cele istorice, suma războaielor mondiale şi a celor politice sau religioase, fie că vorbim de saltul ştiinţific sau de descoperirea unor noi spaţii locative în univers, fie că avem în atenţie noile paradigme ale culturii de masă sau cele ale deconstrucţiei, ne arată că este nevoie de a găsi soluţii globale sau locale pentru a-l reaşeza în sufletul omului pe Dumnezeu. Basarab Nicolescu, teoreticianul Transdisciplinarităţii, realizează în Teoremele poetice o ecuaţie magică de care omul contemporan ar trebui să ţină cont, Ştiinţă + Iubire = Poezie, o ecuaţie din care necondiţionat apare relaţia cu Dumnezeu. Şi dacă mergem mai departe şi spunem, tot ca acest fizician al particulelor elementare, că o crimă împotriva poeziei provoacă toate celelalte crime, suntem tentaţi să spunem că o crimă împotriva poeziei provoacă moartea lui Dumnezeu. Sunt filosofi şi oameni de litere care înţeleg că arta şi discursul artistic trebuie să aibă ca fundament frumosul şi adevărul, că acestea nu sunt neapărat dependente de limbajul porno sau de estetica urâtului.  
Chiar dacă secolul nostru pare a fi unul mortifer în care Dumnezeu, Universul şi ideologiile mor, Ciprian Iulian Şoptică, absolvent al Facultăţii de Filozofie din Iaşi, masterand în curs la aceeaşi facultate, preocupat de domeniul filosofiei culturii şi a cultelor, autorul cărţii de eseuri „Trăind în iluzia superiorităţii”, a debutat editorial cu volumul de poeme „Dumnezeu n-a murit”, la Editura Gens Latina din Alba Iulia, în 2009. Din primele pagini ale volumului de poeme ai senzaţia că ai intrat într-o biserică în care toate icoanele plâng, asta pentru că lumea fizică, în care poetul trăieşte, pare a fi în apocalipsă. Sentimentul finitudinii te urmăreşte pe tot parcursul cărţii, chiar şi acolo unde poetul are în atenţie tema iubirii, a universului, a golului şi a luminii. Imaginile biblice alături de iconografia intimă, poetică a lui Ciprian I. Şoptică alcătuiesc, în fond, planul ontologic al autorului. Acesta este convins că lumea care „s-a împrăştiat ca pulberea cenuşii” poate renaşte întru iubire şi lumină „din cântecul păsării-lotus”. Iată ce spune poetul în Plagiile Egiptului: „Ce este lumea? Dacă nu,/ apa împuţită de sânge a Nilului./ Ce sunt oamenii?/ Dacă nu grămada de broaşte a Egiptului,/ Dacă nu ţarina cu ţânţari?/ …/ Vântul de la răsărit a adus şi el lăcuste,/ Iar mâna lui Moise, întinsă spre cer,/ A adus întuneric trei zile peste tot pământul./ Pe noi însă ne-a atins degetul lui Dumnezeu./ Astfel că negura s-a făcut pentru unii întuneric/ Iar pentru ceilalţi lumină.”
Poemele lui Ciprian I. Şoptică pot fi privite când nişte fotograme apocaliptice ale lumii înconjurătoare, când nişte rugăciuni ale unui călugăr care-şi înţelege menirea şi care „gândind la iconomia scumpă a harului” se leapădă de făgăduinţa înşelătoarelor libertăţi. Asemenea poetului călugăr Gheorghe Simon, sau a poetului bucureştean Florin Caragiu, Ciprian I. Şoptică scoate din tot ceea ce-l înconjoară semnul dumnezeirii. Dacă pe Florin Caragiu îl găsim căutând în această suburbie a cerului pe Dumnezeu chiar şi în catacombele postmodernismului, pe poetul, aici în discuţie, îl descoperim în săvârşirea actului liturgic. Planul poetic coincide cu planul misionar, poezia lui este un crucifix împotriva culturii asemuită cu vipera pe stânci. Poetul se descoperă ca orice călugăr al versului în păcatul creatorului. El caută mireasma care să-i ucidă „gândul barbar”. (Sunt singur în lume, Doamne), „Tragedia culturii o simt în piept,/ Când prin creaţie mă-ndrept/ Către tine, ca un ateu al urii./…/ Fără de Tine, Doamne,/ Urâtul şi scârba/ se vor cuibări în noi,/ Precum vipera în stânci./ Cultura lumii,/ În toată zarva ei,/ Fără credinţă-n Tine,/ E un măreţ eşec.”
