Volumul „Jurnal pe bilete de autobuz” al lui Anni-Lorei Mainka (Ed. Brumar, 2010, în curs de apariţie) mizează pe valorificarea catabolismelor dulci, amintindu-ne de Milan Kundera, mentorul poeziei micilor catabolisme. Poeta cultivă recrudescenţa şi eflorescenţa într-o atmosferă erotică şi intimă. Imaginea mamei, nucleu al iubirii omnidirecţionale ce neutralizează opoziţiile, este invocată în legătură cu regresia spiritului în timpul paradisiac al copilăriei, când faza catabolică era investită pozitiv, captând erosul. În privirea copilului nu se instaurează opoziţia radicală dintre frumos şi urât, catabolism şi anabolism, asimilaţie şi dezasimilaţie: „îmi aduc aminte de tine cu pătura trasă peste cap/ cum îţi rozi unghiile pe furiş/ încet mă pierdeam între pleoape cu şoapte mute/ îmi pare rău de oboseala ce nu a putut ţine piept singurătăţii ce se aşezase la masa/ plină de sarmale şi mămăligă/ mi-a rămas gustul nisipos al mămăligii în seara despărţirii de mama// nu m-am spălat pe dinţi/ ştiu nici tu// îţi scriu aceste rânduri să ştii că nu m-a deranjat de fel/ că îţi rodeai unghiile (…) credeam că îţi ceri scuze că sforăi/ nu m-a deranjat nu/ am adormit muşcându-mi buzele să nu îţi pun întrebări despre mama// a fost singura dată că mi-ai spus să vin punctual să nu uit să aduc o geantă mare/ eşti copilul care mă sperie cu propoziţiile scurte ascuţite// zilele s-au uscat în privirile noastre ca smochinele de Crăciun”.
Reînvierea atmosferei paradisiace nu încetează, însă, să conţină, contradicţii dureroase: „alexei/ murim/ în anotimpul inimii noastre”. Mama este invocată ca iubire nestinsă, erosul este evocat ca relaţie care se stinge. Cele două relaţii interferează şi sunt puse mereu în paralel, raportându-se fenomenologic la unul şi acelaşi sistem de imagini, care ţine de simbioticitate, de metabolismul comun, de erosul ca stare a două fiinţe care ajung să se împărtăşească din unul şi acelaşi metabolism intim, caz în care catabolismul la orice nivel e valorificat pozitiv, investit cu arome. Raportul cu originea este reperul la care este raportat acest eros, şi nu invers.
Prin biletul de autobuz, imagine a călătoriei în comun, se sugerează riscul impersonalizării într-o relaţie afectivă, efectul de plan înclinat, de apunere declivescentă: „pisica ce sărea de pe un prun peste pervazele pline cu muşcate/ mestecând voluptos molii adormite/ auzeam cum păianjenul din colţul camerei îşi termină plasa// şi adoarme sătul lângă resturi de ţânţari// şi apoi// apoi auzeam cheia cea mare apoi pe cea mică şi/ când se aprindea lumina visam că luna mă ia în braţe şi mi se făcea cald deschideam/ puţin de tot genele/ mama plângea mototolind între batista cu dantelă şi chei pozele ei// ce poze// n-am întrebat-o niciodată/ ceaţa ne va înghiţi în această noapte”; „azi/ cântarul de bucătărie s-a îmbătat/ acul de argint nu mai ştie/ câte grame are un gând dimineaţa/ un cuvânt la prânz/ o amintire cu tine/când mi-am înghiţit dintele/ de aur”.
De asemeni, titlul volumului trimite la concentrarea unei experienţe de-o viaţă în spaţiul restrâns al textelor, văzute aidoma unor „bilete” pentru călătoria în „tunelul timpului”, în care „poveştile boabelor de orez/ sunt bancnota forte/ la graniţa dintre singurătăţile noastre”. Această stare de spirit manifestă, nu întâmplător, spontane deschideri spre o „perspectivă iconică”: „ştii/ alexei/ am păstrat în coajă de nucă/ colţuri de vitraliu/ copilăria în bălţi/ râsul în curcubeu/ vise îmbibate în/ ciocolată neagră// aştept/ coatele tocite/ de asceză/ întâlnirea în vitraliul/ asprit de timp”.
Nu lipsesc reflexe ale unui spaţiu cu urme neşterse ale conflagraţiilor şi terorii, care sensibilizează cu privire la „condiţia de hotar” a existenţei umane: „după liliacul mare e liliacul alb/ cel mic/ al tău, ai uitat, l-ai pus cu tata/ după ce a venit din siberia// am uitat mamă, am uitat // rugină vopsea schije de lemn”; „unde stă dumnezeu/ la radio/ au interzis întrebările// ochiul/ acela mic de vrabie/ nu vede moartea”; „moartea/ îţi scriu alexei dragule/ este victoria asupra legii neanulate încă”.
Din perspectiva distincţiei făcute de Gadamer între caracterul suportat şi cel provocat al experienţei, vedem activată în poezia lui Anni-Lorei Mainka cea dintâi dimensiune, specifică dimensiunii esenţiale a feminităţii, care se vădeşte în trăsături precum: receptivitate, acceptare, resemnare, trăirea în amintire (retrăire) sau tezaurizarea prin reamintirea a ceea ce a fost bun, raportare la originile primordiale materne (evocarea imaginii primordiale a mamei), concentrarea afectivităţii în gestualitate şi individuarea ei tăcută pe fondul raportului cu lucrurile, nostalgie, ingenuitate şi dispoziţia spre miniaturalizare, necultivarea aversiunii şi a maliţiozităţii, caracterul neresentimentar al evocărilor.