În ciuda discursului liturgic (cum uşor se poate observa şi aici, „Nu te uita, Doamne, la faţa mea/ Întăreşte-mi inima/ Fă-o altar, în care Duhul Tău/ Cu putere pogorî-va”), care se simte mai puternic decât cel liric, avem de-a face cu o poezie uşor ironică. Autorul crede că în lupta cu „vrăjmaşul” trebuie să îşi păstreze mintea şi sufletul treze şi că interpretarea ironică a unor fenomene ale lumii îi poate ţine trează conştiinţa. (Bărbaţii viitorului) – „Deşi vor căuta cu entuziasm fericirea din urmă,/ Iubirea bărbaţilor cu plete de plastic,/ va fi doar o eliminare de sămânţă/ În cabinete de reproducere./ Femeile lor cu sâni de granit,/ Învelite-n celofan,/ Conectate la o lume a fericirii,/ Eliberate de chinul facerii, le vor naşte copiii/ din mădulare de cauciuc legate cu sârmă.”
Lecturile filozofice din autori precum, Lucian Blaga, Immanuel Kant, Friedrich Nietzsche, Sfinţii Părinţi, Albert Camus, Nicolai Berdiaev sau iconoclaştii ruşi (Paul Evdokimov şi Vladimir Losski) l-au inspirat pe poetul care se caută în toate ipostazele lui Dumnezeu arătate prin Creaţie. Ciprian I. Şoptică hipostaziază creaţia lui Dumnezeu şi îi conferă acesteia valorile realităţii, atât imediate cât şi cosmice. El descoperă în realitatea imediată un Om nou, un Om predispus autodistrugerii. (Mergând pe calea creaţiei) – „…/ Pătruns de chemarea mistică/ Şi de extazul creator,/ Omul a început să primească/ O nouă conştiinţă,/ O nouă mişcare în Univers.// Călătorind din cosmos în cosmos/ Şi din piatră în piatră,/ Până la ultimul Pământ,/ Omul a aflat, în sfârşit,/ O nouă lumină,/ O nouă cale către Adevăr:/ Calea sfântă a creaţiei./ Ea a început odată cu chinurile lui Nietzsche,/ Cu dorinţa lui/ De a deveni supra-om./ Coborând de pe calea sfinţeniei,/ Omul va trebui să urce,/ De acum înainte,/ Pe noua cale a genialităţii./ Ea este un altfel de lepădare,/ Un fel de dezamăgire./ În sfârşit, sub bolta senină,/ Un alt om, o altă lumină.”  
Acest sentiment de finitudine al istoriei şi al ultimului om, ca la Francis Fukuyama, îl face pe poet să spere într-o nouă reîntâlnire cu lumina, cu iubirea, oferindu-i acesteia o viziune originală. Pomul cunoaşterii biblice devine pomul reîntoarcerii la om, pomul Omului nou, locul de întâlnire întru (re)cunoaştere şi (re)găsire. (Copacul întâlnirii) – „De câte ori/ Mi-o închipui pe Eva,/ Aşteptându-l pe Adam/ Sub copacul cunoaşterii/ Binelui şi răului,/ Cel răsădit/ Nu se ştie cum,/ Undeva în mijlocul Raiului/ La malul râului Vieţii,/ Nu se poate să nu spun:/ Copacul acesta/ E însuşi copacul/ Întâlnirilor/ Primordiale,/ Emblema sfântă/ A îndrăgostiţilor,/ Şi mausoleu al iubirii/…/ Unui nou început.”
Nu ne mai rămâne decât ca, acum, la sfârşitul acestei liturghii lirice, să spunem că Ciprian Iulian Şoptică ne invadează, asemenea îngerilor de pe icoanele catapetesmei, privirile blânde „din care izvorăşte/ ca o izbândă,/ eternitatea calmă”, că ne vom putea „pitula în pământ/ asemenea unui pui de porumb,/ scuturând în noi/ întru rodnicie,/ eterna sămânţă a facerii” sau că odată cu el putem alege între „pământ de întuneric” şi „pământ de lumină”.     

2010-05-14T16:00:00+03:00